Bâlciul Sfântului Ilie din comuna vâlceană Titești

             Muntele „Faţa” este situat cale de 15-20 km N.E. de satul Titeşti.

             Desfăşurarea târgului considerăm că era asemănătoare celui de pe Muntele Găina, din Apuseni.

           Adăpostirea aici, între codrii, a avut motive bine întemeiate, dacă ţinem cont de invaziile populaţiilor migratoare, şi nu numai.

            Vinderea şi cumpărarea mărfurilor se făcea prin schimburi în natură, după procedeul „troc” (schimb direct de produse, fără mijlocirea banilor), ca în toate târgurile acelor vremuri.

           Strămutarea târgului aici, devale, potrivit legendelor care circulă prin partea locului, se datorează fie unor zmei, fie unui leu, care au răpit nişte fete frumoase.

           Prezentăm aceste legende:

                                       Legenda târgului de la Titeşti (I):

„De mult, de mult se făcea târg sus pe muntele Faţa lui Sf. Ilie, unde veneau oameni cu mărfuri de la Sibiu şi Avrig, de la Aref şi Curtea de Argeş. Într-un an, au venit doi zmei din vârful Negoiului. Ei erau îmbrăcaţi la fel ca şi oamenii. În mâini aveau bice, cum aveau chirigii. Numai la picioare se deosebeau. Le aveau sub formă de copită de cal. Zmeii au răpit două fete din târg şi au zburat cu ele în vârful Negoiului, la Poiana Zmeilor.

         Nimeni nu le-a mai putut scăpa. Acolo ei le-au omorât. De-atunci s-a desfiinţat târgul din acel loc şi s-a mutat în Dealul Mlăcii la Titeşti” (3,pag. 33).

                                         Legenda târgului de la Titeşti (II).

         „Povestesc bătrânii că vechiul bâlci care avea loc pe muntele ,,Faţa lui Sf. Ilie’’ s-a mutat jos, în Titeşti, fiindcă a venit odată un leu şi a furat o fată din horă, speriind lumea, de a fugit care încotro. De atunci nu s-a mai făcut bâlci în Faţă…

         A fost un bâlci mare, bâlci de două ţări. Mai înainte se cunoştea bine drumul pe unde veneau ungurii de dincolo, pe muntele Călugăru şi pe Vemeşoaia. Ţinea o săptămână acolo sus, în răcoare. Juca lumea şi petrecea în voie. Era şi bâlci adevărat, bâlci de mărfuri, da’ mai cu seamă bâlci cu petrecere şi veselie multă, bâlci de tineret” (3,pag.42).

                                 Legenda Târgului Sfântului Ilie, de la Titeşti (III).

           „…octogenarul Iorga din Grebleşti îi povestise cu ani în urmă, unui tehnician, la o vânătoare de mistreţi. Chiar aici, pe buşteanul de molid putrezit, moş Iorga îi spusese cea mai fascinantă poveste de vânătoare. Incredibilă, dar posibilă:

– Demult-şi-a început bătrânul povestirea – pe golul de munte ,,Faţa lui Sf. Ilie’’ se ţinea bâlci mare. Veneau ardelenii peste Munţii Strâmbaru şi Suru, argeşenii de la Stâna Mare şi loviştenii pe Clăbucet, Zănoaga şi Dăescu. Câte o lună de zile ţinea bâlciul. Veneau mii de oameni, de la sute de kilometri. Se făceau petreceri cu lăutari, se puneau mici la frigare şi se bea ţuică şi vin pe ales. Zi şi noapte cânta şi se veselea lumea.

– Matale ai apucat acele zile, nea Iorga? l-a întrebat tehnicianul.

– Eu nu, dar bunicul meu, care a trăit o sută patru ani, când era copil, a fost la bâlci, în ,,Faţa lui Sf. Ilie’’. De la el ştiu ce-ţi povestesc. La bâlciurile astea veneau scamatori, acrobaţi, saltimbanci, negustori cu mărfuri de tot felul.

– Cu ce transportau toate astea? l-a întrerupt tehnicianul curios.

– Le aduceau cu carele, pe culmea munţilor. Făceau câte-o săptămână până ajungeau. Atunci lumea nu era grăbită. Aduceau diferite animale sălbatice în cuşti de fier, să le vadă lumea, să se distreze. Odată a scăpat un leu din cuşcă şi s-a ascuns în pădurea asta. Lumea intrase în panică. Pe vremea aceea erau puţine puşti, şi acelea destul de rudimentare. Se încărcau pe ţeavă şi nu puteai să tragi decât un singur foc. Dar tot pe vremea aceea trăia un vânător vestit, din Perişani, Victor Pârlogeanu.

Nedeea era la jumătate. Oamenii, de teama leului, au plecat spre casele lor. Cum se zice, „s-a spart bâlciul”.

Fiara omora o mulţime de oi, vite mari şi chiar oameni. Pârlogeanu a venit în acest loc. A văzut urmele leului pe pârâu. Şi-a făcut un pătul într-un brad bătrân, ce zace aici putrezit şi s-a aşezat la pândă. După o săptămână, leul a trecut chiar pe poteca asta, într-o dimineaţă. Pârlogeanu l-a ochit drept în cap. Leul răgea, se zvârcolea, dar până la urmă a murit.

Sute de oameni din comunele învecinate s-au adunat să admire frumuseţea pielii cu care Victor a coborât în sat.

De atunci muntele şi pârâul au luat numele fiarei, iar pe fiii lui Pârlogeanu, ca şi pe nepoţii şi strănepoţii lui lumea i-a numit ,,de-ai lui Leu’’, că lui Victor Pârlogeanu îi ziceau cu toţii ,,Victor Leu” (23, pag.19).

Lângă frumosul platou al Muntelui Faţa, se află Muntele Leul. Trecerea se face prin Muntele Prislopu, munte uitat, pentru că Leul şi Faţa lui Sf. Ilie se înlănţuiesc.

         Despre muntele „Leul” aminteşte şi prof. Ion Conea: ”În apropierea muntelui Faţa lui Sf. Ilie, există un munte numit „Leu”. (2, pag. 151).

         Bătrânul Gheorghe Văcăruş (Geacarel), născut în anul 1884, ne- a mărturisit că mutarea târgului aici, în sat, ar fi avut loc cu circa 130de ani în urmă, aşa cum i-a povestit bunica lui, Ilinca Cojocăriţa, născută cu mult înaintea Revoluţiei condusă de Tudor Vladimirescu. Gh. Văcăruş ne-a făcut această mărturisire în anul 1970, când avea vârsta de 86 ani (28, pag. 63).

         Data mutării târgului, după această mărturisire, corespunde cu data introducerii „leului” ca unitate monetară oficială în România, în jurul anului 1867, fapt care a atras după sine efectuarea unui schimb mai uşor şi mai rapid de mărfuri, ducând la dezvoltarea comerţului.

         De fapt, începând din jurul acestui an, în actele încheiate între moşnenii titeşteni, apare şi venitul târgului care se împărţea în mod egal între aceştia.

         Unităţii monetare a României, începând cu anul 1867, îi provine denumirea de la cuvântul „Loventaler”, talerul cu figura unui leu, pe revers. Moneda este confecţionată din argint şi a fost bătută în Ţările de Jos (Belgia, Olanda şi Luxemburg), începând din secolul al XIV-lea. A ajuns şi în Ţările Române, fiind folosită intens până-n secolul al XVII-lea, devenind apoi monedă de calcul (l, pag. 349).

         Locul de desfăşurare al târgului, situat „în creierul muntelui”, nu mai corespundea datorită drumului greu şi mai ales apariţiei unităţii monetare care înlocuieşte cu succes comerţul efectuat prin schimb de marfă („troc”).

         De fapt, apariţia leului în legendele târgului nu este întâmplătoare, fiind legată de introducerea leului ca unitate monetară, cunoscându-se că acest animal nu trăieşta prin pădurile din ţara noastră.

         La început, târgul a fost instalat la marginea de sud a satului, la Gura Dosului, fiind mutat apoi în spatele şcolii vechi, mutându-se definitiv pe dealul ce domină satul în partea de nord – Dealul Mlăcii.

         În fiecare an, la 20 iulie, pe lângă faptul că se adună o mulţime de vite mari şi mărfuri aduse spre vânzare – cumpărare, vizitatorul are ocazia să găsească un număr însemnat de oameni din comunele apropiate sau îndepărtate, şi să privească cu admiraţie varietatea de costume cu care aceştia se înveşmântează.

         Locuitorii satului Titeşti şi cei din satele vecine au construit şetre (şoproane), pe care le închiriau negustorilor pentru depozitarea mărfurilor.

         În anul 1868, comuna Titeşti este unificată cu comuna Perişani, cu denumirea de comuna Titeşti, cu reşedinţa în satul Titeşti. Administrarea comunei se făcea foarte greu, fiind zonă muntoasă, greu accesibilă, cu 11 cătune răspândite peste tot. Simţindu-se lipsa autorităţii, fărădelegile abundau. Locuitorii au cerut în permanenţă scindarea acestei unităţi administrative în cele două subunităţi: Titeşti şi Perişani.

         Prefectul judeţului Argeş a trimis în zonă pe subprefectul Melinescu, care întocmeşte un raport despre cele găsite, din care redăm şi noi următoarele:

         „Mieilă Rouă, primarul în funcţie al Comunei Titeşti, prieten al subprefectului, invită pe acesta în comună, chiar de bâlci. Atunci bâlciul dura două săptămâni, oamenii petrecând în cele douăsprezece cârciumi organizate.

         Primarul, ca să pună stavilă furturilor şi scandalurilor, a organizat grupe de cetăţeni care să sprijine pe vătăşeii (jandarmii) mobilizaţi pentru asigurarea ordinei. Din aceste grupe făceau parte câte zece reprezentanţi aleşi din satele componente ale comunei, care purtau banderolă pe braţ. În mijlocul târgului construise un fel de bordei, împrejmuit şi acoperit cu mărăcini.

         Toţi cei certaţi cu legea erau prinşi şi închişi în acest bordei (coteţ de mărăcini), unde erau priviţi şi dezaprobaţi de toţi târgaşii.

         Recordul în rele era deţinut de cei din satul Bumbuieşti.

         Subprefectul a rămas surprins de numărul mare de răufăcători, constatând în acest fel lipsa administraţiei, dând dreptate celor care cereau organizarea de unităţi administrative mici, în ţinutul Loviştei. Mai mult ,în târgul acelui an s-a întâmplat un incendiu ce cu greu a fost stins. Ion Niţă Cojenete din satul Bratoveşti avea un grătar. În timp ce frigea mai multe bucăţi de pastramă, un individ din satul Bumbuieşti îi sustrage o bucată de pastramă şi fuge. Ion Cojenete, fără să-şi dea seama, aruncă cu un tăciune aprins după el, nimerind cuverturile şi carpetele unui negustor. Acestea se aprind. Focul se întinde cu repeziciune şi la alte bolte, incendiind şopurile.

         Cei prezenţi cu mare greutate reuşesc să stingă focul, în acest loc nefiind o sursă de apă.

         Vântul care se înteţise a zburat nişte şiţe aprinse, incendiind două gospodării din centrul satului Boişoara, una fiind a locuitorului Mihai Petrescu.

         După raportul întocmit de subprefect, s-a dispus scindarea comunei Titeşti, luând astfel fiinţă comunele: Titeşti şi Perişani.

         În anul 1934, chiar în ziua de 20 iulie, a bătut grindina (gheaţa) de o mărime exagerată (aproape cât un ou de gâscă) ,spărgând oalele de pământ expuse vânzării şi capetele celor care n-au încăput sub şoproane, rupând chiar şindrila de pe acoperişuri.

         În anul 1933, primarul comunei Titeşti, Gheorghe Pănescu, dispune mutarea târgului pe marginea Văii Satului, cu scopul de a nu mai încasa obştea veniturile realizate din taxele târgului. Consiliul de Administraţie al Obştii de Moşneni Titeşti a reaşezat „boltaşii” în locul de desfăşurare al bâlciului, în Dealul Mlăcii.

         Actualmente, veniturile realizate din târg sunt încasate de obşte.

         Este necesară asigurarea unei surse de apă, instalarea iluminatului electric şi construirea de adăposturi” (m; pag. 86).

 Sursa: Vlădescu, Florea – Monografia comunei Titești, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2003, p. 306-312.