Anul revoluţionar 1848 în Vâlcea

 

Între programul de acţiune imediat şi cel de perspectivă, tactica revoluţionară a impus deseori, în funcţie de conjunctura istorică, ţeluri şi forme mascate de manifestare în propagarea programului naţional şi în poziţia faţă de imperiile vecine. Contribuţia şi integrarea Judeţului Vâlcea la revoluţia paşoptistă, în ansamblu, se distinge prin câteva componente care le dau o evidentă notă de originalitate. Mai întâi, Vâlcea a reprezentat, în concepţia Comitetului revoluţionar, şi apoi a Guvernului Provizoriu, un important centru strategic al revoluţiei în zona Olteniei, motivat de condiţiile geografice şi de o permanentă stare de spirit în ,,alertă”, alimentată fiind de ecourile „duhului” mişcării revoluţionare a lui Tudor. Pentru faptul că revoluţia era proiectată să izbucnească în mai multe locuri simultan⁴, atât în Muntenia, cât şi în Oltenia, Ocnele Mari trebuiau să constituie un centru polarizator al forţelor revoluţionare din judeţele limitrofe, pentru ca în situaţii critice, să se poată transforma într-un batalion de rezistenţă în faţă pericolului extern, prin Tabăra de la Râureni.

Pornind tot de la factorul strategic, defileul Oltului şi cel al Lotrului ofereau condiţii favorabile unor confruntări armate în plan ,,închis”, în faţa unor forţe imperiale impresionante care coborau spre Ţara Românească. Nu în ultimul rând, pe Valea Oltului, urcând spre nord, se puteau refugia în Transilvania, la nevoie, o parte din revoluţionarii paşoptişti. Nu trebuia neglijate nici frecventele întâlniri ale fruntaşilor revoluţiei la conacul lui Zinca Bălcescu (azi comuna Nicolae Bălcescu), zona marelui revoluţionar paşoptist, unde se dezbăteau problemele  arzătoare ale ,,naţiunii române”, în perspectiva procesului revoluţionar din Ţările Române⁵.

Ştirile despre evenimentele petrecute la 9 iunie 1848 la Izlaz, prin lansarea Proclamaţiei care, anterior, devenise cartea testamentară a revoluţiei, au ajuns în spaţiul vâlcean în momente de tensiune socială şi febrile acţiuni politice de interes naţional. La câteva zile după această veste, la 14 iunie, autorităţile judeţene făceau cunoscut magistratului oraşului Râmnic despre începutul revoluţiei în ţară. Populaţia locală are informaţii despre semnificaţia actului săvârşit de popor la Izlaz, printr-o serie de documente emise ulterior, prin care se preciza că ,,ziua de 11 iunie” reprezintă pentru naţiunea română ,,cea mai mare revoluţie care s-a pomenit vreodată” de când ,,românul şi-a cucerit … drepturile lui”⁶. Pretutindeni, locuitorii oraşului arborează la ferestre steaguri tricolore; ca de obicei, în cazul unor asemenea evenimente, entuziasmul populaţiei se transmite şi în celelalte localităţi ale judeţului.

Desfăşurarea evenimentelor avea să demonstreze că atenţia pe care guvernul revoluţionar a dat-o acestui judeţ, a fost pe deplin justificată. Una din primele măsuri luate de guvern în acea vreme în judeţul Vâlcea, a fost numirea lui D. Zăgănescu ca administrator al judeţului⁷. I se recomanda să întocmească de urgenţă împreună cu alţi membri ai comisiei de propagandă,, garda naţională” pentru linişte şi pentru orice eventualitate, deoarece aceasta ,,este cea mai principală dintre datoriile comunale a unui popor ce-şi are suveranitatea sa”⁸. În oraş, precum şi în satele vâlcene, au fost aduse şi răspândite o mulţime de exemplare din textul Constituţiei.

Printr-un decret al Guvernului provizoriu, administratorii de judeţe fuseseră însărcinaţi să convoace populaţia pentru a depune jurământul pe constituţie. Pretutindeni în oraşul Râmnicu-Vâlcea, exista o atmosferă deosebită, iar locuitorii erau cuprinşi de pregătiri festive ce se făceau în vederea apropiatei sărbători. La 20 iunie, aveau să  fie  organizată o ceremonie la biserica ,, Tuturor sfinţiilor” pentru ,,sfinţirea stindardului libertăţii naţionale după noua constituţie”, la care au participat autorităţile revoluţionare locale şi mare parte a populaţiei⁹. Solemnitatea propriu-zisă în vederea depunerii jurământului, s-a amânat mai bine de o lună, din cauza epidemiei de holeră care bântuia oraşul şi o mare parte din judeţ. Abia la 29 iulie, comisarul extraordinar Dumitru Zăgănescu a putut organiza şi conduce o impresionantă manifestaţie a vâlcenilor¹⁰. În frunte cu administratorul de district, cu toţi funcţionarii şi garda naţională condusă de căpitanul Grigore Davidescu, locuitorii Râmnicului s-au îndreptat spre o ,,câmpia înconjurată de arbori” din marginea oraşului – locul unde mai târziu se va amenaja primul parc al Râmnicului – ,,ZĂVOI”; aici, organizatorii ridicaseră ,,un umbrar şi o tribună” îmbrăcată în ramuri verzi şi un arc de triumf împodobit cu ghirlande de flori ,,pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”¹¹. În entuziasmul general, sunt citite cele ,,21 de puncturi” ale Constituţiei revoluţionare, iar administratorul districtului a ţinut o alocuţiune ,,cu cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale”, la care râmnicenii au răspuns prin ovaţii: ,,Să trăiască Constituţia, Să trăiască poporul român şi guvernul!” Garda naţională a întărit aclamaţiile mulţimii, cu salve ,,de arme detunătoare”¹². 

În acordurile muzicale ale fanfarei locale, participanţii la grandioasa manifestaţie au trecut apoi pe sub simbolicul arc de triumf împodobit cu flori  şi cu faldurile tricolore. Zăvoiul, care inaugurează cu acest prilej prima manifestaţie de amploare şi de importanţă naţională – aici s-a depus jurământul la constituţia revoluţionară – se înscrie ca un ,,martor” fidel în documentele vremii, ca o dovadă că vâlcenii nu mai văzuseră pănă atunci o astfel de solemnă şi magnifică sărbătoare.

Un eveniment de mare atracţie a zilei de 29 iulie, a constituit-o însă corul alcătuit din învăţători, preoţi şi tineri seminarişti, condus de Anton Pann, prezent în acele vremuri pe meleagurile Vâlcii şi ajuns în mare cinste în ochii autorităţilor locale, de vreme ce în raportul său către ocârmuire, administratorul districtului nu omite să amintească de participarea sa la marea sărbătoare din Zăvoiul Râmnicului: ,,Într-acest pompos constituţiu, aflându-se şi dumnealui Anton Pann, profesor de muzichie, împreună cu câţiva cântăreţi de aceaşi profesie, au alcătuit o muzică vocală cu nişte versuri prea frumoase puse, pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal, cu care au ajuns entuziasmul de patrie în inimile tuturor cetăţenilor”¹³ .

La încheierea solemnităţi, mulţimea s-a întors târziu în oraş, în frunte cu corul care nu înceta a intona imnul executat pentru prima oară sub arborii seculari ai Zăvoiului.  Se presupune că „versurile prea frumoase” aranjate pe muzică de Anton Pann, nu ar fi altele decât acelea ale marşului revoluţionar Un răsunet de Andrei Mureşanu, pe care compozitorul le extrăsese din „Foaie pentru minte şi literatură”, unde apăruseră numai cu o lună înainte. În cazul acesta, locuitorilor Râmnicului le-ar reveni cinstea de a fi executat pentru prima data, într-un cadru oficial şi festiv, desfăşurat în Ţara Românească, armoniile cântecului Deşteaptă-te române! ¹⁴, devenit unul dintre cele mai populare imnuri ale patriei noastre şi păstrat în actualitate ca imn naţional.

Din documentele vremii şi mărturisirile contemporanilor de atunci, desprindem că la acea sărbătoare avusese loc o participare entuziastă a populaţiei din oraş şi judeţ. Au fost prezenţi aici, pentru a-şi manifesta bucuria şi adeziunea, meseriaşi şi lucrători de la salinele Ocnele Mari, negustori şi ţărani din satele vecine, alături de intelectualitatea vâlceană. Revărsarea mulţimi pe uliţele Râmnicului, cu steaguri şi muzică, entuziasm şi voie bună, i-a imprimat oraşului de la poalele Capelei o notă de farmec şi adevărată sărbătoare¹⁵, mărturisind întreaga adeziune a vâlcenilor la programul revoluţionar. 

În sprijinul revendicărilor înscrise în programul Revoluţiei române de la 1848, a fost organizarea Gărzii Naţionale în fiecare Judeţ, ca o prioritate pentru apărarea cuceririlor revoluţiei, nu numai împotriva duşmanilor interni, ci şi în caz de intervenţie externă. La 1848, în lupta pentru cucerirea şi îndeosebi pentru consolidarea puterii ei politice, burghezia avea nevoie de o forţă armată care să se identifice cu interesele naţiunii, în care să poată avea încredere deplină şi pe care să se poată sprijini temeinic. Prin compoziţia sa socială, prin caracterul de masă şi hotărârea de luptă, garda naţională trebuie să dea siguranţă unei activităţi revoluţionare credibile.

Lupta elementelor revoluţionare din Vâlcea pentru constituirea gărzilor, a fost susţinută de către Barbu Bălcescu, trimis special de Guvernul Provizoriu pentru a sprijini noua administraţie locală în îndeplinirea  programului revoluţionar¹⁶. Cu toată rezistenţa forţelor antigardiste, procesul de organizare a gărzii naţionale în Vâlcea a înregistrat succese, aceasta datorită administratorului Costache Cerchez, om devotat revoluţiei, care, odată cu îndemnurile sale din 18 iulie, trimitea printr-o adresă magistratului din Râmnic, şi o copie de pe instrucţiunea privind organizarea noii instituţii. În apelul către conducerea oraşului, el s-a adresat localnicilor, în special proprietarilor de case, chemându-i ,,să concure la formarea unui grup de gvardie naţională”. Se facilita astfel constituirea unei însemnate unităţi de gardişti naţionali în oraşul de pe malul Oltului. Această unitate, potrivit aceluiaşi autor, trebuia să asigure liniştea publică, sarcină apreciată semnificativ a fi  ,,cea mai principală din datoriile comunale a unui popul ce-şi avea suveranitatea sa”¹⁷. S-a trecut apoi la alcătuirea listelor de cetăţeni, aceasta încredinţându-i-se unui comitet special format pentru organizarea gărzii locale.

La 26 iunie, garda naţională din Râmnicul Vâlcea era deja constituită, conducătorul ei fiind căpitanul Grigore Davidescu¹⁸. Între cei 200 de oameni ai ei, se numărau şi austriecii stabiliţi în oraş şi înrolaţi voluntar; în scurt timp, s-au înscris 409 persoane¹⁹.

Acţiunea de reconstituire a gărzilor orăşeneşti din judeţ pe un plan mai larg, se putea socoti încheiată la sfârşitul lui august 1848. Gărzile erau obligate prin regulamente să asigure, prin patrulare, liniştea şi ordinea în oraş şi să nu părăsească postul până nu va veni înlocuitorul; în obligaţiile ei mai intrau păstrarea disciplinei, interzicerea folosirii armelor în afara slujbei, organizarea unui serviciu de informare operativă prin ştafetă etc.

Preluând paza oraşului, gardiştii înarmaţi străbăteau ziua şi noaptea străzile oraşului, iar la scurt timp, administratorul Judeţului – Costache Cerchez – pune, astfel, în ,,orânduială straja oraşului” cât şi a altor localităţi vâlcene ²⁰. Înarmarea fiecărui gardist, fie şi cu o armă albă, se impunea ca o strictă necesitate. Numai prin înarmare şi întărirea disciplinei, putea creşte eficienţa activităţii gărzii. Numai pe această cale era posibilă întărirea consecvenţei participării sale la asigurarea statornicirii noilor rânduieli impuse de revoluţie.

Unele formaţiuni de gardă naţională similare ca structură organizatorică celor orăşeneşti, s-au creat şi la sate. Ţărănimea, cu nesecata ei sete de dreptate, acumulată din implicările turceşti şi boiereşti de sute de ani, şi cu energia sa de revoltă recunoscută, era chemată să asigure baza de masă a instituţiei gărzii şi să constituie astfel unul din pilonii de susţinere a noilor rânduieli. Cu toată intensa activitate organizatorică şi propagandistică desfăşurată în satele vâlcene, nu s-au putut organiza peste tot gărzi naţionale, deoarece zvonurile lansate de contrarevoluţionari, că vor fi trimişi să se bată cu „muscalii şi cu împăratul Rusiei”, i-au influenţat pe ţărani, determinându-i să manifeste rezistenţă chiar faţă de ideea unei ,,străji regulate”²¹. Cu toate acestea, gărzi naţionale puternice s-au constituit la Ştefăneşti, Voiceşti, Bălceşti, Măciuca, Budeşti, Mihăieşti, Făureşti, Câineni ş. a. De organizarea şi buna lor activitate, s-a preocupat în mod deosebit administratorul judeţului – Costache Cerchez, Grigore Davidescu şi profesorul Costache Codreanu. În plasa Oltul de Sus, sătenii au răspuns cu deosebită însufleţire la chemarea de înrolare în gardă. După prestarea jurământului, cetăţenii gardişti cereau să li „se facă chiverniseală de arme, că ne sculăm cu mare cu mic şi cu copiii noştri”²². La începutul lunii august, se încheia acţiunea de cuprindere în gărzi naţionale, şi a sătenilor din partea Oltului de Jos ²³.

Înarmarea gărzilor din satele judeţelor s-a făcut cu mare greutate. Dacă gărzile din oraş dispuneau de un oarecare număr de puşti, cele de la sate erau lipsite, iniţial, de arme de foc. Faptul că persistau unele manifestări de indisciplină în activitatea gărzii, prin folosirea – uneori excesivă – a sistemului înlocuirilor cu alte persoane  care  nu aveau calitatea de gardist, au condus la luarea  unor măsuri împotriva  celor bogaţi, care se sustrăgeau de la serviciile gărzii, în detrimentul celor săraci, care preluau şi obligaţiile celorlalţi.

Manifestându-şi nemulţumirea, dar şi protestul faţă de cei care, sub pretextul ,,înlocuitului”, absentau de la serviciul gărzii, administraţia oraşului Râmnicu-Vâlcea s-a văzut nevoită, la sfârşitul lunii august 1848, ca din această cauză să ia hotărârea ca dacă ,,oricarele dintre orăşeni, fără osebire, nu se va supune la chemarea ce i se va face, să meargă singuri să străjuiască sau să orânduiască cetăţenii de potriva sa, iar nu slugi, acela nu numai să plătească pe dată straf (amendă, n. a.) de lei zece în folosul cutiei magistratului, dar încă după lista ce se va primi de la comandant, să se publice şi prin monitor, ca un om nefolositor patriei”²⁴. Această iniţiativă a oficialităţilor vâlcene de a fixa unele sancţiuni în amenzi şi mai ales de a supune unui blam public pe cei care manifestau dezinteres în împlinirea sarcinilor ce le  reveneau în serviciul gărzii, se cuvine a fi remarcată.

Pentru a se curma astfel de abateri, prin decret dat ulterior de guvern, se dispunea ca ,,cei nevolnici să lepede armele; cei ce o poartă să înţeleagă că soldatul guardiei naţionale este soldatul cel mai nobil şi prin urmare e dator de a da pildă de moderaţie şi delicateţă”²⁵.

Dincolo de aceste disfuncţionalităţi, gărzile naţionale din Vâlcea şi-au îndeplinit cu devotament rolul pentru care au fost create. În ziua de 29 iulie, în parcul Zăvoi din Râmnicu-Vâlcea, „gardiştii” au cinstit noua ordine revoluţionară prin salve de puşti trase cu ocazia depunerii jurământului pe noua Constituţie; a urmat o fastuoasă sărbătoare, la care au participat întreaga populaţie a oraşului şi reprezentanţii gărzilor din localităţile judeţului²⁶.

În condiţiile intervenţiei forţelor contrarevoluţionare externe, garda naţională a fost şi ea chemată să participe, alături de largi forţe populare, la apărarea cuceririlor revoluţionare. Un sprijin remarcabil în consolidarea noilor prefaceri impuse de mersul revoluţiei, l-au dat comisarii de la propagandă, care aveau să scoată pe săteni din  ,,amorţeala” recunoscută de Gheorghe Magheru, la venirea sa în Oltenia, când observase că ,,locuitorii ţărani n-au nicio ştire despre lucrările guvernului, pentru că subadministratorii sunt contrari şi nu voiesc a le comunica şi a le explica poruncile”²⁷.

În Vâlcea, au activat mai mulţi comisari de propagandă, dintre care 9 au fost instruiţi la Bucureşti, în baza unui decret care fixase şi atribuţiile lor specifice – activităţi de informare şi clarificare a documentelor Comitetului revoluţionar, în masa populaţiei de la sate şi oraşe.

Printre primii comisari, se aflau D. Zăgănescu, V. Ştefănescu, Teodor Zăgănescu, C. Cutcudache – economul mănăstirii Bistriţa, apoi I. Procopiu, G. Râureanu, G. Roman, Costache Codreanu, precum şi D. Sorescu, Barbu B. Gănescu, ieromonahul Athanasie de la Episcopia Râmnicului²⁸. După profesii, între comisarii cu propaganda, se aflau avocaţi, militari, profesori, preoţi, funcţionari publici şi liber profesionişti. Coordonatorul Judeţean era Dumitru Zăgănescu, fratele eroului bătăliei din dealul Spirii (13 septembrie 1848) – căpitanul Pavel Zăgănescu, care ajunsese ,,comisar extraordinar”. Într-un raport din 19 iulie către ministrul de Interne, el dă suficiente detalii şi după ,,ceilalţi tovarăşi ai mei” pe care ,,i-am pornit în plăşile districtului” pentru activitatea de propagandă în rândul sătenilor²⁹.

În fiecare sat, comisarul de propagandă trebuia să strângă pe toţi locuitorii, să le citească punct cu punct ,,cele 21 de punturi ale Constituţiei . . .nu o dată, ci în mai multe zile de-a rândul”, să ia măsuri ,,pentru grabnică înarmare a gardiei naţionale din oraşe şi a tuturor, cu suliţe, lănci, coase, topoare, arme de foc şi să-i îndemne a sta a apăra drepturile ce le-au dobândit, împotriva oricării năvăliri de străini”. De asemenea, în fiecare localitate, în prezenţa comisarilor de propagandă, oamenii trebuiau să depună jurământul că vor fi credincioşi ,,voinţei naţiei române, apărând-o din toate puterile împotriva oricărui atac şi asuprire”, şi că îşi vor jertfi chiar viaţa pentru constituţie³⁰.

Propaganda făcută în mijlocul ţăranilor, unde abia acum pătrundeau, se difuzau şi se lămureau decretele Guvernului provizoriu, şi-a arătat curând roadele. Comisarii revoluţionari vâlceni raportau ministrului Din Lăuntru că i-au făcut pe săteni „să se pătrunză de spiritul noii constituţii despre care n-aveau decât nişte idei greşite şi tălmăcite în placul unor ruginături de aristocraţi, care nici ei nu le înţelegeau”, că ,,au primit cu toţii într-o glăsuire şi Jurământul prescris în instrucţie” şi că ţăranii ,,făgăduiesc că, cu cel mai mare sacrificiu al vieţii lor, s-or împotrivi nu numai celui ce va cerca a strica această sfântă lege, ci şi celui ce va bârfi împotrivă-i”³¹.

Un rol esenţial în activitatea de propagandă revoluţionară, l-a avut corul didactic de la Şcoala Normală din Râmnicu-Vâlcea, care, potrivit instrucţiunilor ministeriale din 25 iunie, trebuia să adune în capitala judeţului pe toţi candidaţii de învăţători, pentru a le citi Constituţia şi ,,să le facă explicaţii cu de-amănuntul”³².

,,Fă, d-le profesor, din învăţători, organe fidele ale libertăţii, – se scria în circulara trimisă profesorului Costache Codreanu – trimite-i în sate a lumina pe fraţii lor, fă dintr-înşii apostoli credincioşi ai libertăţii »³³.

Numeroşi profesori şi învăţători si-au întrerupt activitatea de la catedră pentru a îndeplini diferite funcţii administrative, iar în cele mai frecvente cazuri, erau numiţi comisari de propagandă. Pretutindeni în judeţ, se constată o revigorare a activităţilor revoluţionare. La oraşe, prin cluburile iniţiate, în care se dezbăteau problemele la ordinea zilei, iar la sate – prin întrunirile organizate de comisarii de propagandă, era întreţinut spiritul revoluţionar.           

În freamătul revoluţiei de la Bucureşti, îl întâlnim printre fruntaşi revoluţiei, pe fostul secretar şi tovarăş de încredere a lui Tudor Vladimirescu, Petrache Poenaru, originar din Beneşti – Vâlcea. El lucra în comisia care avea să se ocupe de problemele şcolare³⁴. Alâturi de Ion Heliade Rădulescu, A. T. Laurian, Cezar Bolliac şi N. Kretzulescu, el va acţiona, de asemenea, în cadrul comisiei înfiinţate de guvernul provizoriu pentru eliberarea robilor ţigani, alături de Ioasaf Snagoveanu, apoi de Cezar Bolliac şi a luat parte activă la redactarea ziarului ,,Foaia satului” condus de Nicolae Bălcescu, care înlocuia fosta publicaţie „Învăţătorul satului”³⁵.

Activitatea lui Petrache Poenaru în timpul revoluţiei de la 1848. în ceea ce priveşte eliberarea robilor ţigani, a fost preţioasă şi de cea mai bună credinţă, el având de luptat cu mentalitatea unora dintre boieri, care se temeau de marile schimbări ce se anunţau, rămânând surzi la porunca vremii, urmărind cu îndârjire ca roata istoriei să încremenească pe loc. El a avut legături permanente cu cei mai de seamă comisari de propagandă din Vâlcea – Grigore Davidescu, cu care a purtat corespondenţă şi profesorul Costache Codreanu – referitor la textele Constituţiei.

Conducerea revoluţiei a căutat să-i folosească din plin pe slujitorii şcolii în acţiunea de difuzare şi explicare a ideilor noi şi, în primul rând, a Constituţiei. Printre intelectualii vâlceni care au avut această ,,delicată” misiune de a propaga idealurile revoluţiei, luptând pentru cauza acestora, îi întâlnim pe profesorul Şcolii Normale din Râmnicu-Vâlcea, Costache Codreanu, originar din comuna Mateeşti, un prestigios cadru didactic, bun pedagog şi organizator de înaltă ţinută a şcolii vâlcene, pe profesorul Ion Râureanu – coleg de şcoală cu C. Codreanu, care funcţiona la clasele I şi a II-a şi pe alţii. În dosarele de anchetă, sunt consemnate numeroase mărturii în legătură cu înflăcăratele discursuri ţinute de profesorul Costache Codreanu, caracterizate prin cuvinte emoţionante de un înalt patriotism, adresate învăţătorilor şi mulţimilor vâlcene. Aceeaşi activitate viguroasă, plină de dragoste de patrie, o întâlnim şi la colegul său de şcoală, profesorul Ion Râureanu³⁶. Pe lângă munca de agitaţie şi de desluşire a Constituţiei, el era şi un bun organizator în nobila sarcină de comisar de propagandă. În această calitate, el cutreiera satele vâlcene, alături de el fiind şi alţi destoinici slujbaşi ai şcolii, împărţeau proclamaţia, discutau cu sătenii asupra drepturilor şi datoriilor, organizau adunări pentru aderarea Regulamentului etc. El şi-a adus o mare contribuţie la acţiunea de convingere a sătenilor din plasa Horezu, unde fusese repartizat iniţial, apoi în plasa Olteţului de Sus şi de Jos, că numai prin luptă îşi pot câştiga libertatea, trezind în ei conştiinţa propriei puteri şi determinându-i să şteargă din sufletele lor urmele robiei.

Comisarii cu propaganda îi îndemnau pe ţărani să refuze a presta mai departe claca şi a mai plăti dijma. Într-o serie de sate, ca de pildă – cele din plaiul Otăsău , Olteţul, Cozia şi din oraşul Ocnele Mari, lupta împotriva obligaţiilor feudale şi a administraţiei locale a luat forme violente. Făcându-se ecoul aspiraţiilor masei ţărani, învăţătorii cereau în rapoartele lor să se rezolve cât mai grabnic art. 13 din Proclamaţie, referitor la eliberarea şi împroprietărirea clăcaşilor. În efervescenţa revoluţionară ce cuprinsese ţara, C. Codreanu nu ezită şi nu stă în expectativă, găsindu-şi locul de la început lângă intelectualii progresişti ai vremii. Atât în anii premergători revoluţiei, cât mai ales în timpul ei, a vorbit despre necesitatea luminării şi ridicării ţărănimii şi a arătat rolul ce-l avea şcoala în această mare acţiune³⁷. El a explicat cu claritate conţinutul Proclamaţiei de la Islaz, reuşind să popularizeze în jurul său întreaga suflare a învăţătorimii vâlcene.

După ce s-a întors de la Bucureşti, unde luase legătura cu fruntaşii revoluţiei, C. Codreanu, a convocat la Râmnicu-Vâlcea pe toţi învăţătorii şi subrevizorii din judeţ pentru pregătirea acestora în vederea desfăşurării activităţii. El avea nobila misiune, aşa cum se arată în instrucţiunile primite de la  Ministerul Instrucţiunilor Publice, de a-i lumina pe candidaţi asupra Constituţiei, de a explica ,, Proclamaţia liberatoare”, de a le insufla şi împrumuta ,, simţămintele” sale. Fiind tipărită însă într-un tiraj mic, Proclamaţia n-a fost într-un număr suficient pentru a fi difuzată în toate satele, de aceea profesorul vâlcean a trebuit s-o copieze şi s-o dicteze candidaţilor de învăţători de prin sate, s-o aibă, deoarece – îi spuseseră ei –aşa ceva nu există prin sate. Tot cu acest prilej, învăţătorii vâlceni au copiat şi articolul lui Nicolae Bălcescu – Drepturile românilor către înalta Poartă, apărut în  ,,Popolul suveran”. Profesorul vâlcean se străduia astfel să-i înarmeze pe învăţători cu argumentele necesare, pentru o propagandă vie, convingătoare printre săteni.

La 20 august 1848, Costache Codreanu trimitea Ministerului un important raport al cărui conţinut îl forma textul ,,desluşirilor făcute de el învăţătorilor”³⁸. „Desluşirile” date de profesorul vâlcean articolelor din Proclamaţie abundă în detalii, cuprind numeroase incursiuni în istorie şi în viaţa contemporană trăită, cu judecăţi de valoare interesante, formulate pentru a fi pe înţelesul învăţătorilor şi mai ales al sătenilor, printre care trebuia dusă propaganda.

Completările şi explicaţiile profesorului vâlcean relevă unele aspecte importante ale gândirii revoluţionare şi reprezintă un tezaur preţios al ideologiei social-politice paşoptiste. Astfel, în preambulul desluşirilor făcute candidaţilor de învăţători din judeţul Vâlcea, profesorul C. Codreanu definea din capul locului conceptul de Constituţie, definiţie care conţine teoretizarea dreptului de suveranitate şi de independenţă naţională, precum şi principiile care trebuie să stea la baza legăturilor interstatale. Constituţia – preciza el – înseamnă temelia legiuirilor unui stat liber şi neatârnat de altul în privinţa drepturilor ce are acea naţiune şi asigură îmbunătăţirea soartei locuitorilor ei din toate clasele, legi care nu vatămă interesele staturilor (sic!) vecine şi care promit fericire fiecărui om”³⁹.

Profesorul şi-a spus părerea în ,,desluşirile” sale despre societatea vremii şi a criticat luxul celor avuţi (în special, abuzurile domnului ţării), realizat prin truda oamenilor. În această privinţă, el recurge şi la exemple din viaţa contemporană, dinainte de revoluţie, când domnul îşi putea permite să dea bani în interese străine ţării, bani care stricau pe oameni; când de asemenea, prin mituiri, se făceau – chiar  de către aleşii satelor – „jafuri şi năpăstuiri fraţilor săteni” – aspecte pe care şi învăţătorii le cunoşteau prea bine. Interesantă este explicaţia unuia dintre cele mai importante articole ale programului revoluţionar – cel de-al 13-lea, care privea eliberarea clăcaşilor. C. Codreanu precizează că răscumpărarea o va plăti stăpânirea pentru fiecare clăcaş, iar ,,lucru ce vor face lăcuitorii săteni proprietarilor, li se vor plăti în fiecare zi cu bani, asemănat cu aşezămintele privitoare la aceasta şi săteanul va primi în proprietate deplină pământ, potrivit cu legiuirea ce se va întocmi”. În felul acesta, profesorul patriot intuia importanţa politică a revoluţiei, care-şi propusese ca ţel fundamental înlăturarea orânduirii feudale şi implicit aşezarea unor noi raporturi între proprietari şi ţărani, de astă dată – de esenţă capitalistă.

Arătând că victoria a fost obţinută relativ uşor, profesorul vâlcean îndeamnă la vigilenţă revoluţionară şi eventual la înarmare. ,,De aceea – spunea el – se cuvine să priveghem şi fiecare dintre noi să ne ferim de toţi slujbaşii şi oamenii aceia care vor să ne ducă la prăpastie…, să sprijinim lucrările guvernului cu înţelepciune şi cu orice mijloc cinstit, ba chiar şi cu armele de va cere trebuinţă”⁴⁰ .

Cercetarea activităţii lui P. Poenaru a ţinut câteva luni şi s-a sfârşit printr-un proces. La 27 octombrie 1848, când se afla sub cercetare, el îi scria lui Grigore Otetelişanu: ,,…mult  doresc să ne vedem şi fiindcă acum nu sunt legat de nici o slujbă publică aş fi acolo pentru câteva zile, dar … s-au ivit nişte necazuri grele, care mă ţin în capitală”. Mai târziu, la 25 nob. 1848, el scria iarăşi: ,,Departe de dumneavoastră nu am altă mângâiere la necazurile ce-mi amărăsc sufletul, decât a afla bine despre scumpii mei”⁴¹. Activitatea lui Petrache Poenaru în general, a avut un caracter democrat moderat. El a fost un gânditor iluminat care socotea că înlăturarea nedreptăţilor sociale, luminarea şi ridicarea materială a poporului se poate face numai prin cultură, prin şcoală. ,,Ţara e gata şi credincioasă revoluţiei, graţie propagandei ce se face prin comisari. Din revoluţie, atât ne-a mai rămas şi e mult” – scria Nicolae Bălcescu⁴². 

De la început, revoluţia din Ţara Românească a stat sub semnul ameninţării unei intervenţii armate străine, deoarece organizarea unei armate menită să apere revoluţia a format obiectul uneia din problemele centrale în cadru pregătirilor acestei mişcări de regenerare naţională şi socială. Această problemă a stat permanent în atenţia dezbaterilor Comitetului revoluţionar, iar sub influenţa lui Nicolae Bălcescu, s-a ajuns la ideea necesităţii apărării ţării cu arma în mână.

Faptul că au existat şi alte poziţii referitoare la necesitatea organizării rezistenţei armate, a avut drept consecinţe întârzierea cu o lună de zile a trimiterii generalului Gheorghe Magheru în Oltenia şi slaba preocupare de a înzestra, mai târziu, tabăra de la Râureni cu cele necesare – în primul rând, cu arme. Alegerea centrului de rezistenţă a revoluţiei în Vâlcea, la Râureni, se explică prin faptul că această zonă se bucura de o bogată tradiţie revoluţionară şi militară. Un alt motiv al desemnării regiunii din dreapta Oltului ca bază militară la Câmpul lui Traian (Râureni), lângă Râmnicu-Vâlcea, l-a constituit poziţia geografică şi strategică: apropierea localităţii vâlcene de graniţa cu Transilvania oferea cele mai bune condiţii perspectivei colaborării armatelor frăţeşti ale românilor dintr-o parte şi alta a Carpaţilor⁴³. Dovadă în această privinţă, este mărturisirea lui Ion Maiorescu privitoare la existenţa unui număr de partizani printre grăniceri, gata oricând să constituie un ajutor substanţial unit din Transilvania, ,,atât în oameni cât şi în arme”, urmând ca aceştia să fi primiţi la punctele de graniţă din munţi, fără paşapoarte⁴⁴.

La 18 iunie, printr-un decret dat special în vederea organizării rezistenţei armate, Gheorghe Magheru a fost numit „căpitan general al tuturor trupelor  regulate de dorobanţi şi panduri din România şi inspector general al tuturor gărzilor naţionale”⁴⁵. Într-un timp record, generalul a creat cele mai bune condiţii organizării unei armate revoluţionare în Oltenia, a cărei utilizare i-a dat prilejul să grăbească numirea unor oameni de încredere în aparatul administrativ şi poliţienesc, să stingă focarele comploturilor reacţionare şi – cel mai important aspect al inspecţiei făcute – să asigure revoluţiei antrenarea totală a populaţiei din această provincie.

Chiar mai înainte de 2 august – data stabilirii sale la Câmpul lui Traian, Gheorghe Magheru a dispus către administratorii judeţelor Dolj, Gorj, Mehedinţi şi Vâlcea, adunarea a două treimi din dorobanţii lor, „cei mai vrednici şi mai încercaţi la arme”, care să-l însoţească la Râureni, „ca să poci îndeplini cu dânşii – scria el – misiunea cu care sunt însărcinat în cauza sacră” ⁴⁶. Pentru judeţul Vâlcea, generalul a desemnat pe căpitanul Grigore Davidescu cu strângerea pandurilor voluntari, împreună cu administratorul Costache Cerchez, alăturându-se la această operaţie şi administratorii celorlalte districte din Oltenia, ca şi comisarii de propagandă care au desfăşurat o activitate susţinută pentru înrolarea oamenilor ca dorobanţi şi panduri voluntari, reuşind să trimită pe Câmpul lui Traian eşaloane de mii de persoane. Numai în câteva zile, I. Nisipeanu şi M. Bonciu strânseseră din plasa Olteţ şi din plaiu Coziei, peste 900 de voluntari⁴⁷.

Iniţial, în taberele de la Râureni s-au adunat 500 de dorobanţi⁴⁸, cu care a venit însuşi Magheru. La sfârşitul lunii august, numărul dorobanţilor se ridicase la 6000, însă pe mulţi dintre aceştia, din cauza hranei scumpe şi a armelor insuficiente, Gheorghe Magheru a fost obligat să-i trimită acasă pentru 10 zile; jumătate dintre ei, la întoarcere, trebuiau să vină fără cai, pentru economisirea furajelor⁴⁹. Una din greutăţile cele  mai mari pe care le-a întâmpinat Magheru, a fost lipsa de arme. Nu numai că numărul acestora era insuficient, dar şi starea lor era necorespunzătoare. Pentru  a rezolva şi această problemă dificilă, Gheorghe Magheru a încercat să repare toate armele vechi şi stricate, cu meşterii lăcătuşi din Râmnicu-Vâlcea şi din satele judeţului.

În faţa pericolului extern, a cărui apariţie a devenit iminentă, sfătuit de Nicolae Bălcescu, şi Ion Ghica, Magheru trebuia să-şi asume puteri extraordinare la momentul oportun, să facă totul pentru a încerca rezistenţa armată în Vâlcea, iar dacă nu ar fi reuşit, să treacă munţii în Transilvania cu oameni săi şi să se unească cu Avram Iancu şi alţi conducători revoluţionari români de peste munţi⁵⁰. În acelaşi scop, Nicolae Bălcescu l-a trimis pe fratele său Barbu cu scrisori de încurajare la Magheru şi s-a străduit, totodată, să obţină din partea guvernului promisiunea că artileria şi cavaleria din capitală se vor alătura taberei de la Râureni, pentru a o întări.

Impresia produsă asupra lui Barbu Bălcescu, de formaţiunile militare aflate în Tabăra de la Râureni, aşa cum rezultă din scrisoarea sa datată 8 septembrie, este edificatoare: ,,Frate! – îi scrie el lui Nicolae Bălcescu – Fiţi bravi şi aveţi curaj. Magheru va apăra cauza noastră. Oh, de ai vedea tu tabăra sa! De ai vedea pe bravii săi panduri şi dorobanţi! Nu ai voi mai mult şi nu ai putea visa măcar că, cauza noastră să cază vreodată. Daţi-i, daţi-i zic, numai mijloace de a-şi îndeplini acest bărbat misiunea pe care Providenţa l-a trimis a o împlini pentru ţară şi apoi Dumnezeu, chiar să vie să vă zică că Constituţia va cădea, voi ziceţi-i cu mândrie că el minte!”⁵¹.

Locotenenţa domnească acordă generalului Gheorghe Magheru puteri depline nu numai asupra Olteniei, ci şi asupra judeţelor din Argeş şi Muşcel. Presiunile externe fiind iminente, soldate cu întoarcerea trupelor otomane şi ţariste în Ţara Românească, şi urmată de evenimentele tragice ale confruntărilor cu oastea otomană la Bucureşti, pe Dealul Spirii în ziua de 13 septembrie 1848, ,,tabăra de la Râureni, în astfel de situaţie critică, rămăsese singura speranţă a revoluţiei.

La 14 septembrie 1848, generalul lansă o proclamaţie către popor, încurajându-l la luptă pentru apărarea pământului străbun: ,,Aideţi dar, fraţi mei români! Alergaţi cu orice armă veţi avea, securi, lănci, coase, puşti.. […] alergaţi sub steagul libertăţi  şi aideţi cu toţii să ne luptăm şi să păstrăm sfintele drepturi ce păgânii vor să ni le hrăpească”⁵². Ultimele zile ale taberei au fost marcate de o intensă febrilă activitate privind poziţionarea strategică a dorobanţilor şi voluntarilor.

În zilele de 15 şi 16 septembrie, Gheorghe Magheru a cerut administratorilor din cele cinci judeţe ale Olteniei, precum şi celor din judeţele Olt, Argeş şi Teleorman, să nu se supună noului guvern regulamentar, protestând faţă de Constantin Cantacuzino, caimacamul Ţări Româneşti, împotriva instituirii vechii orânduiri, iar sultanul îi cerea să respecte autonomia ţării. El protestă, de asemenea, pe lângă marile puteri europene, faţă de evenimentele petrecute la 13 septembrie, încurajat fiind de existenţa unui mare număr de ostaşi în tabăra de la Râureni. Pericolul ce plana asupra taberei de la Râureni  şi ultimatumul dat la 21 septembrie de Căimăcămia Ţării Româneşti, prin judecarea unei note a lui Fuad – efendi, prin care Magheru era somat să-şi risipească ostaşii, nu-l descurajează pe general, deşi împotriva lui se îndreptau două divizii turceşti, una – dinspre Bucureşti, iar cealaltă – din Vidin⁵³. Concomitent, o armată alcătuită din 5000 de ostaşi ruşi se îndrepta spre Vâlcea sub comanda generalului Gustav de Hassfort. În astfel de împrejurări dramatice, mii de ţărani din toate părţile  Olteniei au alergat în tabăra militară de la Râureni, hotărâţi să apere cu sângele lor libertatea  şi pământul ţării. La 26 septembrie,  numărul lor ajunsese la 30.000 de oameni⁵⁴ . Un martor ocular, impresionat de atmosfera specifică ajunului  unei mari bătălii, nota: „Vărsai lacrimi văzând o putere armată  română atât de mare […] trupele regulate şi neregulate […] aveau acel aer marţial ce caracterizează pe apărători libertăţii şi erau însufleţiţi de cel mai viu foc de a-şi vărsa sângele pentru patria şi drepturile lor”⁵⁵. Alături de dorobanţi şi voluntari, a fost semnalată şi prezenţa unei mulţimi de săteni locali ,,care veniseră să se informeze când va pleca oştirea contra inamicului pentru ca şi ei să se ridice din toate satele şi să sprijinească (sic!) operaţiile oştirii”⁵⁶.

Din nefericire, în urma intervenţiei consulului englez Robert G. Colquhoun, prin secretarul său Grand şi a unei scrisori primite din partea lui Eliade şi Tell, care îi cereau ce insistenţă ,,să nu azvârle ţara într-un război fatal”, generalul Gheorghe Magheru nu şi-a asumat răspunderea  unei ciocniri armate cu ostaşii străini. Hotărârea dizolvării taberei, la 28 septembrie, el nu a luat-o singur, ci după ce avusese o consfătuire cu căpeteniile sale ostăşeşti⁵⁷ . Această neaşteptată hotărâre era surprinsă de corespondentul ,,Gazetei de Transilvania”, care nota că  ,,trăsnetul cel mai înjositor n-ar fi putut produce o senzaţie mai puternică în rândurile ostaşilor din tabără”. În continuare, acelaşi martor  ocular însemna: „Atât soldaţii, cât şi pandurii cu capii lor se împotriveau a da ascultare; toţi într-o unire, cu o inimă şi o gură, se adresau către d-l general arătându-i că ei nu se vor despărţi pentru a se duce la casele şi familiile lor; că ei cer cu stăruinţă ca să îi ducă împotriva vrăjmaşilor care ameninţă să cotropească drepturile patriei”⁵⁸.

Dilema în care s-a aflat Gheorghe Magheru, când nu s-a hotărât la marea confruntare directă cu „inamicul ”invadator şi prădător, avea să-l urmărească în cei nouă ani de exil, regretând că se lăsase influenţat de diplomatul englez şi nu-şi condusese în luptă ostaşii, singura speranţă rămânându-i credinţa că va veni „vremea în care să-mi îndreptez singura mea culpă ce am comis-o în faţa naţiuni mele, aceea de a nu fi murit cu armele în mână⁵⁹.

Odată cu intrarea trupelor turceşti în Bucureşti, la 13 septembrie şi după eroica luptă a pompierilor din Dealul Spirii, ultimul act al revoluţiei se încheiase. În schimb, în Oltenia, regimul regulamentar s-a reinstaurat, oficial, numai după dizolvarea taberei  de la Râureni, spre care înaintau puternice efective turceşti şi ruseşti: încă de la 25 septembrie, în această parte a ţării vor pătrunde două divizii turceşti, venind dinspre Drăgăşani⁶⁰. Armatele ţariste au pătruns şi ele în zona Vâlcii, „pentru o mai bună privighere în partea munţilor unde cu îndemânare s-ar putea ascunde cugetările de rele” – preciza un ordin rusesc; la rându-i, Departamentul din Lăuntru cerea ocârmuitorilor de judeţe, în termeni categorici, ca cea mai mică mişcare de răzvrătire să fie adusă la cunoştinţa comandantului rus, pentru ca acesta să dispună intervenţia armată⁶¹ .

Aşadar, suspendarea activităţii guvernului revoluţionar – datorită intervenţiei externe – , nu a însemnat şi încetarea acţiunilor revoluţionare, deoarece „duhul răzvrătirii” nu va dispărea odată cu înăbuşirea ei. Armatele contrarevoluţionare restaurară „ordinea regulamentară”. De comun acord cu noua guvernare internă a Ţări Româneşti, conducătorii armatelor străine au trecut – prin jafuri şi cruzimi – la urmărirea, prinderea şi arestarea celor care se făcuseră vinovaţi de aderare la ideile revoluţiei. Se trece, prin abuzuri, la dezarmarea generală a locuitorilor, întărirea controlului la vămile ţării, schimbarea aparatului de stat, interzicerea  intrării în ţară a publicaţiilor revoluţionare, interzicerea deschiderii şcolilor, prinderea şi aducerea la unităţile militare a oştenilor ce au participat la Tabăra de la Traian⁶². Printre primii care au fost arestaţi, consideraţi vinovaţi pentru că participaseră la revoluţie, au fost comisarii de propagandă Ion Nisipeanu, Manole Bonciu şi Nicolae Zătreanu, care ,,au fost strângători de panduri şi rânduiţi de către rebeli, şefi ai lor”. La fel s-a procedat la Brezoi cu Grigore Davidescu fostul şef al Gărzii Naţionale şi la Râmnic, cu profesorul C. Codreanu, cu părintele Veniamin şi ierodiaconul Athanasie⁶³ .

Concomitent, se desfăşura o vie activitate pentru strângerea armelor de la locuitori. Sătenii au manifestat rezistenţă, s-au supus cu greu. Cei din plaiul Horezului au depus armele numai de frica dorobanţilor şi a fost nevoie de o nouă ameninţare din partea comandantului rus, la 11 februarie 1849, că va trimite cazaci ca să-i pedepsească pe îndărătnici, pentru ca acţiunea aceasta să se apropie de sfârşit. Din tabelele întocmite, rezultă totuşi că numărul armelor strânse a fost neînsemnat, iar cele mai multe dintre ele au fost predate autorităţilor „cu oţelele sfărâmate, făra oţele, numai ţevile etc”, fapt menţionat în rapoartele subocărmuitorilor⁶⁴. Tot din pricină că ,,locuitorii [sunt] încă neadormiţi din eczaltaţia evenimentelor trecute şi fac feluri de neorânduieli”, subocârmuitorul plăşii Olteţului de Jos pretindea un ajutor de 4 – 5 ostaşi turci sau ruşi cu care să-i potolească pe ţărani⁶⁵.

Cârmuirea şi administraţia iau măsuri severe pentru închiderea graniţei din nordul judeţului şi păzirea acesteia pentru a opri trecerea clandestină a „fraţilor” revoluţionari refugiaţi din Transilvania, care încercau să revină în Ţara Românească. Astfel, în plasa Olteţului de Jos se trimit două escadroane de militari turci pentru urmărirea „acelor revoluţionari ce s-au strecurat în Principat”⁶⁶.

Mai târziu, în martie 1849, grupuri mari de refugiaţi români treceau graniţa pe la Câineni; în faţa unui asemenea  aflux de populaţie, la Râmnicu-Vâlcea se va crea un organ special pentru strângerea de fonduri din întreaga ţară, necesare sprijinirii „emigraţilor”⁶⁷. Ampla acţiune a vâlcenilor privind ajutorarea fraţilor români, se înscrie în numeroasele manifestări din acea vreme, reflectând o atitudine spontană a conştiinţei unităţii naţionale⁶⁸.

După mari eforturi de rezistenţă în faţa noilor ,,aşezări” ale sistemului regulamentar şi al agresiunii armatelor externe intervenţioniste, se încheie astfel unul dintre cele mai importante capitole ale Revoluţiei române din 1848, scris în judeţul Vâlcea. Regimul revoluţionar din Ţara Românească durase, cu toate acestea, peste 3 luni, înscriindu-se printre momentele importante ale Revoluţiei europene de la mijlocul secolului al XIX-lea.

 

Note bibliografice

1. Academia Română, Istoria românilor, vol. VII, tom I. Constituirea României moderne (1821-1878), Bucureşti, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 241.

2. Ibidem, pag. 312.

3. Ibidem, pag. 245.

4. Reamintim că în programul Comitetului revoluţionar, declanşarea revoluţiei trebuia să aibă loc simultan la Bucureşti, Telega (Prahova), Izlaz (Romanaţi) şi la Ocnele Mari (judeţul Vâlcea).

5. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1980, pag. 52.

6. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1978, pag. VIII.

7. Ibidem, pag. VIII-IX.

8. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Conphys, 2006, pag. 210-211.

9. Ibidem, pag. 208

10. Ibidem, pag. 215

11.  Gh.Dumitrescu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în ,,Studii vâlcene”, nr. 8/1974, pag. 76

12. Ibidem.

13. D J V A N, Fond Magistratul oraşului Râmnic, dos. 107/1848, pag. 5 ;. cf. Corneliu Tamaş, op. cit. pag. 216

14. Prof. Dragoş Sterian,  La Râmnicul Vâlcea s-a cântat pentru prima dată Deşteaptă-te Române!, în ,,Orizont”, an. I, marţi, 20 febr. 1968; Curechianu Dumitru, Rogaciu Trifon, Anton Pann la Râmnicul Vâlcea, în ,,Buridava”, nr. 1/1972, Muzeul Judeţean Vâlcea, pag. 399; Corneliu Tamaş, Depunerea jurământului pe Contituţie la Râmnic, în ,,Orizont”, 8 mai 1973; Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujbaşilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei  de la 1848, în: ,,Studii vâlcene” , nr. 3/1974, pag.76; Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu – Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Societatea ,,Prietenii Muzeului Bălcescu », 1978, pag. IX;  Vasile Roman, Deşteaptă-te române! – istoria unui cântec românesc, ed. a III-a revăzută şi adăugită, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2001, pag. 7, 24, 72, 80 – 86, 108; , 119-120, 123-125, 140, 147-148, 163, 171-173.

15. Gh. Dumitraşcu, op. cit.,  pag. 76

16. Maria Totu, Garda civică din România, 1848-1884, Bucureşti, Editura Militară, 1976, pag. 27.

17. Corneliu Tamaş, Anul 1848 în Judeţul Vâlcea, în  ,,Studia et acta musei Nicolae Bălcescu”, 1970/1971, pag. 593; C. Tamaş, Istoria municipiului Râmnicului Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2006, pag. 209-210

18. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea … pag. 210

19. Maria Totu , op. cit., pag. 35 şi 39

20. Corneliu Tamaş, Istoria municipiului Râmnicul Vâlcea … pag. 211

21. Anul 1848 în Principatele Române, tom II, pag. 534

22. Ibidem, tom III, pag. 612

23. Ibidem, pag. 260.

24. DJVAN, fondul Gh. Magheru, XIV bis/8, f. 8.

25. Anul 1848 în Principatele Române, tom II, pag. 86.

26. Idem, tom III, pag. 82; C. Tamaş, op. cit., pag. 215.

27. Idem, vol. II, pag. 664.

28. Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1978, pag. XIII.

29. Ibidem.

30. DJVAN, Fondul Magheru, pac. XIV bis/4, pag. 18.

31. Anul 1848 în Principatele Române, vol. II, pag. 745-747.

32. Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în „Studii vâlcene” nr. 3/1974, pag. 7.

33. Idem, tom VI, pag. 6.

34. George Potra, Petrache Poenaru, ctitor al învăţământului în ţara noastră, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1973, pag. 166.

35. G. Dumitraşcu, Op. cit., pag. 77.

36. Ibidem.

37. Gh. Pârnuţă, Figuri de dascăli revoluţionari de la 1848, în „Revista arhivelor” III (1960), nr. 2, pag. 151; Gh. Dumitraşcu, op. cit., pag. 78.

38. Florea Stănculescu, Şcoala din Ţara Românească în sprijinul revoluţiei de la 1848, în „Studii”, XXVI (1973), nr. 3, pag. 462-463.

39. Gh. Dumitraşcu, Op. cit., pag. 79.

40. Gh. Dumitraşcu, Op. cit., pag. 80.

41. George Potra, Op. cit., pag. 168-169.

42. Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 154.

43. Ap. Stan, Încercări de organizare a unei rezistenţe armate în timpul revoluţiei muntene de la 1848, în „Studii” nr. 3/1963, pag. 621-623, 627.

44. Cornelia Bodea, Paul Cernovodeanu, Horia Nestorescu-Bălceşti, Vatra Bălceştilor, Bălceşti pe Topolog, 1971,   pag. 50.

45. Anul 1848 în Principatele Române, vol. I, pag. 651.

46. Ileana Petrescu, Vladimir Osiac, Op. cit., pag. 84.

47. Cf. Apostol Stan, Constantin Vlăduţ, Gheorghe Magheru, Bucureşti, Editura Ştiinţifică, 1969, pag. 110-111.

48. Corneliu Tamaş, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, pag. XXII.

49. Ibidem, pag. 217; Anul 1848 . . . , vol. III, pag. 297.

50. Cornelia Bodea ş. a., Op. cit., pag. 176.

51. C. Tamaş, Op. cit., pag. XXIII.

52. Anul 1848 . . ., vol. IV, pag. 355.

53. Ibidem, pag. 474.

54.D. Berindei, Contradicţiile de clasă în revoluţia munteană din 1848, în 2Studii”, nr. 3/1958, pag. 48; C. Tamaş, Op. cit., pag. 220.

55. Anul 1848 . . ., pag. 583.

56. Ileana Petrescu, Vladimir Osiac, Op. cit., pag. 91.

57. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 221.

58. Anul 1848 . . . , pag. 564 şi urm.; C. Tamaş, loc. cit.

59. Gh. Smarandache, Armata Ţării Româneşti în sprijinul revoluţiei de la 1848, în „Studii şi materiale de istorie modernă”, vol. III, Bucureşti, Editura Academiei, 1963, pag. 56; Ileana petrescu, Vladimir osiac, Op. cit., pag. 92.

60. Ileana Petrescu, Vladimir Osiac, op. cit., pag. 94.

61. Ibidem, pag. 94.

62. Corneliu Tamaş, Op. cit., pag. 96.

63. Gh. Dumitraşcu, Unele aspecte din activitatea slujitorilor şcolii vâlcene în timpul revoluţiei de la 1848, în 2Studii vâlcene2 nr. 3/1974, pag. 81-83; C. Tamaş, op. cit., pag. XXVII.

64. DJVAN, Fondul Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 46/1848, f. 111, 143, 144, 162-165.

65. Idem, dos. 25/1849, f. 157.

66. C. Tamaş, Revoluţia de la 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1978, pag. XXVII.

67. C. Tamaş, Istoria municipiului Râmnicu-Vâlcea, pag. 224.

68. Dumitru Garoafă, Refugiaţii transilvăneni în judeţul Vâlcea în timpul revoluţiei de la 1848-1849, în „Studii vâlcene”, serie nouă, I (VIII) 2003, pag. 75-80.

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 151-161). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.