Categorii
- Arhitectura peisagista (81)
- Articole si studii (59)
- Bibliografii tematice (2)
- Cladiri. Monumente (133)
- Geografie. Turism (4)
- Institutii (38)
- Istoria pentru copii (19)
- Istorie locala (1.246)
- Personalitati. Genealogii (34)
- Recomandarile bibliotecarului (21)
- Resurse utile (9)
- Traditii. Obiceiuri (22)
APĂRAREA FLANCULUI DE SUD A LINIEI FORTIFICATE „CAROL II”
Acţiunea cea mai probabilă a grosului, din grupul secundar, s-ar fi putut dezvolta la nord de Criş, pentru a evita frontul Ginta, Şoimi, Piciorul Gârbii şi a pune stăpânire pe nodul orografic Tăşad, de unde ulterior, ar fi atacat spre Tileagd şi spre Beiuş, pentru a garanta direcţia şi spatele dispozitivului.
Faţă de o asemenea posibilitate dispunerea Bg. 3 Mx. Munte, în lungul Crişului Negru şi a Bg.1 Mx. Munte, în valea Crişului Repede, cu acţiuni de cooperare cu Divizia 1 Infanterie, constituia cea mai potrivită soluţie de repartizare şi de economisire a forţelor. Apărarea frontului de 14 km de la sud de linia fortificată, ar aduce un aport la acoperirea întregului front de 40 km, ar angaja forţe inamice într-o zonă favorabilă apărării. Regiunea lipsită de fortificaţii nu putea fi apărată fără gând de retragere, aşa cum era concepută zona de cazemate, ci numai pentru acţiuni de întârziere. Înfiinţarea unităţilor speciale de fortificaţii ar fi disponibilizat forţele Diviziei 17 Infanterie, din primul moment cu posibilitatea folosirii acestuia, în valea Crişului Repede şi întrebuinţarea Bg.1 Mx. Munte pentru acţiuni în munţi.
În concluzie, studiul sublinia, că „terenul este favorabil operaţiunilor defensive în nodul orografic Tăşad. Manevra de adoptat se referea la o acţiune de întârziere de la frontieră până la Şauaieu, Topa, Crişul Negru, Piciorul Gârbii, pe care se va rezista. În funcţie de acţiunea grosului inamic Brigada 1 Mixtă Munte urma a bara valea Crişului Repede sau a acţiona ofensiv în flancul şi spatele inamicului”[3].
Dacă din punct de vedere general-strategic direcţia era socotită secundară şi numai pentru acţiuni de întoarcere a flancurilor, acestea puteau avea succes dacă nu s-ar fi ţinut seama şi de particularităţi. Una dintre acestea se refera la structura etnică a populaţiei din Oradea şi Salonta, în care românii reprezentau 27%, respectiv 14%, în timp ce ungurii erau 50%, respectiv 80%. În comunele dintre Crişuri, în zona de câmpie, românii erau între 65-75%, faţă de 25 – 30% unguri. Ipoteza unei acţiuni bruscate, prin surprindere, dădea ca certă posibilitatea ducerii ei, în lungul comunicaţiei Bekescsaba, Salonta, Beiuş, cu susţinere logistică, pe calea ferată, ce avea capacitate de 5 – 7 perechi de trenuri.
În ceea ce priveşte valoarea obstacolelor naturale şi acestea au fost studiate. Primul era canalul construit de unguri pe teritoriul lor în apropierea graniţei[4] şi altul canalul colector. Primul canal, nu constituia un obstacol pentru operaţiunile militare, decât dacă acestea s-ar fi dus pe timp cu ploi mari şi îndelungate, ori când se topesc zăpezile. Prin stăvilire se puteau provoca inundaţii.
Al doilea canal – colector – construit cu scop de adunare a apelor în surplus, alimentarea cu apă a lacurilor de peşte şi irigaţiile din zonă. Cu ajutorul stăvilarelor mobile zona putea fi inundată şi astfel acţiunile militare ar fi fost mult îngreunate, pe toată lungime de 61 km a canalului. Prin îndiguirea malurilor, grosimea şi înălţimea de 2 m a digurilor, fundul mocirlos, canalul colector constituia un obstacol foarte important. Valoarea lui sporea, prin umplerea cu apă, operaţiune greu de realizat, şi oricum posibilă numai în cazul când barajul de la Tărian ar fi fost refăcut[5]. Apărarea fermă a sectorului de către Brigada 3 Mixtă Munte, putea organiza o primă linie de rezistenţă pe canalul colector, care ar fi întârziat 2 – 3 zile, acţiunile inamicului, numai prin punerea în valoare a acestui obstacol.
Spaţiul dintre Crişul Negru şi Crişul Repede, prin centrul orografic principal din regiunea gării Tăşad, crea 4 mari compartimente, două la Nord, Hidişel, Surduc şi două la Sud, Husasău, Topa.
În compartimentul Hidişel, cea mai importantă creastă are orientarea N.V.-S.E. de la Oradea, Cordău spre Mierlău. Când flancul stâng al lucrărilor s-ar fi sprijinit pe Şauaieu, pe creasta dintre Oradea şi Cordău erau planificate a se construi observatoarelor principale. Observatorul de la Cordău avea vizibilitatea perfectă, pe întreaga câmpie înspre Oradea sau spre Chişirid. Restul crestei Cordău, Mierlău, Tăşad, constituia „o barieră naturală care ar închide pătrunderile pe cele 2 văi, a Gurbediului şi Lazuri, pe care s-ar încerca întoarcerea, în scurt, a flancului de Sud al lucrărilor, pentru a ajunge la Tileagd, sau Aleşd”[6]. A doua creastă, paralelă cu prima, de 4-5 km, de la cota 343, de la Hidişel, spre gara Tăşad, oferea vedere, la fel de bună, până la frontieră.
Compartimentul Surduc, avea, din creasta principală, o serie de creste secundare, toate cu orientare N-S, favorabile acţiunilor de întârziere, în care pâraiele Tăşad, Hodoş, Săcădat erau obstacole. În acest compartiment şi lipsa comunicaţiilor întârziau acţiunile, cu excepţia şoselei Oradea, Beiuş, din compartimentul Hidişel.
Compartimentul Husasău, până la prelungirea lucrărilor spre Sud, avea cea mai mare importanţă. Creasta cu orientare N-S, de la Şauaieu, Sititelec, Husasău de Tinca, cu înălţimi de circa 240 m, deoarece era împădurită, oferea condiţii apărării flancului sudic a liniei fortificate. Poziţia jalonată de liziera de Vest, a pădurii şi valea Gurberdiului constituia un obstacol anticar, de luat în considerare. De la Tăşad se desprindeau spre S-V, trei creste: Tăşad – Oşand, Lăzăreni – Husasău şi creasta paralelă cu Crişul Negru, toate împădurite, care se terminau în pârâul Gurbediu, completau valoarea poziţiei generale Şauaieu, Gurbediu.
Deoarece creasta secundară Tăşad – Holod forma sistem cu cotul Crişului Negru spre Şoimi, rezulta marea importanţă a menţinerii nodului orografic Tăşad, de unde se puteau dezvolta, cu uşurinţă, operaţiuni spre Tileagd, Aleşd şi spre Beiuş, putându-se întoarce, uşor, apărarea de pe Holod, Şoimi.
În fine compartimentul Topa, prin văile Hodişel, Bosga, Topa şi Vida, cu orientare N-S, creau, între ele, o serie de creste paralele cu aceeaşi orientare şi în mare parte acoperite. Creasta Topa, Vida făcea sistem cu înălţimile de la Vintere, care bara prima poziţie, cu pătrundere spre Beiuş şi care, împiedica şi întoarcerea apărării, de pe linia Holod, Şoimi. O altă poziţie, formată de apa Holodului până la 2 km Vest Răbăgani, continua de la cota 399 (Săldăbagiu Mic) la Şoimi. A pierde această poziţie echivala cu ieşirea inamicului în depresiunea Beiuşului şi posibilitatea de manevră spre: Est, pentru a cuceri Cârligaţii şi prin văile Iadului, Drăganului, Someşului, a ieşi spre Cluj, sau spre Sud – Est, pentru întoarcerea apărării de pe Munţii Codrului şi de pe Crişul Alb.
Numai studiul pe hartă şi mai ales pe teren permitea ofiţerilor de stat major să formuleze propuneri valoroase, pentru decizii înţelepte. Cu siguranţă că cel care purta răspunderea amplasării trupelor, pentru menţinerea frontului de Sud, era atent la orice detaliu, folositor în luptă.
În acest context valea Crişului Negru, între Şoimi şi Ginta, cu orientare Sud – Nord, reprezintă porţiunea cea mai interesantă, din punct de vedere al organizării apărării, şi desigur întreaga lărgime, de 10 km a defileului, pe care îl crea. Poziţia Ginta, Şoimi, se găsea în prelungirea frontului fortificat Şauaieu, Oşand. Între Ginta şi Şoimi, Crişul Negru, deşi în unele locuri avea vaduri, constituia un bun obstacol antitanc, care era completat de lanţul localităţilor Ginta, Căpâlna, Suplacul de Tinca, Sânicolaul de Beiuş. Între Ginta şi Râpa, văile Balta, Crişul şi Holodul formau trei obstacole, constituite, în imediata apropiere a înălţimilor dominante, care la „Şoimi formează un puternic bastion, cu minim de lucrări el nu poate fi atacat de front, decât afectând mijloace numeroase”[7], înălţimi bune pentru o linie de observatoare, cu vederi foarte întinse. Creasta Vintere, Măgura (399), Bocksa, în formă de semicerc şi împădurită, în mare parte, cu o singură spărtură, la Est de Vintere, pe unde trece şoseaua, era o puternică poziţie de apărare.
Recunoaşterea flancului sudic al fortificaţiilor a recomandat cinci poziţii favorabile pentru acţiuni de întârziere, anume:
- 1.Apateu, Şauaieu, Husasău (Oşand), Râpa, Criş, Şoimi.
2.* Tăşad, Est Lăzăreni, Crişul de la Ginta la Şoimi.
3.* Tăşad, Est Hodişel, Vintere, Şoimi.
4.**Pleşul Mic, Est Bogşa sau Est Topa la Copăceni, culmea 292 (2 km Est Vintere), Şoimi.
5.**Est Vida (de la Lunca spre Răbăgani), Măgura 399, Şoimi.
În ansamblul apărării nodului orografic Tăşad, regiunea aflată la imediat Sud Şoimi dominată de cota 602, numită Piciorul Gârbii avea o mare importanţă pentru stabilitatea apărării, cu toate că era împădurită şi greu accesibilă cuceririi, deschidea direcţii spre crestele de la Pocluşa de Beliu, Stoeneşti şi Tăgădăul. Dacă cădea Piciorul Gârbii apărarea pe Şoimi ar fi fost întoarsă.
Studiile şi recunoaşterile ordonate, de Marele Stat Major, între Crişul Negru şi valea Mureşului, au concluzionat că Munţii Codrului nu erau penetrabili, dinspre câmpie, sau prin Valea Crişului Alb, decât samarizat, în afară de varianta Sebiş, Dezna, Zugăul, Câmp, Vaşcău, pe care se putea efectua aprovizionări cu căruţa. Înălţimile cuprinse între Măgura 896 m, Pleşul 1114 m, Merişoara 1099, Momuţa 1930, ramifică o serie de creste, formate de văile Tărcăiţei, Finişului, Crişul Văratecului, a căror lungime ajunge la 50 km între Şoimi şi Măguliţa şi o lăţime de 25-30 km din cauză că aceste înălţimi sunt puţin umblate şi acoperite cu păduri, de foioase, vizibilitatea este redusă şi în consecinţă acţiunile ar fi anevoioase. Analiza terenului conduce spre punctul obligat de trecere Piciorul Gârbii şi deci existenţa riscului că orice atac să fie flancat de apărarea acestuia. Rezulta deci obligativitatea apărării pe Piciorul Gârbii, cu două batalioane de vânători de munte.
O acţiune de forţă peste Munţii Codrului – a inamicului, care ar ataca dinspre Vest, era foarte puţin probabilă. Munţii Bihorului constituiau o barieră serioasă pentru orice tentativă ofensivă, de a pătrunde spre Platoul Transilvaniei. Rămâneau de urmărit doar acţiunile demonstrative şi cu scop de întoarcere, a frontului fortificat, prin lovituri de flanc executate în scurt. Orice altă încercare ar fi condus la angajarea riscantă de forţe numeroase, ce s-ar lovi de Piciorul Gârbii şi Stânca Şoimilor. Orice încercare spre Munţii Codrului era sortită eşecului, pe termen scurt. Reacţiile apărării ar fi fost simple şi duse cu forţele unor companii, cel mult un batalion de vânători.
Apărarea Munţilor Codrului ar fi fost posibilă cu efectivele unei brigăzi de munte. Când fortificaţiile ar fi fost terminate şi Divizia 17 Infanterie ar fi apărat flancul de Sud, atunci Brigada 3 Mixtă Munte putea primi misiunea de manevră în munţi.
Flancul sudic al fortificaţiilor putea fi periclitat şi de pătrunderile prin masivul Zărandului şi al Porţii Mureşului. O acţiune în lungul Crişului Alb, într-o vale de 14-30 km, era riscantă, datorită capacităţii sale tactice, reduse, a terenului împădurit şi accidentat cu versanţi ce depăşesc 500 m şi a lipsei totale a drumurilor. Configuraţia terenului favoriza apărarea, care economisea forţe, pe care le-ar fi putut folosi cu succes în manevre ofensive şi de contraatac. Poziţia Galşa, Păuliş, din faţa Munţilor Zărand, „din punct de vedere operativ această frunte de taur ce înaintează în câmpie, la Nord de Mureş, pe un front de 20 km, are importanţă prin aceea că un atac inamic dinspre Vest nu va putea să învingă apărarea plasată pe pantele vestice ale masivului, decât prin manevra de întoarcere”[8]. De aicea rezulta necesitatea continuei supravegheri şi o eşalonare în adâncime a rezervelor care să intervină prin contraatacuri. Adâncimea apărării trebuia să ia seama şi de canalul Tauţ, Cermei, la 19 – 20 km Vest de Piciorul Gârbii, a cărui mal vestic împiedică razanţa în câmpie. Valea Crişului Alb, între Chişlaca şi Păuliş era destul de dificil de apărat de o Divizie de infanterie, fapt pentru care câteva cazemate trebuiau construite.
Ocuparea flancului sudic al fortificaţiilor avea în principal misiunea „de întârzierea ofensivei, de la canalul colector şi a ţine apărarea cu Bg.2 Mx. M-te, pe 20 km”[9], şi escadronul de cavalerie al diviziei. Pentru a preveni întoarcerea apărării pe la flancul sudic Divizia 17 Infanterie trebuia să-şi reţină în rezervă cel puţin 3 batalioane. Pentru îndeplinirea misiunii divizia a hotărât întrebuinţarea a trei regimente în eşalonul întâi şi unul în rezervă, cu scopul de a interveni între regimentul din lucrări şi flancul de Nord.
În scopul prelungirii şi legării acţiunilor de la Sud de fortificaţii şi coordonarea unitară a frontului de apărare, cu dispoziţia ordonată Armatei I-a, cu nr.3557, din 9 august 1939, Brigada 1 Fortificaţii a trecut în subordinea acesteia. În manevra de acoperire din Poarta Mureşului s-au întrevăzut (prin Directiva operativă nr.2) acţiuni ofensive pe direcţia Arad, Oroshaza. În acest scop Instrucţiunile operative nr. 7 şi 9, către Divizia 1 Cavalerie şi Corpul 7 Armată, prevedeau „păstrarea unui cap de pod peste Mureş, la Arad”[10], fapt pentru care detaşamentul, compus din: „un batalion de infanterie uşoară, un regiment de cavalerie, 2 baterii de artilerie şi 2 plutoane de care din R.1”[11], s-a socotit că nu avea suficientă tărie. Soluţia convenabilă a fost aceea a înlocuirii Diviziei 1 Cavalerie cu Divizia 19 Infanterie, întărită cu Batalionul 19 Infanterie. Sectorul ocupat de Divizia 19 Infanterie la Nord – Est: Macea, Zimandul Nou, Şiria şi la Sud – Vest frontiera cu Iugoslavia asigura acoperirea frontierei şi disponibiliza grosul său de forţe pe Arad, concomitent cu închiderea, cu detaşamente tactice, a celor mai importante direcţii şi împiedica pătrunderea, prin surprindere, în defileul Mureşului. Divizia 1 Cavalerie putea astfel interveni într-o acţiune ofensivă pe direcţia Vinga, Jimbolia sau pe direcţia Arad, Oroshaza.
Faţă de soluţia propusă de Secţia Operaţii suntem de părere că aducerea unor corective dispozitivului de apărare, din capul de pod de la Arad, ar fi creat o rezervă mobilă (D.1 Cv.) care avea posibilitatea de a manevra, în sectoarele ameninţate, pentru a împiedica întoarcerea defileului Mureşului. Reuşita acţiunii lor depindea, în mod hotărâtor, de hotărârea Diviziei 1 Infanterie de „a ţine pe loc”[12] frontul său.
Succesul depindea mult de sistemul de legături şi de informarea operativă. Acest sistem a prezentat însă multe defecţiuni. În susţinerea tezei noastre apelăm la câteva argumente: grăniceri unguri au purces la atacuri, în special în zona Salonta, incidente raportate după 12 ore de la producere. Corpul grănicerilor nu era subordonat operativ Armatei I-a, iar dotarea cu mijloace de transmisiuni era insuficientă. Prevenirea atacurilor prin surprindere erau posibile prin fixarea primei linii de rezistenţă pe frontieră. O asemenea măsură ar fi avut justificare juridică – de pază şi apărare a frontierei de stat – ar fi fost un factor moral folositor armatei.
La 24 august 1939, Armata I-a primea ordin să raporteze, până la orele 18, stadiul în care se găsea dispozitivul de luptă pe care trebuia să-l realizeze potrivit ordinului nr.3791, din 19 august. Situaţia tensionată impunea completări la efectivele de jandarmi şi grăniceri, până la efectivul de mobilizare.
Pe frontul de Vest Armata I-a dispunea de Brigada 1 Fortificaţii, Diviziile 16, 17, 20, 1 şi 19 Infanterie, Brigada 2 şi 3 Mixtă Munte, Divizia 1 Cavalerie şi serviciile de transport. În situaţia frontului european, de la 1 septembrie 1939, Marele Stat Major a dispus ca „toate forţele noastre să lucreze numai în direcţia măririi capacităţii lor combative”[13]. Între alte măsuri de primă urgenţă, completarea armamentului, muniţiilor şi echipamentului, concomitent cu instrucţia de război erau necesare la începutul unei eventuale campanii. În afară de acestea marile unităţi transportate, spre frontiera de Vest, trebuiau grupate în raport cu misiunile de le-ar fi revenit în cazul începerii operaţiunilor. Pentru că războiul începuse, Secţia 3-a „cu onoare propune a se renunţa la pregătirea celor 3 manevre (Someş, Mureş şi Sud), trimiţând cât mai repede personalul statelor majore ale direcţiilor celor 3 manevre la comandamentele cărora aparţin pentru mobilizare”[14]. Fiind manevre regale, Regele „nu a aprobat azi această chestiune”, consemna şeful Marelui Stat Major, generalul Florea Ţenescu, pe nota Secţiei a 3-a Operaţii, renunţându-se la ele însă în zilele următoare.
Cercetarea noastră privind ofensiva spre Ungaria s-a făcut în baza setului de documente din anexa nr.8, privind intervenţia rezervei generale pe frontul de Vest. După mobilizarea din martie 1939 planurile de campanie, după care s-a operat până atunci, au fost înlocuite cu directive operative, prin care s-au prescris misiunile armatelor, pe toate fronturile. Instrucţiunile la Directiva operativă nr.2, din 28 august 1939, modifica concepţia acţiunilor pentru frontul de Vest, cuprinse în planul „Avram Iancu”, intrat în vigoare de la 1 aprilie 1939. Prin concepţia ca „în zona de câmpie să se ducă luptă de întârziere, fără a se primi o bătălie defensivă”[15] se înţelegea că bătălia defensivă să fie angajată pe primele înălţimi de la Est de frontiera cu Ungaria. Schimbarea concepţiei de apărare muta rezistenţa, de pe fortificaţii, care erau gata şi pentru consolidarea cărora se făceau lucrări pasagere, la circa 10 km de graniţă, în zona de fund a apărării Armatei pe poziţia Seini, Beltiug, Pir, Sititelec, Şoimi, Cermei, Şiria.
În zilele care au urmat instrucţiunile date, de Marele Stat Major, au clarificat cu detalii sensului de acţiune militară, în înţelesul Directivei Operative nr. 2. Rezistenţa pe linia de fund a poziţiei Armatei avea în vedere probabilitatea „unui atac din partea Ungariei întărit cu mijloace mecanizate”[16], aşa cum se întâmplase în Polonia şi în consecinţă ocuparea poziţiei din munţi trebuia să se facă de trupe în mod ordonat şi nu în dezordinea generată de retragerea de pe poziţia din câmpie. Rezultă că nuanţa misiunii Corpului 6 Armată de a „păstra poziţia…” în fond avea acelaşi înţeles de a rezista.
Valoarea de obstacol a şanţului antitanc, a canalului Er şi colector ar fi sporit prin inundarea zonei şi ar fi împiedicat acţiunea cu trupe motomecanizate. Directiva Operativă nr. 2 se ocupa în mod exclusiv de organizarea apărării statice ceea ce în opinia noastră trebuia să prevadă şi o reacţie ofensivă din Poarta Mureşului în direcţia Arad, Oroshaza, unde raportul de forţe era favorabil prin efectele manevriere a Diviziei 1 Cavalerie şi una divizie de infanterie. Din analiza documentelor am desprins concluzia că Marele Stat Major nu a lăsat libertatea de deciziei Armatei I-a şi Corpurilor 6 şi 7 Armată, dislocate pe frontul de Vest. Deşi mutaţiile, pe frontul de Nord – Vest, se produsese, în 15 martie 1939 şi se constituise Detaşamentul „Maramureş” acesta nu a primit misiuni şi acţiuni cu obiectiv limitat, în special pentru închiderea Tisei, în regiunea Huszt.
Dispozitivul de luptă al Armatei, cu două Corpuri de Armată, 5 şi 6 în Poarta Someşului şi Corpul 7 Armată în Poarta Mureşului, şi cu un al treilea corp în rezervă, cu un total de 9 mari unităţi[17] în subordine, i-a îngreunat conducerea. Din raţiuni operative s-a creat Grupul de Armate nr.1, cu centrul la Alba Iulia. Aşadar nevoile operative de conducere şi acţiune au determinat restructurări şi subordonări în dispozitivul operativ strategic adoptat de Marele Stat Major.
Soluţia adoptată de Armata I-a de a pune „Grupul Bihor” în directa sa subordine i-a îngreunat conducerea deoarece necesita transmisiuni prin fir între Bratca şi Beiuş, aprovizionări şi evacuări, care nu erau posibile decât prin Deva. Opinia noastră este că subordonarea de către Corpul 7 Armată – ce avea în compunere Divizia 1, 11 şi 19 Infanterie şi Divizia 1 Cavalerie – rezolva mai bine apărarea din flancul de Sud al liniei fortificate şi întărea apărarea şi chiar manevra ofensivă în Poarta Mureşului. Deşi sesizate avantajele unei asemenea soluţii Marele Stat Major nu a ordonat Armatei 1-a să-şi modifice hotărârea. Împărţirea Porţii Mureşului în compartimente, tăiate de râuri, a fost considerentul de bază al soluţiei menţinerii celor două comandamente. Referitor la conducerea operaţiunilor de la sudul fortificaţiilor, în Poarta Mureşului, Secţia a 3-a a întocmit un studiu detaliat, asupra căruia vom reveni.
[1] A.M.R., fond 948, dos.458, p.3
[2] Ibidem, p.20
[3] Ibidem, p.26-27
[4] Ibidem, p.4 Canalul, construit între 1932-1934, a avut destinaţia de a stăvili apele revărsate. Canalul avea dimensiuni reduse – 1-2 m adâncime, 1-2 m lărgime la fund şi 2-4 m la suprafaţă, cu un dig, spre interiorul Ungariei, de 1-2 m lăţime şi înălţime, orientat N-S, la 2-4 m de linia bornelor de frontieră. Observaţii complete asupra acestui canal sunt incluse în raportul nr. 418, în dosarul Recunoaşteri şi date geografice de la Frontul de Vest, pe anul 1938.
[5] Ibidem, p.8. Şeful Serviciului apelor de la Prefectura Bihor, a evaluat la 200.000 lei refacerea barajului. Faţă de efecte cheltuiala nu părea prea mare, dar avea dezavantajul dispunerii la 4 km de frontieră şi deci posibil de distrus prin bombardare, iar umplerea canalului s-ar fi realizat în 2-4 zile.
[6] Ibidem, p.10
[7] Ibidem, p.16
* Autorii recunoaşterii considerau aceste poziţii favorabile, pentru întârziere, după pierderea fortificaţiilor.
** Poziţii care barau pătrunderea spre Beiuş. În planul general erau incluse pentru a se executa lucrări pasagere la mobilizare.
[8] Ibidem, p.56.
[9] A.M.R., fond 5418, dos.1598, f.31
[10] Ibidem, dos.1621, f.1
[11] Ibidem
[12] Ibidem, f.2
[13] Ibidem, f. 24
[14] Ibidem
[15] Ibidem, f. 43
[16] Ibidem, f.57. Studiu făcut de Marele Stat Major asupra Directivei Operative nr.2, dată de Armata I-a, Corpurilor 6 şi 7 Armată din subordine, în care noţiuni ca „va păstra” a „opune o primă rezistenţă” nu aveau înţelesul de rezistenţă ordonat.
[17] A.M.R., fond 5418, dos.1621, p.58. Este vorba de Grupul „Maramureş”, Corpul 6 Armată, Bg.1 Fortificaţii, Detaşamentul Bihor, Corpul 7 Armată, Corpul 5 Armată (1), Corpul de Cavalerie, Divizia 17 Infanterie, Brigada 1 Mx. V. M-te
Written By
Istorie Locala