Aspecte ale Revoluţiei de la 1821 în judeţul Vâlcea

În aceste vremuri de cumpănă, a apărut şi o personalitate capabilă de a conduce o acţiune revoluţionară în Ţara Românească: slugerul Tudor Vladimirescu³, principalul conducător al pandurilor din Oltenia. Cel mai important document pragmatic al revoluţiei, cunoscut şi răspândit în judeţe (în februarie 1821), îl constituie  Cererile norodului românesc, care cuprinde principiile de bază ale unei noi ordini sociale şi în care este recunoscută şi promovată suveranitatea poporului, singura în măsură să acorde puterea şi să impună legea. Tot ce nu s-a orânduit prin „alegerea şi voinţa a tot norodul” urmează a se îndepărta, iar „Adunarea norodului” reprezintă voinţa suverană în stat. 

Apelul lui Tudor către „ŢARĂ” a avut un puternic efect în rândul ţăranilor vâlceni, iar cetele de panduri care constituiau nucleele ce polarizau sutele de răzvrătiţi înarmaţi, se îndreptau către steagul Vladimirescului, ovaţionând revoluţia şi strigând: „Să trăiască libertatea! Să trăiască Domnul Tudor!”. La îndemnul pandurilor care cutreierau satele, ţăranii se răscoală „primind cu ciomege, cu furci şi cu topoare pe epistaţii moşierilor şi pe slujbaşii stăpânirii⁴.

Rolul judeţului Vâlcea în strategia geo-politică a revoluţiei din 1821, a fost intuit de Tudor încă din anul 1819, pe când îndeplinea funcţia de vătaf de plai la Câineni. Vizionarul slujer a sesizat starea de spirit în plină efervescenţă a vâlcenilor, a cunoscut, în peregrinările sale, administraţia şi oamenii judeţului, iar mânăstirile de aici aveau să fie, mai târziu, centre de rezistenţă şi apărare a revoluţiei.

În desfăşurarea generală a revoluţiei din 1821, Vâlcea se înscrie cu două zone strategice, cărora li s-a acordat o mare importanţă. Astfel, în sud, oraşul Drăgăşani şi localităţile din împrejurimi constituiau puncte de rezistenţă pentru armata revoluţionarilor, iar în nord, mânăstirile fortificate din Horezu, Bistriţa şi Cozia, precum şi localităţile Cornet şi Câineni, alimentate din timp cu provizii şi muniţii, reprezentau adevărate bastioane, avându-se în vedere eventualitatea unor lupte defensive de lungă durată dinspre munte şi chiar o retragere în siguranţă a revoluţionarilor şi adăpostirea lor discretă în Transilvania.

În momentul în care oastea revoluţionară pornea spre Bucureşti, pentru ca, prin ocuparea Capitalei, întreaga ţară să fie supusă stăpânirii ei, programul revoluţiei era definit, acesta fiind înainte de toate, opera lui Tudor Vladimirescu. În drumul lor, ei au străbătut şi sudul judeţului. Pretutindeni, populaţia rurală a sprijinit-o moral şi material, după putinţa ei, manifestându-şi întreaga adeziune la programul revoluţionar.

Tristul incident petrecut la Oteteliş⁵ în noaptea de 2 spre 3 martie prin care Tudor Vladimirescu pedepsea exemplar, prin execuţie, pe căpitanii de arnăuţi Iona şi Ionciu pentru prădăciunile săvârşite la Beneşti, cărora le-au căzut victimă boierii refugiaţi în conacul fortificat a lui Iordache  Otetelişanu, a rămas ca o legendă pilduitoare, prin atitudinea fermă, impasibilă a lui Tudor faţă de cei care încălcau „legea”. Recurgerea la acele măsuri dramatice fuseseră dictate, mai întâi, de necesitatea sporirii şi întărirea disciplinei oastei norodului, cât şi în scopul atragerii unor elemente din rândul boierimii la dezideratele revoluţiei.

 Împreună cu oastea revoluţionară,Tudor a părăsit Otetelişul la 3 martie 1821 a străbătut mai multe sate, trecând apa Cernei, a traversat Obislavul, apoi pădurea comunei Măciuca, a trecut prin Spârleni şi Creţeni. Ajuns la Drăgăşani, se întâlneşte cu Iancu Jianu în casa acestuia, aflată în capul dealului, iar de aici a mers în oraş unde s-a ,,aşezat la sfat” cu comandanţii săi în vederea asigurării securităţi zonei şi a ridicării unor fortificaţii de apărare şi rezistenţă⁶. 

Convins că în stare de necesitate forţa sa militară constituită din localnici va interveni cu mai multă operativitate, Tudor a lăsat aici comandant de garnizoană pe Preda Drugănescu pentru a coopera cu comandaţii locali, precum Iona Bitoleanu Iovancea – căpitan de panduri din Străjeşti şi Atanasie Arnăutul din Stăneşti, care aveau şi misiunea de supraveghere si fortificare a mânăstirilor Stăneşti şi Mamu⁷. 

Sensibil la înţelegerea, deschiderea şi ataşamentul unor cărturari la obiectivele programului revoluţiei, Tudor şi-a apropiat de destinele acesteia pe Petrache Poenaru, cititorul de mai târziu al învăţământului public românesc, unul dintre vâlcenii cei mai preţuiţi şi mai destoinici colaboratori ai lui, care va deveni secretarul lui Tudor, ocupându-se de conceperea şi redactarea documentelor şi scrisorilor alcătuite la porunca Vladimirescului⁸. Un alt vâlcean care a adus servicii mişcării revoluţionare şi s-a bucurat de încrederea lui Tudor, dovedind abilitate şi competenţă, a fost stolnicul Constantin Borănescu din Râmnic, căruia i s-a încredinţat responsabilitatea de ,,trimis special” pentru a purta tratative cu paşa din Silistra⁹.

Radicalizarea acţiunilor pe tărâm social a mişcării revoluţionare din Oltenia, a produs  o mare panică în rândul marilor boieri, a negustorilor şi a înaltului cler care, spre a se feri de furia ,,norodului”, se refugiau grabnic spre Transilvania, prin punctele Câineni şi Turnu Roşu. La Boiţa, se adunaseră peste 40 de familii, în frunte cu episcopul şi cu alţi demnitari ai divanului, iar de aici s-au răspândit peste munţi, la Sibiu şi în alte localităţi, precum Sadu, Tălmaci, Cisnădie, Răşinari, Sebeş s.a.¹⁰.  Pentru a pune stavilă acestor stări de lucruri, dar şi pentru a evita sau tempera spiritele prădalnice din rândurile oastei Eteriei, Tudor trimite câteva detaşamente pentru protecţia şi întărirea oraşelor Ocnele Mari şi Râmnic; tot atunci, localitatea Câineni intră in planul iminent privind rezistenţa revoluţiei¹¹. Deşi iniţial, între conducătorii celor două armate – Tudor şi Ipsilante – , a existat o convergenţă de interese în acţiuni ,,particularizate”, pe parcurs, conducătorul Eteriei îşi dezvăluie intenţiile de subordonare a oastei lui Tudor scopurilor lor si transformarea Principatelor Române în cap de pod, în confruntarea grecilor cu oastea otomană. Această strategie care compromite ţelul revoluţiei românilor, a deteriorat inevitabil relaţiile cu Tudor şi a determinat intervenţia brutală a oastei otomanilor în Ţara Românească.

În faţa oastei otomane care se îndrepta spre Bucureşti, Tudor Vladimirescu îşi dădea seama că angajând singur o luptă cu armatele de intervenţie, nu putea avea sorţi de izbândă. De aceea, el va recurge la planul de retragere pe care îl avusese în vedere încă de la începutul revoluţiei şi care acum se impunea a fi înfăptuit. Planul fusese definit în perspectiva unei rezistenţe temeinice, folosind poziţiile strategice vâlcene: ,,….eu trec peste Olt, cu toată Adunarea norodului, ca să mă întăresc în mânăstirile ce le-am umplut cu zaherele şi panduri şi nădăjduiesc…..să mă ţin acolo multă vreme, ca în nişte cetăţi, până când îi vom sili pe turci să dea ţării drepturile şi privilegiile ce norodul le-a cerut prin mine, de la Înalta Poartă”¹². În ziua de 15/27 mai, Tudor a ieşit cu ,,Adunarea  norodului” din Bucureşti, îndreptându-se spre Oltenia, pe linia de comunicare Bucureşti – Piteşti – Râmnicu-Vâlcea.

Încercarea armatelor eteriste de a-i opri retragerea spre Vâlcea, pentru a-l obliga pe Tudor să se angajeze într-o acţiune de înfruntare cu ofensiva otomană, a înrăutăţit şi mai mult relaţiile dintre cei doi comandanţi. Deşi superior într-o eventuală înfruntare cu cea a corpului de oaste eterist ce încercase să-i bareze drumul, slugerul Tudor a evitat un conflict armat cu Eteria. Conducerea acesteia, aflată într-o stare de panică, voia să-l înlăture pe Vladimirescu nu numai datorită refuzului lui de a acţiona în colaborare ofensivă împotriva forţelor otomane, dar şi deoarece Ipsilanti şi cei din jurul său jinduiau la banii, muniţiile, tunurile şi chiar la oastea pandurilor, pe care şi-o doreau subordonată. În vreme ce Vladimirescu se afla la Goleşti, conducerea Eteriei, incapabilă să-l înfrunte pe câmpul de luptă, a recurs la complot. Au fost folosiţi unii dintre căpitanii săi – în primul rând Dimitrie Macedonschi şi Hagi Prodan; astfel, izolat de masa pandurilor, aflat în turnul porţii de la  Goleşti, slugerul Tudor a fost ridicat de Iordache Olimpiotul în ziua de 21 mai/2iunie, comandirul declarându-i însă plin de demnitate ,,că se află cu sabia sa în patria sa”1³. Dus la Târgovişte, chinuit şi supus apoi unui simulacru de judecată, a fost condamnat, apoi ,,iertat” pentru a fi însă ucis mişeleşte, tăiat cu săbiile, în noaptea de 26 spre 27mai/ 7 spre 8 iunie, ucigaşii făcând să-i dispară trupul, aruncat într-o fântână care n-a mai fost găsit  vreodată. El a dispărut în mod tragic, dar măreţ, de pe scena istoriei. ,, Şi într-o noapte  – scrie un cronicar, prieten al său, Tudor pieri” 14.          

În timp ce conducătorul Adunării norodului era înlăturat şi oastea sa trecută, cu sprijinul complotiştilor, sub comanda Eteriei, ceea ce a dus la grabnica ei dezagregare, oastea otomană care se îndrepta către Târgovişte, i-a înfrânt cu uşurinţă pe eterişti la Mânăstirea Nucet. Ipsilanti a ordonat retragerea din Târgovişte spre Olt, grija sa principală fiind să-şi asigure refugierea în Transilvania. Demoralizaţi, eteriştii s-au îndreptat spre Râmnicu-Vâlcea¹⁵. Mulţi dintre panduri nu aflaseră încă nimic despre asasinarea conducătorului revoluţiei. Aşa se explică faptul că la Râmnicu-Vâlcea, „40 de oşteni, mai toţi căpitani, rugară pe Protopopescu să le facă jalbă către prinţul Ipsilanti, rugându-l să le dea pe slugerul Tudor, în care ei au încredere, şi la glasul căruia au năpustit casele şi s-au sculat cu armele ca să capete drepturile ţării”¹⁶. Între cei trimişi cu această crere, era şi autorul memoriului, Dumitrache Protopopescu, care va mărturisi mai târziu că „Ipsilanti, după ce luă cunoştinţă de cuprinsul ei (al cererii, n. n.), răspunde căpitanilor, recurgând la o condamnabilă diversiune, că Tudor e chemat în Rusia de către împăratul Alexandru, că petiţiunea o va trimite îndată lui Tudor, în Rusia; că Tudor nu va întârzia a se întoarce, după felul cum a şi promis la plecare, fiind chemat de împărat pentru binele ţării, iar pandurii să meargă la Drăgăşani, să se bată cu turcii, până va sosi Tudor”¹⁷.       

În Judeţul Vâlcea, pandurii au luptat încă din luna aprilie împotriva trupelor otomane, lupta cea mai importantă dându-se, însă, la 26 mai/7 iunie, la Zăvideni¹⁸. În această luptă, pandurii de sub conducerea lui Ion Solomon reuşesc, o perioadă de timp, să ţină piept cu eroism armatelor otomane, acţiunea lor înscriindu-se în faptele de vitejie ale neamului. În zilele de 28 şi 29 mai, cele câteva mii de panduri, care încă nu se risipiseră din corpul principal al ,,Adunării norodului”, după ce au forţat Oltul, au luptat vitejeşte şi cu succes împotriva unui  corp de oaste otoman, dar, lipsiţi de muniţii – pe care le ridicaseră, în cea mai mare parte, eteriştii – , ei au trebui să se desprindă, noaptea, de adunare şi să se retragă; procesul de dezagregare s-a desfăşurat apoi intens, majoritatea ostaşilor ţărani fiind localnică.

La 7 iunie, eteriştii au înfruntat acelaşi corp de oaste otoman, tot la Drăgăşani; cu toată vitejia lor, au suferit o dezastruoasă înfrângere, datorită în primul rând slăbiciunii comandantului Ipsilanti, care apoi, trecând prin Câineni şi Turnu Roşu, s-a refugiat în Transilvania, împreună cu alţi 800 de greci eterişti¹⁹. Luptele de rezistenţă s-au mai prelungit încă timp de două luni, iar ţăranii, fiind cuprinşi de „duhul mişcării”, erau tot mai refractari şi mai dârzi faţă de otomani şi de marii proprietari, care nu renunţaseră la vechile lor obiceiuri de a-i supune unei permanente şi inumane asupriri.

Prin dimensiunea sa eroica şi tragică, Revoluţia din 1821 împreună cu comandantul ei suprem, Tudor Vladimirescu, reclamă o binemeritată „veşnică ţinere de minte”²⁰. Printre alte acţiuni şi manifestări care au dăltuit în conştiinţa naţională amintirea evenimentului, se inscrie şi „fapta” urmaşilor care, pe locul unde au fost îngropaţi cei căzuţi în bătălia de la Drăgăşani, s-a ridicat un monument comemoratoriv cunoscut sub numele de: ,,Monumentul grecilor”, ,,Monumentul eteriştilor” sau ,,Monumentul Batalionului Sacru”²¹. Deşi monumentul a fost ridicat, iniţial, în 1885 (de către Dimitrie Papazoglu), pe parcursul anilor el a suferit unele modificări cu privire la text, iar inaugurarea sa oficială a avut loc la 15 mai 1975, în prezenţa ambasadorului Republici Elene, D. Papadokis, funcţionari ai ministerului Afacerilor Externe, din România membri ai ambasadei Greciei şi oficialităţile locale. Inscripţia de pe monument are următorul cuprins: (pe latura de est, în interiorul unei coroane de frunze de măslin şi de stejar, unite la bază printr-o eşarfă înnodată, cu capetele fluturând).

TRECĂTORULE, ANUNŢĂ CĂ NOI NE ODIHNIM AICI, CĂZUŢI ÎN LUPTA PENTRU LIBERTATE” (în limbile greacă şi română). Pe latura de sud (în limba română) şi pe latura din nord  (în limba greacă): ,,ÎN MEMORIA LUPTĂTORILOR CĂZUŢI  PENTRU LIBERTATE AICI, LA DRĂGĂŞANI. RIDICAT ÎN 1885 DE CĂTRE ELENII DIN ROMÂNIA”. Pe latura de vest: ,, MONUMENTUL ACESTA CONSTRUIT ÎN ANUL 1885 ÎN MEMORIA ELENILOR, MEMBRI AI BATALIONULUI SACRU ŞI A CAMARAZILOR  LOR ROMÂNI, CARE AU LUPTAT AICI ŞI AU CĂZUT PENTRU LIBERTATE”. Un gest frumos şi pios, de respect şi recunoştinţă pentru jertfele de sânge ale luptătorilor greci. „Condamnabil este faptul că autorităţile române nu au făcut niciun efort pentru a ridica un monument pandurilor căzuţi în lupta cu turcii, la 29 mai 1821, tot la Drăgăşani”²².

Evenimentele istorice din 1821 au arătat, prin dimensiunile şi implicaţiile lor, că era revoluţiilor moderne fusese inaugurată în Ţările Române. Judeţul Vâlcea a avut un rol semnificativ în programul revoluţiei, încadrându-se într-o evoluţie promiţătoare, când dezvoltarea şi organizarea societăţii moderne, a spiritului şi mişcării naţionale, au cunoscut praguri care au făcut din perioada regulamentară una dintre etapele cele mai importante de regenerare politică şi naţională a societăţii din istoria modernă a românilor²³.

Note bibliografice

1. Corneliu Tamaş, Horia Nestorescu-Bălceşti, Revoluţia de la 1821 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, 1980, pag. 12-13.

2. Istoria românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2003 (în cont., Istoria românilor), pag. 26.

3. Ibidem, pag. 23-24.

4. Corneliu Tamaş, Istoria Municipului Râmnicul Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2006, pag. 182.

5. Ibidem.

6. Ibidem, pag. 183; v. şi D. Bălaşa , Tudor Vladimirescu şi haiducul Iancu Jianu, în „Studii vâlcene”, nr. V/1982,    pag. 60.

7. Ibidem; v. şi D. Bălaşa , Op. cit., pag. 60-61.

8. Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Editura „Sport-Turism”, 1980, pag. 51.

9. Ibidem.

10. C. Tamaş, Op. cit., pag. 183-184.

11. Ibidem, pag. 184. Vezi şi Dan Berindei, Emil Cojocaru, Aspecte militare ale mişcării revoluţionare din 1821, ed. a II-a, Bucureşti, 1973.

12. C. D. Aricescu, Istoria revoluţiunii române de la 1821, Craiova, 1874, pag. 225; Istoria românilor, vol. VII, tom I, Bucureşti, Editura Enclopedică, 2003, pag. 296.

13. N. Iorga, Izvoarele contemporane asupra mişcării lui Tudor Vladimirescu, Bucureşti, 1921, pag. 307.

14. Nicolae Stoica de Haţeg,  Cronica Banatului, Bucureşti, Editura Damaschin Mioc, 1969, pag. 307.

15. Istoria românilor, pag. 44; C. D. Aricescu, Op. cit., pag. 282-283.

16. C. Tamaş, Op. cit., pag. 184; v. şi D. Bălaşa, P. Purcărescu, Luptele pandurilor şi eteriştilor de pe Valea Oltului (1821), în „Buridava”, 1972, pag. 295-320.

17. Ibidem, pag. 186-187. Vezi şi Pr. Ion D. Ciucă, Domnica Ciucă, Ion M. Ciucă, 1821 – Drăgăşani. Mormântul regimului fanariot, Parohia Câmpu-Mare, jud. Olt, 2001, pag. 150-170..

18. Istoria românilor . . . ,  pag. 46; cf. C. Tamaş, Op. cit., pag. 184.

19. C. Tamaş, Op. cit., pag. 185; Monografia municipiului Drăgăşani, Constanţa, Editura „Ex Ponto”, 2004,           pag. 88-89.

20. Gheorghe Platon, Românii în veacul construcţiei naţionale, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2005, pag. 125.

21. Anca Iosifaru, Dan Moroianu, Monumentul Batalionului Sacru, consacrat luptei de la Drăgăşani, în „Studii vâlcene”, serie nouă, nr. I (VIII), 2003, pag. 66-67.

22. Ibidem, pag. 68.

23. Istoria României, pag. 101. 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 148-151). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.