Biserica din Oltenia sub stăpânirea austriacă

 

Dar comandantul armatelor austriece, vestitul general Eugeniu de Savoia, izbuti să învingă şi de data aceasta oastea sultanului; în lupta de la Petrovaradin (5 august 1716) pieri însuşi marele vizir, sângerosul Gin Ali. Nicolae Mavrocordat, primul fanariot, strămutat din Moldova în Ţara Românească, în urma mazilirii lui Ştefan Cantacuzino (1714-1716), trimisese o mică oaste de 3000 de oameni sub serdarul Petre Obedeanu, la Orşova, să împiedice pe austrieci să intre în Oltenia. Aceştia, înţeleşi cu serdarul, pătrunseră totuşi; un alt detaşament intră – cu concursul boierilor Barbu Brăiloiu şi Staicu Bengescu – pe la Vulcan. Domnul, retras un moment la Rusciuk, revine cu ajutor turcesc; el pedepseşte pe câţiva din cei care trecuseră de partea austriecilor: boierii Bălăceanu, Ion Brezoianu şi Lupu Costachi sunt decapitaţi, iar mitropolitul Antim Ivireanul caterisit, pieri şi el. Apoi, Mavrocordat trimise împotriva austriecilor, în Oltenia, mai toate forţele de care dispunea. De această împrejurare profită comandantul trupelor austriece din Ardeal; în înţelegere cu boierii care voiau să scape de dominaţia turcă, el trimise un detaşament de ostaşi, sub comanda căpitanului Ştefan Dettine zis Pivoda, care intră pe neaşteptate în Bucureşti şi luă prizonier pe domn şi familia acestuia (25 noiembrie 1716) şi-i ţinu prizonieri la Sibiu până la încheierea păcii de la Passarowitz (21 iulie 1718)[1].

Sub ocupaţia austriacă, temeiul organizării Olteniei a fost decretul din 22 februarie 1719, dat de împăratul Carol al VI-lea. Decretul prevedea constituirea unei administraţii civile, având în frunte, cu titlul de ban, pe Gheorghe Cantacuzino, fiul lui Şerban, fostul voievod. El urma să fie ajutat de patru consilieri, numiţi, ca şi banul, pe trei ani şi de un secretar, toţi primind lefuri anuale. Însă Gheorghe Cantacuzino, care se aştepta să fie numit „voievod”, nu a fost nici măcar ban cu adevărat. Adevăratul conducător al Olteniei era comandantul trupelor austriece din Transilvania, care îl reprezenta pe împărat sub titlul de „director suprem al Olteniei”; şi cum acesta stătea mai mult la Sibiu, el a numit în Oltenia ca locţiitor un general subaltern[2].

În Oltenia sub stăpânirea austriacă au fost următorii directori supremi:

1.    Stephan Steinville (1719-1721)

2.    Damian Virmond (1721-1722)

3.    Karl Konigsegg (1722-1726)

4.    Karl Tige (1726-1730)

5.    Franz Anton Wallis (1730-1737)[3].

În fruntea „Ministerului” economic nu a fost numit un român, ci un străin, Ignaţiu Haan, apoi nu s-a încuviinţat formarea unei oştiri române. Judeţele, având în frunte câte un vornic, au fost împărţite fiecare în câte patru plăşi, conduse de ispravnici. Satul era cârmuit de un pârcălab, ajutat de 4, 2 sau 1 jurat, după cum avea 100, 50 sau 25 de case. Oraşele depindeau de administraţia financiară imperială, nu de administraţia civilă, ele având în frunte un judeţ şi 4 juraţi. Boierii erau împărţiţi în trei clase; s-a făcut un catalog al lor, la 14 noiembrie 1719. Cu privire la rumâni, se preciza că ei vor lucra proprietarului pe moşia căruia stăteau trei zile pe săptămână, două cu braţele şi una cu plugul. Bulgarilor veniţi cu două decenii mai înainte de la Kiprovăţ şi aşezaţi în trei locuri, în Oltenia, la Craiova, Râmnic şi Brădiceni, li s-a dat un statut special. Şoseaua de-a lungul Oltului, prin Carpaţi, numită „Şoseaua carolină”, după numele împăratului, începută în 1717, a fost gata, în partea principală, din munţi, în 1719, fiind continuată apoi la Râmnic (1721).

Un preţ deosebit puneau austriecii pe organizarea fiscală. Se păstraseră, în genere, vechile categorii fiscale şi s-a fixat cifra impozitului, plătibil în patru sferturi, pentru fiecare categorie.[4]

 

S-a făcut un nou recensământ, stabilindu-se că vor fi scutiţi de dări numai cei ce pot dovedi că înaintaşii lor au fost în slujbe de patru generaţii, apoi cei recunoscuţi ca nobili de către împărat (familiile Bălăceanu şi Cantacuzino), în sfârşit, marii dregători. Toţi ceilalţi boieri trebuia să plătească dări; de asemenea, preoţii şi mănăstirile. Ţăranii sunt scoşi la muncă: la construirea de şosele, întărituri, etc.; comerţul suferă din cauza închiderii graniţei spre Muntenia şi spre turci. Episcopul de Râmnic e pus sub ascultarea celui de Belgrad şi sub mitropolitul sârb de la Karlowitz. Toate aceste măsuri nemulţumesc însă profund populaţia; multe sate se risipesc, locuitorii fugind peste Dunăre sau peste Olt[5].

 

 

Situația bisericească

Înrăutăţirea condiţiilor social-politice va avea repercusiuni şi asupra vieţii bisericeşti. În răstimpul acesta, de 21 de ani, în fruntea Eparhiei Râmnicului s-au aflat următorii ierarhi: Damaschin Voinescu, Ştefan de la Govora, Inochentie şi Climent de la Bistriţa.

Damaschin Voinescu (aprilie 1708 – 5 decembrie 1725)

În momentul izbucnirii războiului, episcop al Râmnicului era Damaschin Voinescu, originar din Voineşti–Dâmboviţa. Avea o frumoasă pregătire cărturărească, fiind un bun cunoscător al limbilor latină, greacă şi slavonă. Fusese ucenic al episcolului Mitrofan (fost la Huşi şi apoi la Buzău), pe care l-a ajutat la tipărirea unor cărţi. A ocupat slujba de dascăl la şcoala de slavonie din Bucureşti. Din 1702 până în 1708 a fost episcop al Buzăului. După alegerea lui Antim Ivireanul ca mitropolit, a trecut în locul acestuia ca episcop la Râmnic. Aici a purtat o grijă deosebită de gospodăria Episcopiei, lucru dovedit de numeroase acte din acel timp[6].

În 1717, când încă nu se încheiase pacea dintre turci şi austrieci, dar aceştia din urmă ocupaseră Oltenia, Damaschin s-a dus la Viena în fruntea unei delegaţii, înaintând Curţii un memoriu prin care cerea, între altele, ca Biserica din Oltenia să-şi păstreze drepturile de până atunci, iar mănăstirile să fie scutite de încartiruiri de soldaţi[7].

Delegaţia venită cu acest memoriu a fost bine primită la Viena, acesteia i se promisese acordarea pentru Biserică a vechilor privilegii, scutirea mănăstirilor de încartiruiri, afară de cazul când trebuinţele de război ar fi cerut-o, chiar şi întoarcerea celor răpite pe nedrept de la mănăstiri în timpul lui Nicoale Mavrocordat, iar la plecare delegaţilor, pentru a-i atrage, li s-a dăruit câte o distincţie, iar episcopului o cruce. Toate aceste bunăvoinţe le arătaseră austriecii numai până la încheierea păcii, căci după aceea lucrurile se schimbară cu totul.

În decretul din 22 februarie 1719, împăratul dădea cu privire la biserica din Oltenia următoarele dispoziţii:

Se acordă libertatea religioasă şi protejarea ritului ortodox. Se suprimă orice dependenţă bisericească a episcopului de Râmnic şi a clericilor din Oltenia de mitropolitul Ţării Româneşti, ci de acum înainte aceştia să fie sub ascultarea mitropolitului sârb din Belgrad sau a altui mitropolit din ţările ereditare ale Casei de Austria. Se ordonă pomenirea în biserici la rugăciune a împăratului, ca principe al ţării şi nu a ţarului rusesc. Se interzice amestecul clerului în afacerile lumeşti.

 

Alegerea egumenilor de la mănăstiri trebuia să se facă numai cu acceptul curţii. Mănăstirile, numite domneşti, vor atârna în viitor de împărat, ca principe al Olteniei. Patriarhilor orientali li se suprimă dreptul de a numi pe egumenii mănăstirilor închinate, precum şi de a primi venituri de la aceste mănăstiri sau de a întreţine corespondenţă cu clerul oltean. Egumeni la mănăstiri nu pot fi aleşi români din Oltenia. În privinţa drepturilor şi privilegiilor avute de cler şi mănăstiri se stipulează că ele vor fi cercetate de administraţie şi rezultatul va fi raportat împăratului spre confirmare[8].

 

Mănăstirile având anumite privilegii, donaţii şi scutiri care constituiau o importantă sursă de câştig şi cum acest câştig ar fi putut rotunji tezaurul visteriei imperiale, autorităţile austriece au căutat modalităţi de a-şi extinde controlul şi stăpânirea asupra lor.

Astfel, la 21 noiembrie 1719, Ignaţiu Haan, consilierul cameral din Ardeal trimitea Curţii Imperiale, la cererea acesteia, un raport cu inventarul fiecărei mănăstiri oltene. În acest raport şi în anexele lui se arată că în Oltenia erau 40 de mănăstiri, dintre care 18 mănăstiri de călugări, 5 mănăstiri de călugăriţe şi 17 schituri, care se împărţeau în următoarele patru clase: mănăstiri domneşti; mănăstiri și schituri libere; mănăstiri şi schituri închinate locurilor de jos; schituri închinate mănăstirilor din ţară.

 

Aceste mănăstiri, pe lângă că posedau peste 100 de moşii mari, cam a cincea parte din teritoriul Olteniei, se mai bucurau de o mulţime de privilegii, cum ar fi: de a lua câte un număr oarecare de bolovani mari sau mici de sare de la ocne; de a percepe vămi la anumite locuri şi de a li se scuti de vămi mărfurile ce le importau pentru trebuinţele lor; de a fi scutite de unele dijme, ca: oierit, vinărit, albinărit; de a lua vinărit din anumite dealuri cu vii; de a pescui în bălţile cu peşte.

Haan, în raportul înaintat Curţii, lăsa să se înţeleagă că, prin păstrarea acestor privilegii pe seama mănăstirilor oltene, vistieria imperială ar fi fost văduvită de nişte venituri importante. Pentru aceasta mănăstirile au fost impuse la taxe şi li s-au restrâns privilegiile.

Cantitatea de sare a fost redusă pentru mănăstiri de la 3860 de bolovani, câtă se dădea până atunci, la 196 de bolovani, şi aceasta mărunţită. Mănăstirile au fost supuse la darea oieritului şi dijmăritului pe fiecare an, cu începere din 1720, iar din 1725 la darea vinăriciului. Deşi mănăstirile fuseseră scutite de încartiruiri prin decret împărătesc, mănăstirea Brâncoveni a fost multă vreme ocupată şi nu a fost golită decât în urma unui protest făcut la Viena de către văduva lui Brâncoveanu, în calitate de ctitoră[9].

Intervenţia şi controlul autorităţii de stat nu s-au limitat la numirea egumenilor şi la gestiunea lor economică; viaţa monahală însăşi a început să constituie obiect de reglementare şi supraveghere din partea Administraţiei; puncturi minuţioase erau redactate şi trimise mănăstirilor – cel puţin acelora unde erau constatate neorânduieli în viaţa comunităţii. Raporturile dintre călugări şi stareţi, îndatoririle şi drepturile lor, până şi calitatea hranei oferite la masa de obşte, deveniseră obiect de preocupare şi intervenţie din partea autorităţii[10].

Subordonarea episcopului de Râmnic faţă de mitropolia Belgradului, apoi amestecul Curţii la alegerea şi numirea egumenilor, precum şi punerea mănăstirilor sub controlul administraţiei austriece erau de natură să nemulţumească pe episcop şi pe egumenii mănăstirilor, care doreau să aibă şi mai departe mână liberă în administrarea averilor mănăstireşti.

De aceea, la 29 noiembrie 1719, episcopul Damaschin, împreună cu egumenii mănăstirilor Hurezi, Bistriţa, Arnota şi Govora înaintau Curţii un memoriu în 11 puncte, prin care cereau – între altele – ca Episcopia Râmnicului să fie ridicată la rangul de mitropolie, motivându-se că a mai existat pe vremuri o mitropolie în Oltenia, la Severin, urmând ca ea să depindă economic de patriarhul de Constantinopol şi nu de mitropolitul Belgradului, de vreme ce mitropolia cea veche a Severinului ţinea locul Amasiei, mai mare în rang ca Belgradul, care depindea de Ohrida (în Bulgaria)[11].

De asemenea, cereau pentru episcop dreptul de îndrumare şi control al mănăstirilor, cereau ca în demnitatea de episcop să nu fie promovaţi decât români şi altele. În punctul 10 din memoriu cereau să se înfiinţeze o şcoală românească în Râmnicu-Vâlcea, sub îngrijirea episcopului, urmând ca ea să fie întreţinută din contribuţia mănăstirilor şi a preoţilor, precum şi o şcoală latinească în Craiova sub îngrijirea şi cheltuiala administraţiei austriece. Fireşte, autorităţile nu s-au grăbit cu aprobarea dezideratelor episcopului[12].

 

Prozelitismul catolic

Afluxul unui mare număr de străini catolici – bulgari, germani şi, în mai mică măsură, unguri – şi prezenţa unităţilor militare austriece au contribuit la afirmarea confesiunii catolice. Conştiinţa imposibilităţii convertirii la catolicism, într-un termen scurt, a unei provincii majoritar ortodoxe a determinat totuşi autorităţile austriece, în timpul stăpânirii în Oltenia, să confirme vechile drepturi ale Bisericii Ortodoxe.

În timpul păstoririi episcopului Damaschin au fost însă şi cazuri izolate de convertire la catolicism, nerelevante din punct de vedere confesional, cel mai grav, care a provocat oarecare agitaţie, a fost al lui Ilarion, egumenul Segarcei[13].

Împotriva lui, Damaschin deschise o anchetă severă şi ceru oberdirectorului generalului Konigsegg ca el să fie îndepărtat din mănăstire[14].

 

Pe plan gospodăresc

În acest domeniu, păstorirea lui Damaschin se remarcă prin următoarele evenimente: zugrăvirea bisericii schitului Iezerul, zidirea schitului Păuşa de la Bistriţa şi renovarea mănăstirii Dintr-un Lemn.

Încă un eveniment fericit din vremea păstoririi lui Damaschin la Râmnic a fost şi descoperirea capului Sfântului Mercurie, de către preotul Stanislav, în ruinele unei vechi biserici de la Ocnele Mari, de unde a fost luat şi dus „cu litanie” de către episcop şi depus la biserica Sfântul Gheorghe din localitate, de unde mai târziu a fost depus la episcopie[15].

 

Din 1724, românii ortodocşi din Ţara Bârsei şi în special cei din Scheii Braşovului vor trece sub ascultarea duhovnicească a episcopului de la Râmnic. În acest an, oberdirectorul Olteniei, Karl Konigsegg, a dat ordin lui Karl Tige, comandantul Braşovului, ca să oprească pe preoţii neuniţi de aici de a mai avea legături bisericeşti cu mitropolitul Ţării Româneşti supus turcilor. Preoţii se opuseseră, spunând că: „pe vlădica din Ţara Românească îl pomenesc şi îl vor pomeni, că de acolo au luat darul preoţiei şi nu pot să nu ţină socoteală de legăturile şi afurisania, ce ar veni din partea arhiereilor ce i-au hirotonisit”. Atunci li s-a făcut propunerea ca să intre în legături bisericeşti cu episcopul de la Râmnic, care acum era Damaschin şi acesta a primit-o, astfel că a început o corespondenţă scrisă între aceşti preoţi şi episcopul Damaschin, stabilindu-se legături între ei, care legături se întreţinuseră şi între câţiva dintre episcopii ce urmară lui Damaschin[16].

 

Damaschin traducător – luptător pentru introducerea limbii române în cult

Latura cea mai reprezentativă a activităţii sale ca ierarh la Vâlcea a fost aceea de traducător în româneşte a cărţilor de cult şi lupta sa pentru săvârşirea serviciului divin în limba română.

Chiar de la suirea sa pe scaunul episcopiei de Râmnic, Damaschin ordonă ca serviciul în biserică să se facă în limba română, în sărbătorile împărăteşti şi ale Maicii Domnului[17].

Până la el, puţinele cărţi apărute în româneşte veneau din fondul slav, care, la rândul lor, fuseseră traduse din greceşte. Damaschin, fiind un bun cunoscător al culturii şi limbii greceşti, a folosit în opera sa de traducere originalul grecesc. Neînţelegând să mai publice decât în limba patriei sale, el a preferat să se dedice muncii de tămălcire a cărţilor în româneşte.

Tămălcirea fiind încheiată, se cuvenea ca acela care trudise să-şi culeagă rodul ostenelilor, prin tipărirea propriilor cărţi. Numai că tămălcirile sale vor vedea lumina tiparului sub urmaşii săi, fiind uneori nedrept atribuite lor. Abia spre sfârşitul păstoririi sale, reuşeşte să tipărească doar un Ceaslov şi o Învăţătură despre cele 7 taine, în 1724, iar în 1725 o Psaltire. Atât a putut tipări, căci la 5 decembrie 1725, a trecut la cele veşnice, înainte de prânz, după ce ieşise din biserică, lovit de o moarte subită.

Această perioadă a neînţelesului vacuum editorial de la Râmnic, între anii 1708-1724, nu poate avea decât două cauze. Prima, lipsa unei tipografii la Râmnic, căci „în 1708, când Antim părărseşte Râmnicul, el avea un motiv subiectiv, pornit din considerente personale, de a nu lăsa lui Damaschin, posibilitatea de a putea dezvolta o acţiune editorială. Damaschin îi era adversar, căci acesta îl considera pe Antim „un ales al ierarhilor străini”. Adversitatea se pare că a izvorât din faptul că Antim a fost promovat de domnitor mitropolit, trecând peste pregătirea, meritele şi mai ales peste vechimea pe care Damaschin credea că o are ca episcop al Buzăului. Antim, ales acum mitropolit, a preferat să înfrunte greutăţile transportării instalaţiei de la Râmnic la Târgovişte, numai să nu rămână în folosinţa lui Damaschin[18].

A doua cauză, şi cea mai importantă, a fost teama austriecilor catolici ca nu cumva cărţile româneşti ortodoxe ale lui Damaschin să împiedice uniaţia din Ardeal.

Iată de ce Damaschin apare ani de-a rândul fără nici o activitate culturală. Însă Dumnezeu a binevoit ca eforturile sale să nu fie zadarnice, să-i fie recunoscute şi mai ales să fie date de urmaşii săi în dar tuturor românilor. Cercetătorul Barbu Teodorescu afirmă, pe bună dreptate, că „tipografia Râmnicului nu a făcut altceva, între 1724 şi 1830, decât să tipărească şi să răspândească în toată ţara mauscrisele rămase de la Damaschin”[19].

Într-o epocă de puternică influenţă grecească, încurajată şi plătită de domnitorul Constantin Brâncoveanu, sub stăpânire austriacă catolică, Dascălul Damaschin, episcop de Râmnic, se aşază în postul de „dascăl” adevărat de românie al românilor din toată aria. Prin limba românească din cărţile sale bisericeşti, Damaschin este un antemergător al unirilor de mai târziu şi unul din făuritorii limbii literare româneşti[20].

Chipul său se află zugrăvit spre amintirea generaţiilor viitoare pe pereţii bisericii Mănăstirii Govora.

„Ipopsifiul” Ştefan II[21](15 octombrie 1726 – 20 august 1727)

După moartea lui Damaschin – Dascălul, o adunare mixtă, de egumeni şi boieri, este întrunită prin septembrie 1726. Ea alege trei candidaţi: Inochentie, egumenul de la Brâncoveni, Dionisie, eclesiarhul Episcopiei şi Ştefan, egumenul de la Govora. Dintre aceştia, mitropolitul sârb Moise Petrovici, de care ţinea acum Episcopia Râmnicului, îl propune pe Ştefan, ucenicul lui Damaschin, care, de altfel, înainte de moarte, îl şi recomandase pentru acest post. În luna următoare, împăratul Carol VI l-a confirmat, dispunând să fie înscăunat şi să depună jurământul de credinţă. Înscăunarea i s-a făcut la Craiova, abia în martie 1727, în prezenţa episcopului Nicolae Dimitrievici, episcopul Caransebeşului, delegatul mitropolitului sârb, nefiind hirotonit arhiereu. Hirotonia i-a fost amânată mereu de Moise Petrovici, prins de alte treburi, încât, „ipopsifiul” Ştefan  şi-a dat obştescul sfârşit, la 20 august 1727, stând în jilţul din biserică, fiind otrăvit. Pentru otrăvirea lui Ştefan a fost acuzat de administraţia din Craiova Iosif, nepotul răposatului episcop Damaschin[22], care a ajuns egumen la Govora, după alegerea lui Ştefan ca episcop. Acest Ştefan, în 1726, pe când era egumen la Govora, a îngrijit corectura cărţii „Întâia învăţătură pentru tineri”, apărută în limbile slavonă şi română.

Episcopul Inochentie de la Brâncoveni (septembrie 1727 – 1 februarie 1735).

Rămânând iarăşi vacant scaunul episcopal, s-a întrunit o nouă adunare, prin septembrie 1727, care a propus tot trei candidaţi, ca şi la alegerea precedentă. Pe baza recomandării autorităţilor locale austriece şi nu a mitropolitului sârb, împăratul a confirmat, la 11 mai 1728, pe egumenul Inochentie de la Brâncoveni (călugărit prin 1702 la Mănăstirea Tismana, fost egumen şi la Motru). Mitropolitul sârb Moise Petrovici de la Belgrad, deranjat de faptul că nu a fost consultat în privinţa alegerii noului episcop, a protestat şi a căutat să amâne hirotonirea lui Inochentie. De aceea, el a fost propus în septembrie 1727 şi confirmat abia la 11 mai 1728. A fost hirotonit la Belgrad de mitropolitul sârb Moise Petrovici şi instalat la Râmnic numai după ce austriecii au acceptat ca delegat pentru instalare pe trimisul lui Moise Petrovici, episcopul Nicolae Dimitrievici. Însă, odată cu alegerea şi numirea lui Inochentie ca episcop la Râmnic, mitropolitul sârbesc a pierdut de acum înainte prerogativele ce la avea în Biserica Olteniei, rămânând numai ca el să sfinţească pe noul ales contra unei plăţi oarecare, o compensaţie materială a pagubei morale pe care episcopul sârb Moise Petrovici credea că i se face de către autorităţile austriece prin restrângerea jurisdicţiei sale în Oltenia, el cerea trecerea în stăpânirea lui a satelor olteneşti Oraviţa şi Balboşani, pretextând că le avuseseră şi antecesorii săi, adică mitropoliţii Ţării Româneşti, a căror autoritate considera că o reprezenta atunci el. Dar după ocupaţia austriacă satele acestea fuseseră luate de fisc, mărind veniturile tezaurului împărătesc. Evident că, în astfel de împrejurări, cererea mitropolitului sârbesc nu s-a putu rezolva, prelugindu-se până în timpul succesorului său mitropolitan, Vincenţiu Ioanovici[23].

 

Ca episcop, Inochentie a avut de luptat cu numeroase greutăţi pe care i le-au făcut autorităţile austriece, care au căutat să restrângă tot mai mult drepturile Bisericii româneşti din Oltenia. De pildă, la 27 aprilie 1729 s-a dat un nou decret imperial, prin care se cerea o situaţie cât mai amănunţită a mănăstirilor închinate şi neînchinate. Se prevedea ca averile celor închinate să se ia de către fisc, aşa cum se mai procedase în trecut. Prin acelaşi decret, preoţii şi diaconii erau scutiţi de obişnuitul „plocon” care se da episcopului. În schimb, pentru a crea un nou venit tezaurului împărătesc, erau îndatoraţi la impozite către fisc, ca şi ceilalţi locuitori. Episcopul era îndatorat să verse a treia parte din veniturile sale în tezaurul imperial. În sfârşit, i se punea în vedere comandantului general al Transilvaniei, care în acelaşi timp era „oberdirectorul” Olteniei, să fie atent să nu crească peste măsură numărul preoţilor şi al diaconilor, iar celor ce se vor hirotoni în afară să nu li se permită a oficia în ţară. Acest decret a stârnit indignarea episcopului şi a întregului cler. Pe la sfârşitul anului 1729 sau începutul celui următor, Inochentie a înaintat Curţii un memoriu – protest, semnat de el, de 14 egumeni şi de mai mulţi preoţi. Alte numeroase memorii a înaintat generalului – comandant Wallis din Sibiu. În 1732 s-a plâns de administraţia austriacă în cadrul Congresului Bisericii sârbe de la Belgrad, la care participase, în calitate de episcop sufragan. În 1733 s-a dus la Viena pentru a prezenta plângerile sale împotriva cârmuirii austriece. Inochentie înscrie astfel o pagină de luptă îndârjită împotriva noilor stăpânitori, ca şi înaintaşul său, Damaschin[24].

 

Ca păstor de suflete, merită să ne reţină atenţia o circulară pe care a trimis-o clerului în 1731, cuprinzând felurite îndrumări privitoare la buna desfăşurare a misiunii sale. În această circulară episcopul pune mai întâi în vedere preoţilor, cum trebuie să fie obiectele întrebuinţate la slujba bisericească (antimisul să aibă moaşte, potirul, discul, steaua să fie de argint poleit cu aur, nu de lemn sau lut, copia să fie de fier), apoi cum trebuie păstrată cuminecătura, ce trebuie să ţină pe sfânta masă, cum să oficieze liturghia. Pe urmă, le pune în vedere ca biserica să fie îngrădită cu gard, ca să nu calce vitele mormintele creştinilor; le spune că un trimis al său va inspecta pe preoţi spre a vedea dacă fac liturghia şi celelalte rânduieli după regulă, de ce cărţi se servesc, dacă preoţii şi diaconii au cărţi de hirotonie. Episcopul pune apoi pe preoţi şi pe diaconi ca să se radă „puţintel în vârful capului”, închipuind cununa de spini a Domnului Hristos şi „neraşi” în vârful creştetului să nu slujească liturghia”; să-şi facă haine de postav, să poarte cizme, nu „opinci şi haine albe”, să înveţe pe de rost cele şapte taine bisericeşti[25].

În legătură cu tunsoarea preoţilor din Oltenia după modelul catolic, se crede că episcopul Inochentie a dispus acest lucru sub influenţa şi forţat de stăpânirea austriacă, deoarece el era un bun ortodox, după cum însuşi mărturiseşte într-o scrisoare trimisă obştii şcheiene, la data de 10 decembrie 1732[26].

Activitatea tipografică[27]

Dacă din punct de vedere editorial episcopul Inochentie avea la îndemână manuscrisele gata întocmite, ca tipograf însă nu mai avea aceeaşi situaţie favorabilă din timpul episcopului Damaschin.

Tiparniţa era o improvizaţie rudimentară, care tipărea greu şi prost. Inochentie, fire întreprinzătoare, s-a gândit imediat la renovarea ei. Pentru ducerea la bun sfârşit a planului său, socoteşte că este bine să apeleze la meşterii tipografi din Sibiu. Nu după mult timp de la luarea hotărârii, trimite câţiva din colaboratorii săi la tipograful sas Peter Barth, care avea exclusivitatea de a tipări şi a vinde carte românească „neunită” pentru ţinuturile ambelor versante ale Carpaţilor, pe care-l roagă să vină la Râmnic. Acesta răspunde repetatelor chemări ale episcopului şi, în primăvara lui 1730, soseşte la Râmnic pentru a supune unei revizii generale modesta instalaţie tipografică de aici.

Construirea unei prese din lemn cu mijloace proprii nu era o problemă (dacă se făcea după model). Partea cea mai grea şi care nu se putea realiza la Râmnic era problema confecţionării acelui faimos „şrub”, care figurează ca piesă cheie în construcţia preselor de mână şi executarea ponsoanelor (stempelurilor), care trebuia să fie bătute în matriţe, la o garnitură de literă chirilică pe care Barth trebuia să o toarne, conform cu modelul de literă, dintr-o carte dată de episcop.

Neputând onora singur oferta episcopului Inochentie, Peter Barth se adresează unui maestru armurier sibian, pe nume Christian Witsch, pentru confecţionarea şrubului. Witsch se pricepea şi la confecţionarea ponsoanelor. Ceea ce a prezentat ca rezultat cuplul Peter Barth (numai tipograf) şi Christian Witsch (numai armurier) nu a fost la nivelul de calitate la care se aştepta şi avea pretenţie episcopul Inochentie.

Recepţia o face episcopul însuşi, care nu-i mulţumit şi refuză categoric lucrarea. Rezultatul a fost că s-a ajuns la un lung proces de judecată în faţa tribunalului din Sibiu. Astfel, pe lângă paguba suferită, privind arvuna de 30 de florini dată lui Barth, episcopul vede acum ruinându-se şi faimosul lui plan de renovare a tipografiei. Până la moartea sa (1735), împrejurările nu i-au mai fost favorabile. Toate cărţile ce se vor tipări totuşi de Inochentie la Râmnic sunt zeţuite din vechiturile de chirilică uzate, rămase moştenire de la Damaschin.

Rând pe rând, între anii 1730-1734 văd lumina tiparului „Întâia învăţătură pentru tineri” (numai slavoneşte), „Molitfelnicul”, „Ceaslovul”, „Triodul”, „Liturghierul” şi „Catavasierul”, care, cu îngăduinţa stăpânirii de atunci, au fost răspândite şi în Ardeal şi în Banat.

Mai mult chiar se vorbeşte de un depozit foarte mare de cărţi bisericeşti ale lui Inochentie, un fel de librărie, la negustorul Dimitrie Moldovan din Sibiu, evident cu scopul ca de aici să fie cumpărate şi răspândite pe la toate bisericile româneşti din Transilvania. Depozitul avea aşa de multe cărţi, încât Camera Ardeleană, confiscându-le după moartea lui Inochentie, le-a vândut cu o sumă de 6000 de florini. Din aceasta se poate constata că aria de răspândire a tipăriturilor lui Inochentie în Transilvania şi Banat a fost foarte mare.[28]

Legături canonice

Credincioşii ortodocşi din Braşov şi Ţara Bârsei, aflaţi încă din timpul episcopului Damaschin sub oblăduirea duhovnicească a Episcopiei Râmnicului, vor trece, de la 20 ianuarie 1728, din dispoziţia oberdirectorului Olteniei, Tige, în mod oficial, sub jurisdicţia acestei episcopii până în 1739. Episcopul Inochentie le-a trimis mai multe scrisori, a aplanat unele neînţelegeri dintre preoţii bisericii Sfântului Nicolae din Şcheii Braşovului şi a hirotonit preoţi pe seama acesteia.

După o păstorire de aproape opt ani, harnicul şi luminatul episcop Inochentie a trecut la cele veşnice, la 1 februarie 1735. Prin „diată” a lăsat Mănăstirii Motru cea mai mare parte din agoniseala vieţii sale[29].

Episcopul Climent (29 iunie 1735 – 8 mai 1748, mort în 31 ianuarie 1753)

În ziua de 28 iunie 1735, adunarea electivă l-a ales ca succesor al lui Inochentie, la scaunul de episcop al Râmnicului, pe Climent, egumenul de la Bistriţa, contra ingerinţelor lui Dositei Brăiloiu, care a fost înlăturat din adunare şi care voia să aleagă pe Ghenadie, egumenul de la Cozia. Ghenadie, însă, era rău privit de austrieci şi bănuit pentru necredinţă faţă de ei. Cu alegerea lui Climent ca episcop de Râmnic se produse o mare mişcare şi tulburare în Oltenia, provocată şi alimentată de către Ghenadie de la Cozia, ajutat de Dositei Brăiloiu şi mai ales de mitropolitul sârb Vincenţiu Ioanovici.

După cum se ştie, Climent nu a fost ales în mod liber, ci ajutat de administraţie şi, din acest motiv, alegerea lui nu ar fi fost expresia liberă a voinţei clerului şi boierilor olteni, iar mitropolitul sârb a cerut Curţii de la Viena casarea alegerii şi facerea alteia. Mai mult, mitropolitul sârb refuză chiar hirotonirea în arhiereu a lui Climent.

Curtea din Viena a luat o poziţie energică şi hotărâtă faţă de Ioanovici şi i-a pretins cu insistenţă ca să hirotonească pe Climent sub ameninţarea că astfel se va adresa în altă parte pentru efectuarea acestei hirotoniri. Mitropolitul a pierdut şi de data aceasta lupta, fiind nevoit să hirotonească pe Climent la Belgrad, primindu-şi numai plata sa hotărâtă pentru aceasta. Dar, din pricina acestor lupte, hirotonirea şi instalarea lui Climent s-a făcut prin mai 1737[30].

Climent s-a născut în satul Pietrari din judeţul Vâlcea, într-o familie nu tocmai înstărită. Tatăl lui se chema Radu Modoran şi mama sa Paraschiva. A avut doi fraţi: pe Simeon Vatăşelul şi Popa Mihul şi două surori: una, Ştefana monahia, fostă soţie a preotului Matei, şi alta al cărei nume nu se cunoaşte. Rămânând orfan de părinţi, a fost crescut de călugării din Bistriţa, unde s-a călugărit şi el, ajungând, după anul 1731, egumen al acestui sfânt locaş. De instruirea lui a purtat de grijă episcopul Damaschin, al cărui ucenic se socotea[31].

Nu trecu mult timp de la instalarea sa ca episcop şi Climent a fost confruntat cu alte probleme, de data aceasta, războiul dintre turci şi alianţa ruso-austriacă. Iniţiativa dezlănţuirii războiului a aparţinut Rusiei. Impasul în care se afla Imperiul Otoman din pricina războiului cu perşii părea să ofere un prilej deosebit de favorabil de realizare a aspiraţiilor politicii ruse de a anula urmările înfrângerii din 1711, de a cuceri Azovul şi de a dobândi hegemonia în Marea Neagră şi Marea Caspică.

Perspectiva deschisă de războiul ruso-turc nu putea lăsa indiferentă conducerea Imperiului Habsburgic. Tratatul de alianţă austro-rus din 1726 îndatora Austria la o acţiune militară conjugată cu Rusia; mai hotărâtor a acţionat însă asupra cabinetului de la Viena teama de a lăsa Rusiei singure beneficiul lichidării Imperiului Otoman.

În iunie 1737, Austria intră în război alături de Rusia. Părţile din Serbia rămase încă în afara stăpânirii habsburgice, Muntenia şi Moldova erau primele obiective ale austriecilor care nu se opreau deocamdată decât la Salonic. Începutul operaţiilor militare părea să confirme nădejdile austriece.

Evoluţia evenimentelor militare avea să înlăture curând optimismul conducerii imperiale. Contraofensiva otomană nu numai că a pus capăt nădejdilor austriece de realizare rapidă a obiectivelor fixate, dar a reuşit în scurt timp să pătrundă adânc în teritoriile anexate de Imperiul Habsburgic prin pacea de la Passarowitz[32].

Curs defavorabil au luat în acelaşi timp şi modestele operaţii militare desfăşurate în Oltenia. Aici austriecii nu aveau trupe numeroase. Generalul Ghillany, care comanda trupele austriece ce trecuseră Carpaţii, a fost respins în Ardeal în a doua jumătate a lunii octombrie 1737 de către turci, care erau în număr covârşitor. La 27 octombrie 1737, s-a retras şi detaşamentul austriac rămas la Craiova sub comanda colonelului Salhausen, preşedintele Administraţiei austriece. Cu retragerea lui, aceasta înceta în Oltenia[33].

În timpul contraofensivei oştilor otomane şi tătăreşti, cuprinzând cea mai mare parte a Olteniei, episcopul Climent a fost nevoit să-şi părăsească reşedinţa şi să se refugieze în munţii Lotru. Sfătuit de domnitorul Constantin Mavrocordat, a coborât din munţi făcând act de supunere faţă de turci şi tătari, ca să scape ţara de jafuri. La 15 februarie 1738, adresa o proclamaţie către clerul şi locuitorii din partea de nord a judeţului Vâlcea, îndemnându-i să se supună turcilor, ca să evite actele de răzbunare ale acestora. În acest sens, a şi mijlocit pe lângă un paşă din Craiova să nu pornească cu oastea împotriva lor.

În urma biruinţei oştilor otomane şi după lungi tratative diplomatice, la 18 septembrie 1739, s-a încheiat pacea de la Belgrad. Oltenia, pe care austriecii o pierduseră încă din 1737, a revenit la Ţara Românească. În aceste împrejurări, episcopul Climent s-a reîntors de la Craiova la Râmnic, devenind sufragan al Mitropoliei Ungrovlahiei, în fruntea căreia se afla pe atunci Neofit Cretanul. Prima grijă a episcopului Climent, după reîntoarcerea la Râmnic, a fost aceea de a reface catedrala episcopală, clopotniţa, reşedinţa şi clădirile din jur arse în cursul războiului.

După încetarea stăpânirii austriece în Oltenia, episcopul Climent îşi va continua păstorirea la Râmnic. Ajuns la vârsta bătrâneţelor, se va retrage din scaun la 8 mai 1748. A murit la 31 ianuarie 1753, după ce înainte îmbrăcase marea schimă sub numele de Cosma. A fost ultimul episcop al Eparhiei Râmnicului sub stăpânire austriacă.

*

Pe tot parcursul ei, stăpânirea austriacă nu a reuşit să câştige adeziunea nici unei pături a populaţiei. Dezamăgirea bisericilor fusese mult prea mare pentru ca ei să manifeste vreun ataşament faţă de formula de guvernare instituită de regimul habsburgic. Boierimea aspirase să obţină un stat autonom a cărui viaţă internă să fie lăsată în întregime la bunul ei plac, iar austriecii au anihilat progresiv autonomia Olteniei. Privilegiile clasei dominante au fost rând pe rând îngrădite sau suprimate; puterea stăpânilor de moşii pe propriile lor domenii a fost la rându-i subminată de imixtiunea autorităţii publice, avantajul imens tras de boieri din dregătorii şi din exploatarea fiscală a ţărănimii a fost progresiv suprimat[34].

Subordonarea Eparhiei Râmnicului faţă de mitropolitul sârb şi neridicarea eparhiei la rang de mitropolie, impunerea episcopului şi a clericilor la taxe, amestecul fiscului în administrarea avutului mănăstirilor, excluderea episcopului de la alegerea egumenilor, neconfirmarea privilegiilor – vor avea darul de a produce nemulţumirea şi în cadrul Bisericii.

Nu e de mirare, deci, că atunci când, prin pacea de la Belgrad, austriecii au trebuit  să  se retragă din teritoriile ocupate,  a existat o nemulţumire generală în întreaga Oltenie. După douăzeci şi trei de ani de dominatie străină, şi-au dat seama cu toţii – boieri, ţărani, negustori şi clerici – că era mult mai bună stăpânirea veche, cu lipsurile ei, decât administraţia împărătească, minuţioasă şi exactă, dar foarte rigidă şi mai ales apăsătoare sub raport fiscal.[35]

---