Categorii

Bisericile-bordei din Oltenia

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

„Din ce a fost al înaintaşilor, din ce va fi al nostru, nimic nu va mai rămâne unui mileniu viitor decât o linie graţioasă şi o dulce împerechere de sunete, care vor purta numele nostru dacă vor avea pecetea sufletului nostru”. (M. Sadoveanu, Discursul de recepţie la Academia Română, 9 iunie 1923)

***

Abordarea unor chestiuni privind actele de identitate naţională şi culturală a naţiunii române în perioada în care se manifestă tot mai pregnant problema globalizării şi integrării europene este imperios necesară în privinţa stabilirii statutului de parteneriat în viitoarea comuniune. Problemele identităţii culturale şi spirituale nu contravin în nici un fel principiilor globalizării, dacă facem referire la unele state care sunt deja membre al Comunităţii Europene. Cu atât mai necesară este abordarea problematicii identităţii naţionale, culturale şi spirituale din punct de vedere realist, fără posibilităţi de interpretare din partea partenerilor, lucru cu care istoriografia românească s-a confruntat şi se mai confruntă încă. Sub aspectul problematicii spiritualităţii românilor, adoptarea unei confesiuni religioase contrar tuturor celorlalte principii de latinitate ale etnogenezei românilor – religia ortodoxă, singura „insulă de latinitate” de religie preponderent ortodoxă, faptul ca s-a agăţat cu disperare de principiile promovate de aceasta şi n-a renunţat la aceste principii, în pofida tuturor vicisitudinilor care s-au abătut asupra lor, poate constitui cheia rezolvării şi elucidării tuturor controverselor istorice.[1]

Lecţia de istorie a lui Mihail Kogălniceanu din 1843 rămâne valabilă şi azi, în ciuda tuturor principiilor democratice abordate de comunitatea internaţională : „Dacă nu avem istorie, orice popor duşman ne-ar putea spune «nu vi se cunoaşte originea, şi nici numele nu este al vostru, la fel şi pământul pe care locuiţi» şi într-adevăr, vorbele acestea ni s-au spus de către străini, ni s-a negat originea, numele ni s-a pocit, pământul ni s-a sfârtecat, drepturile ne-au fost călcate în picioare, pentru că n-am avut conştiinţa naţionalităţii noastre pentru că nu am avut pe ce să ne întemeiem şi pe ce să ne apărăm drepturile”. În aceste condiţii, pentru români biserica rămâne unul din factorii primordiali ai certificării originii, numelui şi dreptului de a stăpâni acest pământ, «conştiinţa naţionalităţii noastre».

Biserica a rămas şi principalul factor de coeziune şi de stabilitate, acea “ tărie fără pereche de a boicota istoria “, de a nu lăsa pe cei adunaţi în jurul ei “ să se lase impresionaţi, tulburaţi sau antrenaţi de marile procese ale «istoriei». Biserica şi satul adunat în jurul ei s-a găsit în centrul lumii şi al unui destin, ne-a menţinut şi ne-a salvat ca popor peste veacurile de nenoroc… nu s-a lăsat ispitită şi atrasă în «istoria» făurită de alţii peste capul nostru”.[2] În aceste condiţii de “boicot al istoriei” a apărut biserica bordei pe meleagurile Olteniei, meleaguri a căror istorie, ca de fapt întreaga istorie a românilor, a fost făurită peste capul stăpânilor ei de drept.

Biserica românească întruchipează, la scara şi dimensiunile omului, un edificiu care, în unele privinţe ar părea că nu mai păstrează nimic din trăsăturile sălaşului unei divinităţi. Vechea bazilică s-a transformat aici într-un loc intim de rugăciuni, modest ca şi locuinţa sătească.[3] Existenţa bisericilor bordei, o realitate istorică românească, pe nedrept ignorată, trebuie pusă în drepturile fireşti ale existenţei sale pe parcursul a mai bine de trei secole. Semnalată cu precădere în regiunile de câmpie ale Olteniei, biserica bordei, întocmai ca şi locuinţa similară, nu a fost o oarecare amenajare în pământ, o improvizaţie sau un sălaş sărăcăcios, constituindu-se ca o realizare îngrijită, după principii constructive bine definite, cu anumite proporţii. Pentru a înţelege însă apariţia bisericii bordei ca loc de manifestare a necesităţilor spirituale ale ţăranului român, în general, şi ale celui din spaţiul câmpiei Olteniei – părţile joase ale Câmpiei Boianului, Romanaţilor, Doljului şi Mehedinţilor, în special, trebuie să parcurgem evoluţia în timp şi spaţiu a locuinţei bordei şi a ocupanţilor ei.

Pornind de la principiul că logica devine document atunci când se bazează pe dovezi şi argumente materiale, trebuie să facem o incursiune (un studiu antropogeografic este poate prea pretenţios spus) de peste şase milenii în istoria locuinţei bordei, în formele ancestrale de adăpost primordial, atestată prin descoperirile arheologice de pe aproape întreg teritoriul României.

Bordeiul, în accepţiunea definiţiei dată de dicţionar, înseamnă o locuinţă îngropată pe jumătate mai mult în pământ. Locuinţa bordei [4] a apărut când satisfacerea necesităţilor vitale ale omului privind adăpostul şi odihna nu au putut fi satisfăcute de mediul natural geoclimatic în care acesta vieţuia. Evoluţia omului pe scara biologică a atras după sine şi o evoluţie a spaţiului său de locuit, adaptat nevoilor sale cotidiene de viaţă materială şi, mai apoi, spirituală. Locuinţa, ca realizare a unei activităţi conştiente specific umane (adăpostul ca spaţiu de habitat este cunoscut şi în lumea animală, în toate mediile – acvatic, subteran, suprateran, aerian, depăşind chiar realizările umane, cu deosebirea că el este realizat ca urmare a instinctelor de supravieţuire dobândite pe parcursul evoluţiei şi nu ca o acţiune conştientă), apare încă din mezolitic, odată cu stabilizarea comunităţilor umane pe un teritoriu determinat[5]. Dovezile materiale ca urmare a descoperirilor arheologice sunt destul de numeroase, cu precădere în Câmpia Română, în sudul judeţelor Olt, Dolj, Mehedinţi, Teleorman, Giurgiu, Ialomiţa.

Sunt relevante descoperirile arheologice care, pe lângă inventarul casnic destul de rudimentar, dar aflat şi el într-o perpetuă evoluţie, apar elemente de întruchipare materială a spiritualului şi locuri speciale destinate celebrării divinităţii, aceste locuri constituindu-se ca germeni a ceea ce vom numi mai târziu biserica. Din neolitic datează mormintele tumulare de tip bordei, în locuinţele de acelaşi tip fiind descoperite locuri amenajate special pentru cultul divinităţilor, precum şi idoli de lut ars – la Verbicioara, Sălcuţa (Dolj), Brebeni, Drăgăşani (Olt)[6], datate în prima fază de dezvoltare a culturii Vădastra, în care locuinţa predominantă era de tip bordei semiîngropat[7].

Deşi evoluţia pe plan social, economic şi istoric a atras după sine şi o modernizare a locuinţei, mai ales prin apariţia celor de suprafaţă, locuinţa de tip bordei a continuat să existe în paralel cu acestea, în zonele de câmpie deţinând ponderea o lungă perioadă de timp.[8] Purtătorii culturii Sălcuţa au folosit, pe întreaga ei perioadă de desfăşurare, aceleaşi tipuri de locuinţă semiîngropată – bordeiul[9], iar prin generalizarea culturii Cernavodă III şi apariţia culturii Coţofeni în toată câmpia, pe terasele joase ale Dunării, locuinţa majoritară este bordeiul. Rămânând în arealul Olteniei, astfel de tipuri de locuinţă au fost descoperite la Castranova (Dolj), Vădastra, Cireaşov – Sărăcineşti (Olt). În toate aceste zone, în locuinţele respective, au fost identificate locuri special amenajate pentru libaţii (celebrarea zeităţilor). Cercetările arheologice au descoperit că geto-dacii din câmpia olteană au folosit, pe lângă locuinţele de suprafaţă, şi locuinţe de tip bordei. Tot în această perioadă, este posibil să fi apărut şi bordeiul – altar, lucru neconfirmat deocamdată[10]. Locuinţa bordei continuă să existe şi după cucerirea Daciei şi transformarea ei (a zonelor cucerite) în provincie romană. În această perioadă se poate stabili cu certitudine că locuitorii Daciei Malvensis şi-au mutat locul de veneraţie în locuri comune, după exemplul bazilicilor, comune aproape peste tot în aşezările de tip urban. Zonele rurale s-au limitat însă la cele simple, la fel de modeste ca locuinţele lor, lipsite de fastul celor ridicate de cuceritori şi adoptate, în cele din urmă, dar numai din punct de vedere constructiv, de către întreaga populaţie. Dacii romanizaţi, purtători ai culturii Chilia, locuiau în zonele rurale, în aşezări nefortificate, alcătuite din bordeie de formă ovală sau rectangulară cu colţurile rotunjite[11]. Şi după retragerea romană din Dacia, populaţia autohtonă romanizată a continuat să locuiască fără întrerupere, astfel că între secolele al V-lea şi al VIII-lea populaţia din câmpia Boianului, Romanaţiului, Doljului locuia în bordeie, alcătuind sate compacte dar de dimensiuni reduse, de-a lungul cursurilor de apă[12]. Adaptarea necesităţilor şi dimensiunilor spirituale la posibilităţile materiale, geoclimatice, sociale şi istorice a constituit una din trăsăturile vitale ale poporului român, care i-a asigurat perenitatea. „Răspândirea creştinismului în Dacia post-aureliană s-a cristalizat odată cu procesul său de etnogeneză”.[13]

Tot în acest timp s-a concretizat şi noţiunea de biserică – drept locaş de săvârşire a cultului.[14] După cum vom constata noţiunea de biserică a avut pentru români, şi în special pentru locuitorii satelor, pentru o lungă perioadă de timp, un înţeles şi o semnificaţie, chiar şi o destinaţie cu totul specială, alături de funcţia ecleziastică pe care i-o conferă însăşi noţiunea de biserică. Trecând peste perioada cuprinsă între secolele al IV-lea şi al XII–lea, când vidul documentar epigrafic (cel arheologic existând, dar, din nefericire, puţin valorificat) nu ne permite să formulăm cu certitudine evoluţia spirituală a locuitorilor din ţinuturile nord-dunărene, constatăm că la începutul secolului al XII-lea, odată cu cristalizarea feudalismului şi a conştiinţei de naţiune de sine stătătoare, noţiunile creştinismului românesc erau bine conturate, iar atribuirea poporului român a calificativului de „enigmă şi miracol istoric” se poate înţelege şi, totodată, „enigma” elucidată prin însăşi faptul de a fi adoptat credinţa ortodoxă, cea care corespundea cel mai bine constituţiei sale spirituale[15]. Evoluţia societăţii feudale a fost însă mult întârziată pe meleagurile româneşti şi în câmpia nord-dunăreană de invaziile succesive şi pe o lungă perioadă de timp. Faptul a avut mari repercusiuni în dezvoltarea materială şi socială a locuitorilor, cu atât mai mult în ceea ce priveşte reperul lor spiritual – biserica. Persistă, în asemenea condiţii social – istorice, locuinţa bordei, aşa cum este ea descoperită la Vădastra (Olt), în „Dealul Cişmeliei”, însă cu mult mai evoluată decât cele menţionate anterior, având acum două încăperi şi gârlici – adaptarea pridvorului de la casa de suprafaţă la condiţiile geografice şi istorice impuse de această perioadă. Locuinţa datează din perioada lui Mircea cel Batrân – sfârşitul secolului al XIV-lea sau începutul celui de al XV-lea – şi reprezintă prima atestare arheologică a unei astfel de locuinţe din perioada medievală, tipul cel mai răspândit în Câmpia Boianului, Romanaţilor, Doljului şi Mehedinţilor şi care va persista până la începutul secolului al XX- lea[16].Este probabil ca din această perioadă să dateze şi primele biserici bordei, pentru că, în ciuda tuturor factorilor care au împiedicat sau au întârziat dezvoltarea societăţii rurale din Ţările Româneşti, ţăranul a ştiut să-şi rezolve în mod remarcabil problema lăcaşelor de cult. Pare, desigur, o contradicţie că, într-o perioadă când începuseră să-şi facă apariţia remarcabilele biserici de zid de influenţă bizantină – Curtea de Argeş Vodiţa, Cozia, Tismana, Cotmeana, dacă rămânem numai în spaţiul Olteniei, constituite astăzi în tezaurul de valori arhitectonice de factură religioasă –, să apară şi modestele lor surate, bisericile bordei. Pentru a înţelege modul în care au apărut acestea, trebuie să analizăm mai întâi condiţiile sociale, economice şi istorice ale mijlocului de ev mediu românesc, până în perioada modernă (secolul al XVII-lea – începutul secolului al XX-lea), când existenţa bisericilor bordei este atestată documentar. Bisericile de suprafaţă, din zidărie, mari şi cu pretenţii de monumentalitate au aparţinut, cum era şi firesc, unor ctitori cu posibilităţi materiale importante, marea majoritate fiind ctitorii voievodale sau ale marilor dregători ai vremii[17]. Apariţia bisericii ca edificiu de cult şi tipologia materialului de construcţie folosit în construcţia ei porneşte de la un cumul de factori pe care, sporadic, i-am amintit anterior. Bisericile bordei, atestate documentar şi, din păcate, extrem de puţin prin dovezi materiale (în prezent nu mai există nici un astfel de obiectiv, nici măcar în colecţia muzeelor de specialitate), ne ajută totuşi să ne formăm o viziune unitară a societăţii rurale din perioada cuprinsă între secolele al XVII-lea – al XX-lea şi când acestea slujeau scopului pentru care fuseseră construite.Studiile efectuate asupra acestor edificii spirituale ale ţăranului din Oltenia sunt extrem de puţine şi sărace în conţinut, toate, însumate, rezumându-se la câteva zeci de pagini. Cauza principală se datorează faptului că, nefiind cuprinse în categoria monumentelor de artă, nici măcar a celor de sorginte populară, acestea n-au făcut obiectul de studiu al specialiştilor, problematica bisericii bordei fiind studiată din punct de vedere strict documentar şi în măsura în care poate fi încadrată tipologiei şi capacităţilor de a construi ale ţăranului român[18].Informaţiile care ne parvin, cu privire la existenţa bisericilor bordei în fostele judeţe Romanaţi, Dolj, Mehedinţi – azi incluse în teritoriile judeţelor Olt, Dolj, Teleorman, Mehedinţi –, ne parvin din studiile care privesc problematica strict din punct de vedere al consemnării în documente – arhive, catagrafii, statistici privind recensământul populaţiei – şi asupra bisericilor într-o anumită perioadă şi, doar tangenţial, din problemele etnografiei şi antropogeografiei, iar acestea, atâtea câte ni s-au păstrat, sunt abordate în mod dispersat. Pentru o înţelegere unitară a problematicii de care ne ocupăm şi coroborarea datelor, am încercat centralizarea tuturor surselor de informaţii menţionate anterior, întrucât cele furnizate de cei patru-cinci autori (C.S. Nicolaescu-Plopşor, Grigore Ionescu, Andrei Pănoiu, pr. I. Popescu-Cilieni, Gh. Focşa, personalităţi de altfel remarcabile în domeniul istoriografiei, arhitecturii populare, etnografiei, religiei) sunt insuficiente şi axate, în principal, pe tematici dispersate, specifice formării lor profesionale. Neglijarea oricărui aspect informaţional existent până acum nu ar face decât să realizăm un studiu sărac în conţinut, aflat încă departe de „punerea în lumină a adevărului istoric”. Lipsa unei astfel de verigi din lanţul documentar şi aşa destul de firav, în condiţiile când o parte din aceste mărturii materiale sunt irecuperabil pierdute, în special cele arheologice şi memorialistice (martorii acestor edificii au dispărut odată cu ele, în prima jumătate a secolului al XX-lea), ar duce la necunoaşterea sau recunoaşterea unor aspecte sociale, culturale şi istorice existente în evoluţia Ţării Româneşti pe o perioadă de trei secole[19].

„Vinovăţia" pentru fragilitatea informaţiilor aparţine unor factori obiectivi – lipsa catagrafiilor (recensămintelor) până în preajma anilor 1722-1728, când Oltenia a intrat sub stăpânirea austriacă, pustiirea satelor, care a luat proporţii catastrofale în timpul operaţiunilor militare desfăşurate pe teritoriul Olteniei, instabilitatea masei rurale – forma cea mai largă şi permanentă a luptei de clasă, în care regiunile de şes au suferit nu doar mai mult, dar şi mai durabil^{^[20]}.

Dintre factorii obiectivi ai lipsei de informaţii privind aşezămintele de cult de tip bordei existente în număr mult mai mare decât o atestă documentele, enumerăm şi lipsa intenţionată a acestora – a bisericilor şi a satelor sau cătunelor în care acestea fiinţau – din evidenţele catagrafice, din cauza fiscalităţii şi a altor dări excesive şi insuportabile la care erau supuşi locuitorii satelor şi, surprinzător, dar adevărat, din cauza existenţei unor preoţi sau dascăli neştiutori de carte. Factorul subiectiv cel mai important privind fragilitatea informaţiilor despre biserica bordei, ca focar de spiritualitate şi continuitate a tradiţiei creştin-ortodoxe pe pământ românesc, se constituie tratarea acestei realităţi istorice ca „o ruşine" a menţionării bordeiului ca spaţiu de locuit şi al trăirii spirituale a ţăranului^{^[21]} şi ca o „lacrimă de durere pe obrazul trecutului"^{^[22]}. {n virtutea adevărului istoric, realităţile sociale şi spirituale nu pot fi neglijate sau acoperite de pulberea uitării. În perioada la care facem referire, locuinţa majoritară în satele Olteniei era bordeiul. Statistica din 1860, care cuprinde atestarea recensămintelor locuinţelor pe plăşi – unităţi administrative din componenţa judeţelor –, include numărul bordeielor din sudul Olteniei – plasa Balta-Jiul de Jos şi Balta-Oltul de Jos –, unde bordeiul deţinea rol preponderent – peste 90% –, iar către sfârşitul secolului al XlX-lea, în cele 40 de comune care alcătuiau plasa Balta-Oltul de Jos, lângă Dunăre, se înregistrau 11.148 de bordeie în pământ folosite drept «case de locuit» şi 1.757 «case deasupra», la un număr de 62.505 locuitori. In anul 1909, în satul Castranova (Dolj) mai existau încă în jur de 500 de bordeie^{^[23]}. În Craiova anilor 1863 existau preponderent locuinţele bordei – unul dintre cartierele din partea de sud-est a urbei de astăzi mai poartă toponimul de bordei^{^[24]} –, iar în anul 1910, din totalul de 48.497 locuinţe din judeţul Dolj, 5.076 erau bordeie^{^[25]}. In Caracal, judeţul Olt (fost Romanaţi), conform aceloraşi informaţii, în anul 1926 mai existau încă 163 de «locuinţe subterane» ale românilor.^{^[26]} În astfel de condiţii, în satele sau cătunele din zonele descrise nu puteau exista altfel de biserici decât cele bordei. Analiza în continuare a factorilor care au determinat apariţia locuinţei şi, implicit, a bisericii bordei şi care au fost amintiţi anterior – condiţii geografice, climatice, social-economice şi istorice^{^[27]}–, toţi aceştia acţionând ca un cumul sau separaţi, ne va ajuta să înţelegem acest capitol al bisericii noastre şi să ştergem acea „lacrimă de durere de pe obrazul trecutului", de existenţa căreia ne-a fost atâta ruşine.

Condiţiile pedoclimatice şi experienţa dobândită de locuitorii zonelor de câmpie pe scara evoluţiei lor biologice au avut un rol determinant în realizarea locuinţelor semiîngropate. Variaţiile insensibile de temperatură existente în bordeiul locuinţă, între anotimpuri, mai ales între vară şi iarnă – vara protejându-l pe locuitor de temperaturile excesiv de ridicate şi oferindu-i răcoarea odihnitoare, iar iarna asigurându-i o protecţie confortabilă pe timpul gerurilor năprasnice – l-au determinat pe locuitorul de la câmpie să aleagă soluţia optimă în realizarea locuinţei. Tot aceste condiţii de climă au avut rolul determinant în orientarea locuinţei din punct de vedere constructiv, ferită de vânturile şi viscolele predominante şi de a alege ca loc de amplasare protecţia pădurilor, a văilor apelor sau a altor forme de relief cu rol de protecţie^{^[28]}. Invocarea unor condiţii materiale, mai ales lipsa lemnului, în realizarea locuinţelor «mai evoluate», adică cele de suprafaţă, este irelevantă, pentru că, într-adevăr, pădurile sunt defrişate într-un mod iresponsabil şi barbar, dar într-o perioadă cu mult mai târzie apariţiei bordeiului, iar studiile privind utilizarea lemnului în construcţia locuinţei bordei demonstrează că masa lemnoasă utilizată este sensibil egală cu cea a locuinţei de suprafaţă, luând în calcul suprafeţele utile ale celor două tipuri de locuinţă^{^[29]}. Pe de altă parte, dacă privim construcţia ultimelor bordeie din Oltenia, la sfârşitul secolului al XIX-lea şi chiar începutul secolului al XX-lea, când se ajunsese la stadiul de “maximă dezvoltare din punct de vedere constructiv şi ornamental" şi realizarea unor bordeie de tipul construcţiilor solide, cu un număr de 3-6 încăperi, în care lemnul de stejar, gârniţă, cer, era folosit la majoritatea bordeielor^{^[30]}, suntem departe de a invoca lipsa acestui material tradiţional de construcţie.

Condiţiile social-economice şi istorice sunt cele care au contribuit în mare măsură la realizarea bisericilor bordei în jurul cărora gravita întreaga comunitate a satului.

Condiţiile sociale insuportabile în care era nevoită să trăiască întreaga comunitate rurală şi teama de invazii, mai ales pentru cei din zona de câmpie, s-a constituit în cauza principală care i-a determinat pe locuitorii satelor din acest areal să nu-şi construiască locuinţe şi lăcaşe de cult durabile, lemnul căzând adesea pradă pârjolului năvălitorilor Asemenea fapte s-au petrecut pe toata perioada secolelor XV-XIX, cunoscute fiind cazurile când sate întregi, oraşe şi biserici au căzut pradă flăcărilor, sintagma de ,,a trece prin foc şi sabie" fiind tocmai rezultatul acestor acţiuni nefericite şi prea dese prin care a trecut poporul român (vezi cazul Râmnicului la 1788 şi al Craiovei la 1801, când cârjalii turci au transformat-o în ,,praf şi pulbere"). Timp de două secole, Imperiul Otoman a reuşit să-şi menţină statutul de mare putere militară doar „printr-o imensă stoarcere a supuşilor săi”^{^[31]}. “Pentru multe supărări şi năcazuri fuga permanentă a locuitorilor satelor a devenit o realitate socială şi o psihoză, determinând chiar autorităţile să ia măsuri administrative drastice, solicitând chiar aplicarea pedepsei capitale «pentru cei ce s-ar deplasa, fără aprobarea autorităţilor, din satul care le-a fost desemnat»." Singura cale de protest ce le rămânea atunci locuitorilor de la sate era fuga. Documentele indică valuri de fugă masivă din judeţele Romanaţi, Dolj, Mehedinţi^{^[32]}. Fenomenul de părăsire a satelor, numit „spargeri”, a luat atunci proporţii de masă, atât la nivelul satelor, cât şi al judeţelor, astfel că, la 1725, se înregistrau mari tulburări, încât au fugit din Romanaţi 2300 de familii, iar în 1728, aceleaşi motive au determinat „spargerea” în judeţul Mehedinţi a 38 de sate, numărul fugarilor din celelalte judeţe fiind încă necunoscut^{^[33]}. Proporţia masivă a fugii înregistrate în 1730-1731 a stârnit îngrijorarea şi în rândul autorităţilor de ocupaţie, concluzionând că: „… această ţară frumoasă şi binecuvântată din toate cu belşug… a devenit un pustiu şi, cu excepţia câtorva stăpâniri de mănăstiri şi boierilor, nu s-a putut vedea nici un ogor cultivat, ore întregi de călătorie, … la intervale scurte s-au aflat şapte sate (in jud. Mehedinţi) fără nici un suflet, doar cu ruinurile caselor sătenilor fugiţi”^{^[34]}. Numărul satelor locuite şi pustiite era însă cu mult mai mare – documentele din timpul ocupaţiei austriece a Olteniei în 1717 indică un număr de 970 de localităţi figurate pe harta lui Schwantz von Springfels, dintre care unele şi-au încheiat complet existenţa prin ,,spargere" şi, odată cu ele, şi bisericile lor. Pe judeţe, care încorporau şi Câmpia Dunării oltene, situaţia satelor părăsite, figurată pe harta lui Schwantz, se prezintă astfel: Dolj – 48, Romanaţi – 46, Mehedinţi – 96. În urma poruncii Administraţiei de a-i readuce pe fugari în satele lor, repopularea satelor a fost nesemnificativă. Iată exemplul ,,poruncii" de la 21 aprilie 1734: ,,s-au dat carte dumnealui Costandin Corneşanul să aibă voie a umbla oriunde ar găsi pe oamenii de la satu Balota sud Dolj care au fugitu, deci fiindcă aceștia oameni nu s-au înţăles (nu este posibil) ca să fie trecut peste Olt sau peste Dunăre, ci să vor fi aflat într-această ţară şi mai pe largu dovedindu-să cum ca ar fi la judeţul Vâlcii, fiindcă-i cunoaşte pe toţi, oriunde și-n ce satu i-ar găsi, pe toţi să-i ia fără voia lor, ca să-i aducă la satul lor, la Balota" ^{^[35]}. Rolul şi importanţa bisericii pentru ţărani a fost recunoscut chiar de Administraţia austriacă din Oltenia în încercarea de a modifica structura şi înfiinţarea aşezărilor umane. Instrucţiunile dictate în anul 1719, bineînţeles din alte raţiuni decât cele de a satisface nevoile spirituale ale populaţiei rurale, prevedeau că întemeierea sau reîntemeierea satelor să se facă în „locuri potrivite şi prielnice, anume acolo unde existau înainte satele cu biserici”, întrucât prezenţa bisericilor presupune o stabilitate mai mare şi o populaţie rurală concentrată^{^[36]}. Toate constrângerile au fost zadarnice. Chiar exemplul menţionat anterior poate fi concludent – sătenii din Balota nu s-au mai întors, constituind satul Balota de pe valea Oltului, în apropiere de Câineni. În urma repopulării forţate din 1728 – doar 46 de sate din cele 190 total părăsite, cu siguranţă că bisericile au avut şi ele aceeaşi soartă, unele n-au mai fost reconstruite, iar altele au fost ctitorite pe alte amplasamente. Refacerea potenţialului uman în urma reconstituirii satelor a fost de cele mai multe ori nesemnificativă, revigorarea vieţii economice, sociale şi religioase a fost scurtă, ceea ce a grăbit dispariţia definitivă a satelor de pe hartă[37].

Ţinând cont de condiţiile enumerate anterior, alegerea bordeiului ca loc de adăpost, odihnă şi lăcaş de celebrare a evenimentelor de referinţă din viaţa familiei locuitorilor din zonele citate n-a fost aleatorie. Amplasat în mijlocul pădurilor, în poienile rezultate ca urmare a defrişărilor, la adăpostul formelor de relief aflate mai ales de-a lungul apelor, ,,departe de drumurile cele mari ca să nu se afle în calea trecătorilor şi a prădătorilor şi să se ascundă de jaf şi de năpastă" – aceasta a fost soarta bordeiului şi a ocupanţilor săi în toată perioada existenţei lui din veacurile al XVII-lea – al XIX-lea. Unele bordeie erau atât de camuflate încât “săreai cu calu' peste ele da’ nu să vedea”[38].

Prin enumerarea condiţiilor generale care au determinat apariţia şi evoluţia locuinţelor de tip bordei şi, implicit, a bisericilor de acelaşi tip constructiv, nu înseamnă că sunt definitiv excluşi şi alţi factori. Printre aceştia se număra şi tradiţia, care, odată cu determinarea evoluţiei constructive a bordeiului ca ansamblu de locuit – de la locuinţa unicelulară şi funcţională până la transpunerea acesteia în sfera spirituală –, a grăbit şi dispariţia dovezilor materiale care atestau existenţa bisericilor bordei.

Conform tradiţiei, o biserică se rectitorea în cele mai numeroase cazuri pe locul sau în imediata apropiere a celei dispărute, reducându-se astfel practic toate posibilităţile de cercetare sistematică a locurilor unde au fost bisericile iniţiale, lucru cu atât mai dificil în cazul bisericilor îngropate. Singurele documente doveditoare care mai pot fi consultate astăzi pentru stabilirea adevărului privind existenţa şi stilul arhitectonic al acestor construcţii sunt documentele epigrafice şi cele câteva exemplare de bordeie din secolului al XIX-lea, care s-au păstrat prin grija muzeografilor şi etnografilor de la Muzeul Satului şi de Artă Populară – exemplar de bordei de la Castranova-Dolj şi Drăghiceni-Olt şi cel de la Complexul Muzeal Naţional Goleşti, adus de asemenea de la Castranova-Dolj. Existenţa şi configuraţia acestor locuinţe sau lăcaşuri de închinare nu mai poate fi reconstituită şi întregită prin declaraţii, deoarece martorii existenţei lor au dispărut cam în acelaşi timp cu obiectivele în cauză.

Datorită şi numărului redus de informaţii privind concepţia arhitectonică a bisericii bordei şi cu atât mai puţine cele ale transpunerii în imagini a scrierilor sfinte şi a tradiţiei creştine ortodoxe în aceste biserici, ne vedem nevoiţi să păşim pe terenul plin de incertitudini, terenul “nisipurilor mişcătoare” al supoziţiilor. Având în vedere că tradiţia, din nou tradiţia, de organizare a modalităţilor constructive şi realizare a unei biserici de tradiţie bizantină se desfăşoară pe baza unor principii canonice bine stabilite[39], avem totuşi certitudinea că nu vom greşi prea mult, iar aceste eresuri vor fi nesemnificative în definirea relativă a adevărului istoric şi a concepţiilor şi documentelor privind realizarea bisericilor bordei. Certitudinilor li se adaugă şi faptul nu mai puţin important că meşterii populari anonimi care le-au realizat au avut întotdeauna ca model casa ţărănească, pe care au adaptat-o în mod remarcabil la cerinţele cultului creştin ortodox, cerinţe care au rămas imuabile până astăzi în ceea ce priveşte corpul central al lăcaşului şi împărţirea interiorului. În funcţie de priceperea şi fantezia meşterului, au apărut completări, mai ales ale exteriorului, care individualizează fiecare lăcaş de rugăciune în parte[40]. Dacă aceste constatări se referă în principal la bisericile ţărăneşti de lemn, consideraţiile se pot atribui fără excepţie şi bisericilor bordei care au avut acelaşi meşter şi beneficiar – ţăranul, cu deosebirile impuse de tehnica şi modalităţile construcţiei. Toate acestea ne ajută să umplem golul lăsat de firavele informaţii privind înfăţişarea bisericilor bordei.

Catagrafia Episcopiei Râmnicului de la 1845, episcopie care avea sub ocârmuire judeţele Olteniei din vechea împărţire administrativ-teritorială, respectiv Romanaţi, Dolj, Mehedinţi, Vâlcea, consemnează în zonele de sud ale fostului judeţ Dolj un număr de 11 biserici bordei, din care 8 în plasa Câmpul şi 3 în plasa Balta, menţionându-se pentru fiecare modelul construcţiei – bordei în pământ sau simplu bordei. Cercetările ulterioare efectuate de C. S. Nicolaescu-Plopşor (l927-1940) şi pr. I. Popescu-Cilieni (1937- 1945) mai adaugă pe listă dovezile existenţei a încă 8 biserici în judeţele respective[41]. Analizând documentele apărute sau cercetate până în 1970, am descoperit menţionarea a 33 asemenea biserici (cuprinzând şi pe cele menţionate anterior) în judeţele din sudul Olteniei – Olt, Dolj, Mehedinţi, o parte din Teleorman –, conform împărţirii administrativ-teritoriale de astăzi[42]. Existenţa bisericilor bordei şi a celor de nuiele şi lipite cu pământ este menţionată şi la 1749, fiind comparate cu bisericile de zid, numite uneori impropriu şi ,,monastiri", doar prin faptul că erau mai arătoase decât primele[43].

Majoritatea bisericilor bordei sunt atestate documentar începând din secolul al XVIII-lea şi până în primul deceniu al secolului al XX-lea, când sunt prezenţe tot mai rare în peisajul rural. Cele mai multe au fost ridicate în vatra unor sate nou întemeiate şi, adesea, împotriva orânduielilor date de domnie. Este cazul celei din Gârla-Romanaţi, despre care vom vorbi ceva mai târziu, pe care domnia a pus să fie arsă, noaptea pe ascuns, ca să nu-i supere pe turci[44]. Asemenea soartă au avut-o şi alte biserici româneşti din câmpia Olteniei, cum a fost şi cea de la Ostroveni – arsă de turci în 1806, pentru că femeile se ascunsesera aici de frica lor[45]. Desigur că astfel de cazuri nu pot fi generalizate, dar ele s-au petrecut ca atare şi nu pot fi trecute cu vederea. Revenind la modul în care ţăranul român şi-a rezolvat, în mod cu totul remarcabil, necesităţile spirituale prin transpunerea materială a spaţiului său de locuit în sfera spiritualului, remarcăm faptul că meşterii populari anonimi au dovedit ,,o viziune particulară a monumentalului atunci când au trecut din cadrul strict al programului de locuinţă la rezolvarea problemelor puse de programele lăcaşelor de cult”[46], fapt deosebit de vizibil în cazul bisericilor de lemn, dar semnalat şi la biserica bordei, cu toată relatarea sumară a acestui aspect.

Planul bisericii bordei este simplu, asemănător celui al casei bordei (Fig. l). După urmele gropilor rămase, s-a putut constata că erau de formă patrulateră alungită, întocmai ca şi cele de suprafaţă, cu absida altarului semicirculară, mult mai uşor de realizat decât în cazul bisericilor de lemn.

Alteori, absida era dreaptă[47]. Intrarea în biserică se făcea prin gârlici, forma pridvorului de la bisericile de lemn adaptată bordeiului locuinţă şi ceva mai elevată în cazul bisericii bordei. Uneori, gârliciul servea şi drept clopotniţă. Plasarea gârliciului era pe faţadă sudică, în apropierea colţului sud-vestic al edificiului. Erau respectate toate canoanele de realizare a unui edificiu de suprafaţă de rit bizantin, specific spaţiului românesc: orientarea axei longitudinale pe direcţia est-vest, cu altarul la est. Compartimentarea interioară era similară tuturor bisericilor de lemn. În unele cazuri, funcţia de pronaos era preluată de gârlici, dar numai atunci când plasarea acestuia se situa pe faţada vestică. Spaţiul interior era realizat conform dimensiunii numerice a comunităţii rurale – cca. 10-12 m în axul longitudinal şi 4-5 m lăţimea navei. Pereţii erau căptuşiţi cu ,,drugani" sau ,,bedregi" masivi din lemn obţinuţi prin despicarea longitudinală a trunchiului şi fasonaţi doar pe faţa interioară. Avem consemnat faptul că, uneori, ca şi în cazul locuinţei, înaintea căptuşirii cu lemn groapa era arsă (se umplea cu lemne, paie, alte resturi vegetale cărora li se dădea foc) pentru solidificarea pereţilor. Bedregii erau aşezaţi în poziţie verticală şi înfipţi bine în pământ. Unele aveau pereţii din gard de nuiele împletite sau din cărămidă[48].

La extremităţi – fruntarii – pe planul longitudinal al axei navei erau furcile – două sau, în cazul celor mai mari, patru –, care susţineau grinda principală. Extremităţile acestei grinzi masive se terminau cioplite în formă de capete de cai stilizate, întocmai ca la locuinţe sau bisericile de lemn. Grinda principală era poziţionată mai sus decât cosoroabele pentru realizarea învelitorii în doua ape. Martacii ţineau locul căpriorilor şi se sprijineau liber cu un capăt – cel superior – pe grinda principală, iar cu baza pe cosoroabe şi erau fixaţi de acestea prin ,,cuie" mari de lemn numite ,,măsele", ale căror capete prismatice aveau şi rol ornamental. În cazul bisericilor şi locuinţelor ,,mai elevate", martacii erau aşezaţi unul lângă altul pentru a se realiza un tavan-cupolă estetic. Deşi nu sunt consemnări, din unele informaţii reiese că unele biserici aveau tavanul de formă semicilindrică, realizat din nuiele împletite şi spoite cu lut. Peste martaci se aşeza un strat de paie, stuf sau chiar tulpini de porumb – coceni (sunt consemnări privind acoperişuri la biserici de suprafaţă acoperite cu coceni, fân, paie[49]), peste care se aşeza apoi un strat de pământ[50], care asigura termo-hidroizolaţia lăcaşului şi un camuflaj perfect (Fig. 2). Peretele despărţitor – primezul – dintre naos şi pronaos şi naos şi altar era realizat din împletitură de nuiele lipită cu pământ. Despre ornamentaţia interiorului nu avem ştiri, dar, ţinând cont de valenţele spirituale ale meşterilor ţărani şi de faptul că aceste interioare erau construite preponderent din lemn, acestea erau realizate cu certitudine conform aptitudinilor artistice ale constructorului. Revenind la similitudinile cu locuinţa bordei, se cuvine să facem precizarea că, în cazul bisericilor, elementele gârliciului erau ceva mai înalte, făcându-l mai spaţios, în condiţiile menţionate anterior, preluând chiar rolul pronaosului.

Pe fruntar, deasupra grinzii principale era aşezată crucea de lemn, însemnul caracteristic bisericii. Stâlpii de susţinere ai gârliciului –stoborii – şi grinzile transversale – fruntarii – se constituiau într-un portal simbolic (Fig.3). La bisericile mai evoluate, lemnul fruntariilor avea încrustate elementele decorative tradiţionale: funia împletită, pomul vieţii, rozeta solară, colaci, făclie, sacsâi – ghivece cu flori –, stele şi soare, capete de greier, policandru, cruci, ochi de om, mâini şi siluete de oameni stilizate, sau alte motive geometrice specifice artei lemnului din câmpia olteană (Fig.4). Uşa era realizată de regulă dintr-o singură scândură de dimensiuni considerabile, mărturie a dimensiunii arborilor seculari. Şi uşa era ormamentată cu cioplituri în relief – funia împletită ca simbol al vieţii, precum şi cruci[51].

În cazul bisericilor, lipsea din modelele ornamentale motivul şarpelui, simbolul biblic al diavolului şi al păcatului. Acesta era prezent însă în ornamentul locuinţei bordei, având cu totul altă semnificaţie – cea de păzitor al casei. În ceea ce priveşte inscripţiile de pe elementele de lemn ale bisericilor, nu avem nici un fel de mărturii, dar, cum bisericile aveau hram şi comparându-le cu cele de lemn, este posibil ca fruntariile să fi cuprins şi pisania sau măcar numele meşterului sau al ctitorilor, ca în cazul bisericii bordei din Izlaz-Romanaţi[52]. Nu ne-a parvenit însă niciun astfel de element. Iluminatul se realiza prin ferestre de dimensiuni mici, amplasate pe faţadele laterale prin poziţionarea mârtacilor ceva mai sus faţă de restul de pe cosoroabă, pe călăreţi, în dreptul ferestrelor. Prezenţa sporadică a bordeiului ca locuinţă în zonele colinare nu ne-a lăsat ca mărturie existenţa vreunei biserici de acest tip arhitectonic. Similitudinile din modul de realizare a fântânilor de suprafaţă din zonele de deal şi de munte (fântânile cu cai atât de specifice Olteniei subcarpatice) şi gârliciul bordeiului – terminaţiile în formă de capete de cai stilizate (Fig.5) şi frontonul asemănător atât la fântână, cât şi la gârlici, considerate a fi de influenţă mediteraneană, se pot constitui în mărturii ale existenţei bordeiului şi în aceste zone[53]. Despre decoraţia interioară specifică bisericilor de rit ortodox, organizate după erminia picturii bizantine, potrivit unei ordini şi principii canonice bine stabilite, nu avem decât vagi informaţii documentare.

Dintr-o mărturie a bunicii mele, Ioana Căpătaru, născută în 1900, care a văzut în apropiere de Maglavit, prin anul 1914, o fostă biserică bordei în care nu se mai oficiau slujbe, am aflat că nu era zugrăvită, ci era văruită şi avea multe icoane pe pereţi. Aşadar, lipsa zugrăvelilor era suplinită de prezenţa numeroaselor icoane realizate de meşterii populari pe lemn sau sticlă. Biserica din Moldoveni-Romanaţi (azi jud. Olt) ,,era clădită jumătate în pământ, jumătate afară. Mârtăcită ca un bordei, acoperită cu pământ şi lipită tot cu pământ. Înăuntru nu avea jugrăveală, doar câteva icoane"[54]. Prezenţa icoanelor este aşadar consemnată. Mai mult decât atât, unele dintre ele au rămas îngropate în ruinele fostelor biserici: ,,Biserica s-a dărâmat singură de vechime, iar icoanele au rămas acolo, nu le-a luat nimeni" (informația se referă la biserica din Coveiu-Dolj)[55].

Realizată în acest fel (Fig.6), biserica bordei corespundea, în cel mai înalt grad, condiţiilor impuse de realitatea social-istorică a epocii în care le este atestată prezenţa şi au făcut parte din viaţa spirituală a ţăranului din câmpia olteană.

Despre existenţa inventarului liturgic şi a sfintelor odoare, documentele sunt iarăşi extrem de zgârcite în informaţii. Din informaţia istoricului V. A. Urechia în Istoria Românilor, vol. 1, privind porunca lui Mihai Vodă Şuţu de a fi arsă biserica din Gârla-Romanaţi, aflăm totuşi câte ceva despre existenţa acestora.: ,,…în ziua de Crăciun a şi târnosit acel bordeiu, făcându-l biserică desăvârşit şi se face într-ânsul slujbă şi cum că începerea acestui lucru a fost prin mijlocirea unui popă Ioan din Izlaz, care popă şi sfeşnice din biserica din Izlaz au adus acolo". Aşadar, cele trebuincioase săvârşirii sfintelor slujbe după canoanele ortodoxe nu lipseau. O altă precizare se referă la existenţa pristolului (prestolului) – masa din absida altarului: biserica “Sfântul Nicolae” din Cătane-Dolj „… a fost făcută în locul celei vechi, care era un bordeiu în pământ, cu gârliciu' înalt… Pristolul şi azi e îngropat acolo"[56]. Informaţiile despre odăjdii – veşmintele preoţeşti, obligatorii la săvârşirea slujbelor şi ceremoniilor –, nu avem, dar acestea, întocmai ca şi vasele liturgice, au existat cu siguranţă. Despre cărţile sfinte avem confirmarea existenţei lor, ,,cărţi şi icoane din biserica bordei de la Coveiu-Dolj, cu hramul Sfântului Nicolae, care a dăinuit până la 1899, se află azi în biserica nouă" ( ridicată pe locul celei vechi în 1901)[57].

Vom prezenta cele 33 biserici bordei a căror existenţă se regăseşte în documente, aşa cum ne-au parvenit şi cum au fost prezentate de cei care le-au cercetat, cu menţionarea autorului şi titlului lucrării. În cazul existenţei mai multor documente care fac referire la acelaşi obiectiv, vom enumera doar pe cele mai semnificative şi pe care eu însumi le-am cercetat, fără pretenţia de a fi epuizat toate documentele privitoare la acest capitol din istoria zbuciumată a spiritualităţii româneşti. Drept criteriu de prezentare am ales ordinea alfabetică, cel de ordin cronologic fiind imposibil de realizat, tocmai datorită lipsei de datare a începutului existenţei acestor biserici bordei.

1. Afumaţi, jud. Dolj: biserica bordei, apoi biserica ,,Sfântul Sava", rectitorită între 1861-1863: ,,Înainte de biserica veche, a existat o biserică în bordei. Se cunoaște şi azi groapa acestei biserici în cimitirul satului". (C. S. Nicolaescu-Plopşor, Biserica bordei, în ,,Oltenia" 1/1940, p. 12; Revista ,,Mitropolia Olteniei" (M. O.), nr. 5-6/1965, p. 439; Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților şi monumentelor feudale din România, I – Ţara Românească, p. 27; Pr. Ion Ionescu, Informaţii noi despre bisericile bordei din Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 108; Catagrafia de la 1845 a Episcopiei Râmnicului pentru fostul jud. Dolj – poziţia 25).

2. Amărăştii de jos (Amărăşoaia, Gura Ocinii), jud. Dolj, fost Romanaţi: biserica bordei până în sec. al XVIII-lea, înainte de 1840. La 1840 se menţionează două biserici, una de lemn şi una de zid. (,,Oltenia”, 1940/1, p. 175-176; pr. Ion Popescu-Cilieni, Învelișurile vechilor noastre biserici, Craiova, 1945, p. 97; I. Mazilescu, Monografia satului Amărăști de RomanaţiM. O., nr. 1962, p. 239; Nicolae Stoicescu, Bibliografia…, p. 31.

3.    Băileşti, jud. Dolj: biserica „Sfântul Nicolae",construită între 1851-1853, pe locul unei biserici bordei:,,Pe drumul care duce de la Băilești spre Coveiu, pe partea dreaptă, în partea de M. Zi a pădurii Ştirbei, se găseşte groapa unei vechi biserici bordeiu.” – C. S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia" 1940/1, p.12; M. O., nr. 5-6/ 1955 p. 437; M. O., nr. 1-2 /1963, p. 108; M. O., nr. l-2/1967, p. 65; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 48.

4.    Bistreţu, jud. Dolj: biserica bordei ,,Sfântul Nicolae": ,,În curtea bisericii la R de actuala biserică, monument istoric, se afla o groapă a fostei biserici în bordeiu".–C.S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia" 1/1940, p. 12; M. O., nr.1-2/1963, p. 108; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 71.

5.    Calafat (Vadul Diului), jud. Dolj: biserica bordei ,,SfântuI Nicolae",1730-1740, reclădită înainte de 1845: M. O. nr. 5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia… , p. 128.

6.    Cătanele-jud. Dolj: " Biserica _nSf. Nicolae" din Cătane-Dolj a fost făcută din cărămidă, în anii 1842-1843, de serdarul N. Iota şi serdăreasa Casandra, ,,în locul celei vechi, care era un bordeiu în pământ, cu gârliciu înalt spre Sud, pe jos şi pe pereţi pridvorită cu blane groase de stejar şi cu ferestruici mici pentru lumină. Pristolul şi azi e îngropat acolo". – I. Popescu- Cilieni, Învelişurile vechilor noastre biserici, p. 97; M. O., nr.5-6/1965, p. 537; Buzatu D., Topommia olteană, în M. O., nr. 1-2/1967, p. 68; N. Stoicescu, Bibliografia..., p. 143.

7.    Cilieni, fost Romanaţi, jud. Olt: „O altă biserică bordeiu era în satul Cilieni-Romanaţi, prin 1800. Bătrânii spuneau că această biserică era în ,,sălişte". În ea slujea popa Miu. (Mărturia bunicului meu Pr. N. Popescu, mort în 1942, în vârstă de 87 ani. El ştia acest lucru de la bătrânul Ene Rece, mort în vârstă de 105 ani, în anul 1890)". – Nota lui I. Popescu-Cilieni în Învelişurile…, p. 96-97; Biserică bordei înainte de 1830, când s-a ridicat biserica ,,Sfântul Nicolae", pe locul unei biserici bordei – M. O. nr. 1-2/1963, p.108; M. O., nr. 3-4/1965, p. 293; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 158.

8.       Ciuperceni, jud. Dolj: biserica bordei ,,Sfântul Nicolae", înainte de 1845, apoi biserică de zid ridicată între 1852-1856: Catagrafia Episcopiei Râmnicului la 1845, plasa Câmpul, poz. 25; M. O., nr.1-2/1963, p. 108; M. O. nr. 5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia… p. 179.

9.    Comani, jud. Dolj: biserica bordei „Sfântul Nicolae”, înainte de 1845: “…în privinţa Sfintei Biserici a acestui sat, că să află în pământ făcută ca bordeiu şi să înruinează de nu mai era în stare! Din care cauză era poprită şi de partea bisericească pentru a nu să mai servi Sfânta Slujba într-însa”... (Din jalba locuitorilor din com. Comani către Protopopia Plaşii Câmpu, Balta, Jiul de Jos şi Dumbrava, 1861) – C. S. Nicolaescu-Plopşor, în ,,Oltenia", 1/1940, p. 21. Catagrafia…, poz. 23; I. Popescu-Cilieni, {nvelişurile… p. 98; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O. nr. 5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 190.

10. Cornu, jud. Dolj: “La Cornu-Dolj, biserica din mahalaua Cărfuleşti era într-un bordeiu. A dăinuit până în 1899". – I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 98; „Bătrânii spun că vechea biserică din mahalaua Cărfuleşti a fost făcută de un turc, care se însurase cu o foarte frumoasă fată a lui Giurca Făran. Pentru a fi în placul fetei, a făcut acest locaş de închinare. Întâi s-a săpat groapa în pământ şi s-a ars cu lemne multe în ziua de _nSf. Nicolae", dându-i hramul zilei în care s-a ars groapa, hram care se moşteneşte şi azi. Pe locul acestei biserici s-a ridicat alta în 1901. Vechiul pristol se găseşte şi azi. Biserica bordei a dăinuit până la 1899. Erea jumătate în pământ şi jumătate afară, făcută din grinzi groase de lemn. Cărţi şi icoane din această biserică se află şi azi la biserica nouă". – Inf. pr. Iorgu Firulescu, Cornu – C. S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia", 1/1940, p. 12-13; biserica de zid refăcută pe locul bisericii bordei în 1898-1902 – M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr.5-6/1965, p. 434; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 198.

11. Coveiu, jud. Dolj: biserica bordei, apoi biserica ,,Sfântul Dumitru" între 1855-1858. ,,La apus de sat se cunoaşte şi azi vechea silişte a Coveiului. Sumedenie de gropi de bordee, şi chiar groapa bisericei, fostă şi ea într-un bordei, ne arată unde se întindea altă dată satul. În lucerna lui Afrem Vlădulescu, unde se află groapa bisericei, rămăseseră până înainte de războiu – mai multe cruci – ca o mărturie a mormintelor din prejurul bisericei. Bătrâna Ioana Pătru Niţă I. Marin, în vârstă de 90 ani, a apucat biserica din bordei în copilărie, când avea 11-13 ani. Tăvăneala, pereţii şi pardoseala bisericii erau de scânduri groase de lemn, acoperişul de pământ ca la orice bordei şi gârligiul mai înalt ca un cerdac, deasupra căruia era aşezată în faţă o cruce de lemn. Biserica s-a dărâmat singură de vechime, iar icoanele au rămas acolo îngropate in pământ; nu le-a luat nimeni. în tot satul nu era o casă, toată lumea sta în bordee." – informaţie primită „prin bunăvoinţa d-lui }t. Marinescu de ani 58 din Coveiu” – C. S. Nicolaescu-Plopşor, “Oltenia” 1/1940, p. 11-13; Idem, Tezaurul de la Coveiu, Dolj, în „Arhivele Olteniei” (A. O.), 1928, p. 495-509; Catagrafia 1845, poz. 7; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108-109; M. O., nr. 5-6/1965, p. 437; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 204.

12. Desa, jud.Dolj: biserica bordei „Sfântul Nicolae", până la 1845, apoi biserica de zid începând cu 1860: Catagrafia de la 1845, poz. 26; M. O., nr. 1-2/1963, p. 109; M. O., nr. 5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 274.

13. Dobridoru, jud. Dolj: biserica bordei, apoi biserica ,,Sfântul Nicolae", înainte de 1845, refăcută de zid 1899-1904. ,,Groapa bisericii se mai cunoaşte puţin şi acum pe valea Coţobâţului (1927 – n. n) – inf. pr. L. Bercea-Dobridor." – C. S. Nicolaescu-Plopşor, „Oltenia”, 1/1940, p. 13; Catagrafia…, poz. 17; M. O., nr. 1-2/ 1963, p. 108; M. O, nr. 5-6/1965, p. 43/5; I. Popescu-Cilieni,
Învelişurile…, p. 97; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 281.

14. Fântâna Banului, jud. Dolj: biserica bordei, apoi biserica ,,Sfântul Nicolae": „… În curtea bisericii se află o groapă a vechii biserici, care spun bătrânii a fost în forma de bordei – inf. pr. Gh. Marinescu – F. Banului" – C. S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia", 1/1940, p. 13; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr.5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia… p. 305.

15. Galicea Mare, jud. Dolj: biserica bordei la 1845: Catagrafia… poz. 13; M. O., nr.1-2/1963, p. 108-109; M. O., nr. 5-6/1965, p. 435; N. Stoicescu, Bibliografia… , p. 326.

16. Gârla Mare, jud. Olt, fost Romanaţi: biserica bordei din sec. al XVII-lea,apoi biserica ,,Coborârea Sfântului Duh", construită în 1836. „Mărturia documentară a bisericii bordeiu o avem din anul 1784. La 14 fevruarie, în acest an, Mihai Vodă Şuţu trimite o carte legată pitarului Giurgiu, ispravnicul judeţului Romanaţi, pentru o biserică bordei ce o făcuseră locuitorii din Romanaţi, pe hotarul țării. Iată coprinsul acestei cărţi: «Credinciosul boierul Domniei Mele Costandine biv vel pitar, ispravnicul ot sud Romanaţi, sănătate. În trecute zile, din porunca ţi s-a fost scris pentru un bordeiu ce ne-am înştiinţat că au făcut locuitorii din Gârla, pe hotarul ţărei cu socoteala să aibă biserică, ca să-l sfărâme şi să-l strice, la care neurmător (neascultător – n. n.) fiind îndată, ai dat vreme şi ai lăsat lucrul la prelungire până când acum luând Domniia Mea înştiinţare din cartea ce scrie căpitanul ot Islaz către d-lui vel spătariu, cum că în zioa de Crăciun a şi târnosit acel bordei făcându-l biserică desăvârşit şi se face într-[nsul slujba şi cum că începerea acestui lucru a fost prin mijlocirea unui popa Ioan din Izlaz, care popa şi sfeşnice din biserica din Izlaz au adus acolo». Mai departe, Domnitorul dă poruncă ispravnicului ca să dea foc acestei biserici, noaptea în ascuns, iar groapa s-o astupe. Biserica aceasta bordeiu era aşezată pe hotarul ţării, lucru care, de bună seamă, a supărat pe turci. Domnitorul, care nu voia să se strice cu stăpânii săi, turcii, a dat porunca sa fie arsă şi dărâmată biserica bordeiu din Gârla-Romanaţi.” – I. Popescu-Cilieni, Învelişurile... p. 96, după: V. A. Urechia, Istoria Românilor, vol. 1, p. 376; M. O., nr.1-2/1963, p.108; M. O., nr.1-2/1963, p. 107; Aurelia Minca, Mihai Butoi, Monumente istorice şi de artă din judeţul Olt, Bucureşti, 1984, p. 54; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 335.

17. Hunia-Maglavit, jud. Dolj: biserica bordei “Sfântul Nicolae”,ante 1845: Catagrafia 1845… poz. 21; M. O. nr.1-2/1963 p.108; M. O., nr.5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 376.

18. Izlaz, jud. Teleorman, fost Romanaţi: biserica ,,Sfântul Nicolae Racoviţă" din Izlaz: „... ştire dintr-o pisanie a bisericii Sf. Nicolae – Racoviţa din Izlaz – Romanaţi, despre biserica bordeiu care era în acest sat. Iată ce spune pisania: «Această sfântă și dumnezeească biserica (sic), ce să prăznuiește cu hramul Sf. Nicolae, a fost făcută bordei în pământ de moşii noştri, şi acum s-a făcut precum să vede de noi…»” – cercetarea s-a făcut la faţa locului de I. Popescu-Cilieni, vezi Învelişurile…, p. 98; M. O. nr. 1-2/1963, p. 108; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 384.

19. Maglavit, jud. Dolj: biserica bordei [nainte de 1845, apoi biserica de zid ,,Sfântul Nicolae": „În vechea aşezare a satului Maglavit de sub coastă, sunt urmele mai multor gropi de bordee între care şi groapa bisericei vechi, care era în bordeiu.” – inf. pr. N. Bobin, Maglavit" – C. S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia" 1/1940, p. 13; M. O., nr.1-2/1963, p. 108; M. O., nr. 5-6/1965, p. 436.

20. Moldoveni, jud. Olt, fost Romanaţi: Biserica ,,Sfântul Ioan" 1837-1845; biserica de zid ,,s-a făcut în 1840" – Arhiva Episcopiei Râmnicului, fila 123 din dosarul 28/1840 – nota I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 97; ridicată pe locul unei biserici bordei: „Bătrânul Scare Dică, mort în vârstă de peste nouăzeci ani, povestea că biserica actuală s-a făcut în locul unei vechi biserici care era clădită jumătate în pământ şi jumătate afară. Mârtăcită ca un bordeiu, acoperită cu pământ şi lipită tot cu pământ, înăuntru nu avea jugrăveala, doar câteva icoane. Tot satul şedea în bordee.” –inf. pr. C. D. Cazangiu, Moldoveni – C.S. Nicolaescu-Plopşor, “Oltenia”, I/1940, p. 21; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr.3-4/1965, p. 294; Aurelia Mincă, Mihai Butoi, op.cit., p. 54; N. Stoicesu, Bibliografia…, p. 438.

21. Moreni, jud. Dolj: biserica bordei “Sfântul Nicolae" la 1845, apoi biserica de lemn: „Se cunoaşte groapa bisericii bordei, în care se află chiar o cruce pe locul Sfântului Pristol.” – inf. pr. Gh. Marinescu, F. Banului – C. S. Nicolaescu- Plopşor, ,,Oltenia" I/1940, p. 13; Catagrafia…, poz. 20; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr. 5-6/1965, p. 437.

22. Orlea, jud. Olt, fost Romanaţi: biserica “Sfântul Nicolae”, bordei înainte de 1845,refăcută între 1863-1864 – M. O., nr. 3-4/1965, p. 295; N. Stocescu, Bibliografia…, p. 464.

23. Piscu de Ghidici (Ghindici), jud. Dolj: Biserica bordei “Sfântul Nicolae”, până la 1843 – Catagrafia…, poz. 29; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr. 5-6/1965, p. 436.

24. Plosca, jud. Dolj: la 1845, biserica bordei ,,Cuvioasa Paraschieva" – Catagrafia…, poz. 9; M. O., nr. 1-2/1963, p. 109;   M. O. nr. 5-6/1965, p. 437, 438, 449; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 499.

25. Poiana Mare, jud. Dolj: biserica bordei, până la 1847,apoi biserica de zid ,,Sfinţii Voievozi", la 1849: ”În mijlocul comunei, în spatele şcoalei, a fost până la 1847 o biserică în bordeiu. Icoane din această biserică se păstrează şi în actuala biserică.” – inf. pr. St. Popescu, Poiana Mare – C.S. Nicolaescu-Plopşor, ,,Oltenia", 1940, p. 13; I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 98; M. O., nr. l-2/1963, p. 108; N. Stoicescu, Bibliografia …, p. 504.

26. Punghina, jud. Mehedinţi: biserica bordei ,,Sfântul Nicolae" –Arhivele Mitropoliei Olteniei (AMO), 1941, p. 536; M. O., nr. 1-2/1963. p. 108.

27. Rotunda, jud. Olt, fost Romanaţi: biserica bordei până la 1830, apoi biserica ,,Buna Vestire" la 1841-1843 – Pr. Ioan S. Mazilescu, Biserici bordei, [n ,,Oltenia", I/1940, p. 175-176; I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 97; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; Aurelia Mincă, Mihai Butoi, op. cit., p. 54; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 552.

28. Rudari (Rudeni?), jud. Dolj: biserica bordei:„Cea dintâi biserică a fost bordei, pe urmă s-a făcut de lemn şi apoi cea actuală de zid, care are trei hramuri. Biserica bordei, spun bătrânii că a fost făcută de gard de nuiele împletite.”– inf. pr. C. Comifescu, Rudari – C. N. Plopşor, ,,Oltenia", I/1940, p. 14; M. O., nr.1-2/1963, p. 108; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 554.

29. Salcia, jud. Dolj: biserica bordei ,,Sfântul Nicolae" până la 1854, apoi de zid in 1857: ,,În faţa bisericei vechi şi la Miazăzi de noua biserică, a fost până la 1854, o biserică în pământ zidită de cărămidă. Zidul era puţin în afară din pământ având ferestre. Bătrânii îşi aduc aminte că era lungă şi încăpătoare.” – inf. pr. M. Gregorian, Salcia – C. N. Plopşor, ,,Oltenia", 1/1940, p. 13-14; I. Popescu-Cilieni,    Învelişurile…, p. 98;    M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 566.

30. Seaca de Câmp, jud. Dolj: biserica bordei, apoi biserica ,,Sfântul Nicolae" la 1845: ,,În curtea actualei biserici în colţul despre N. V. a fost în vechime o biserică în bordei.” – inf. pr. V. Popescu – C. N. Plopşor, ,,Oltenia" 1/1940, p. 14, 171; I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 98; M. O., nr.1-2/1963, p. 108; M. O., nr. 5-6/1965, p. 437; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 575.

31. Tunari, jud. Dolj: biserica bordei ante 1845, apoi biserica de lemn ,,Sfinţii Voievozi" – Catagrafia…, poz. 28; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108, 109; M. O., nr.5-6/1965, p. 436; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 663.

32. Vădastra, jud. Olt, fost Romanaţi: biserica ,,Sfântul Grigore Decapolitul" – de zid [n 1843, pe locul uneia vechi de lemn construită în pământ, bordei: „În anul 1843 s-a făcut o biserică de zid în satul Vădastra – Romanaţi, căci cea veche de lemn, în pământ, nu mai putea fi de nicio slujbă." – Arhiva Sf. Episcopii a Râmnicului, dos. 28/1840, fila 120; C. N. Plopşor, ,,Oltenia" 11/1941, p. 76; I. Popescu-Cilieni, Învelişurile…, p. 97; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; Aurelia Mincă, Mihai Butoi, op. cit., p. 54.

33. Verbiţa, jud. Dolj: biserica bordei până in 1881, apoi biserica ,,Sfântul Nicolae": „Biserica din bordeiu era aşezată în punctul numit ,«ruga», departe 1 jum. km. de com. Verbiţa, unde şi astăzi se găseşte o troiţă veche. În acelaşi loc, sătenii au prăznuit pe «Sf. Gheorghe» în fiecare an, din vechime şi până în anul 1924. Acolo se ducea tot satul și făcea ruga pentru ploaie, aducea prinoase şi petreceau cu toţii, fiind ca un fel de «nedeie». Locul groapei bordeiului – unde era biserica – se cunoaşte şi azi, sus pe deal, lângă troiţă şi lângă un păr. Această biserică din bordeiu s-a dărâmat după ce s-a mutat satul «Verbiţa» de ciumă, în locul unde se găseşte astăzi com. Verbiţa, în locul numit din vechime şi azi: «Crângul». Nu mai sunt bătrâni, cari să-şi aducă aminte de felul cum era făcută această biserică; totuşi este în com. Verbiţa un bătrân numit Florea Puţintelu, în etate de 83 ani, cari s-a informat de la tatăl său, de existenţa bisericii din bordeiu. Acest bătrân de 83 ani – veteran –, din informaţiile culese de la tatăl său, spune că satul «Verbiţa» a fost aşezat pe dosul dealului, unde este astăzi situat «conacul boieresc: Petrarian», lângă actualul eleşteu, de lângă moara de apă: «Nelu Petrarian». Iar biserica era situată sus pe deal în locul numit şi azi «ruga», lângă troiţa şi părul amintit.” – inf. pr. V. Anastasiu-Basarabin, Verbița – C. S. N.-Plopşor, ,,Oltenia", 1/1940, p. 14; M. O., nr. 1-2/1963, p. 108; M. O., nr. 5-6/1965, p. 449-450; N. Stoicescu, Bibliografia…, p. 706-707.

*

Epuizând lista bisericilor bordei, a căror existenţă este consemnată documentar, facem constatarea că majoritatea lor aveau ca hram pe Sfântul Nicolae. Motivaţia poate fi aceea că Sfântul Nicolae era patronul spiritual al Episcopiei Râmnicului, sub păstorirea căreia se aflau în acea perioadă aşezămintele religioase din fostele judeţe Vâlcea, Romanaţi, Dolj, Mehedinţi. Un alt motiv îl poate constitui faptul că celebrarea acestei sărbători religioase, mult preţuită de români, se sărbătoreşte la 6 decembrie, în plină iarnă, când ţăranul caută adăpostul casei sale, stând mai mult în mijlocul gospodăriei. Protector al copiilor, milostiv faţă de săraci, ajută văduvele şi orfanii, oştirile în războaie, Sfântul Nicolae era mult preţuit, mai ales de ţărani, considerat şi protector de boli, dătător de noroc tuturor, mai ales fetelor sărace, apărător de rele şi durere.^{^[58]}

Deşi reputatul istoric C. S. Nicolaescu-Plopşor considera ca fiind terminată ,,răspândirea geografică a bisericii bordei din Oltenia", acele ,,consideraţiuni istorice şi antropogeografice" care să pună în “adevărata ei lumină această însemnată problemă”^{^[59]}, ideea nu s-a mai materializat. Biserica bordei, deşi nu a avut trăinicia celei de zid, neputând fi catalogată în categoria ,,monumentelor de arhitectură" de factură religioasă, aşa cum sunt clasificate cele din urmă, pot fi considerate egalul lor prin trăinicia, temeinicia şi cerbicia cu care ţăranul român şi-a apărat certificatul său de autenticitate şi dreptul de stăpânire a acestui pământ.

Biserica bordei, chiar dacă materialiceşte nu mai există, este un document istoric de netăgăduit, care trebuie să-şi reia locul cuvenit în istoria spiritualităţii româneşti. Acea „lacrimă de durere pe obrazul trecutului” trebuie s-o considerăm doar ca pe o lacrimă la pierderea a ceva drag, care s-a întors în pământul care a zămislit-o. Dar a fost această biserică bordei „o lacrimă de durere pe obrazul trecutului”? Dacă privim problema sub aspectul material al unei vieţi efemere, poate că da. Din punct de vedere al spiritualităţii, rămâne însă ca un adevărat tezaur, o verigă importantă de spiritualitate, care a asigurat lanţul de perenitate al fiinţei româneşti.

            Am ales ca referinţă satul, pentru că el a fost martorul tuturor transformărilor sociale, economice, geo-politice, fiecare dintre aceşti factori acţionând independent sau cumulat şi având un rol mai mult sau mai puţin semnificativ în evoluţia bordeiului locuinţă şi a bordeiului biserică. Satele au apărut, s-au petrecut, s-au ,,spart", au reînviat din propria cenuşă, sub talpa grea a istoriei, s-au strămutat, s-au comasat, rămânând celula, iar biserica – nucleul împrejurul căruia au gravitat toate celelalte componente ale celulei^{^[60]}. Odată însă cu dispariţia multora dintre ele sau transformarea în cătune sau mahalale, aşa cum erau ele denumite în vechime, au dispărut şi foarte multe dintre urmele materiale ale existenţei lor.

            În acest context, şi încercarea noastră de restabilire a adevărului istoric într-un segment important al spiritualităţii nu poate fi decât relativă. Satul rămâne însă matricea spiritualităţii noastre. Dacă, într-o lume în perpetuă transformare şi schimbare, bisericile de lemn şi cele de zid s-au constituit în apogeul transpunerii materiale în sfera spiritualului, biserica bordei nu poate fi considerată altfel. După o evoluţie fără transformări spectaculoase, care s-au întins pe o perioadă de aproximativ şase mii de ani, locuinţa bordei şi apoi biserica bordei rămâne “mirabila sămânţă” aruncată în pământul fertil al unei ţări binecuvântate de Dumnezeu şi din germinarea căreia se va zămisli rodul viitor al veşniciei satului românesc.

_________

Gheorghe I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1988, p. 8-9, 20-21, 65-66

Lucian Blaga, Elogiul satului românesc în Discursul de recepţie rostit la Academia Română la 5 iunie 1937 în Lauda țăranului român, Ed. Fundaţiei „Nişte ţărani” Bucureşti, 1999, p. 161

Andrei Pănoiu, Din arhitectura lemnului, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977, p. 101

Dumitru Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 , p. 60, 71, 78, 101, 296-297

Ibidem, p. 27

Ibidem, pag.40,113

Gheorghe Focşa, Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, Bucureşti, 1957, p. 3-4

Gheorghe Focşa, op. cit., p. 5

   Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, Bucureşti 1971, p. 38-41

Aurelia Mincă, Mihai Butoi, Monumente istorice și de artă din județul Olt, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984 , p. 10-11

Ibidem, p. 14

Ibidem: p. 19;   Radu Florescu: Daco-romanii , vol. II, Bucureşti, 1980, p. 192-193

Mihai Butoi: rezultatul săpăturilor arheologice la faţa locului; Octavian Toporu : Romanitatea târzie și străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976, p. 121, 150-151

Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, XVI, p. 123

P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești , Bucureşti, 1969, p. 103-104

Mircea Eliade,   Istoria credințelor și ideilor religioase, Bucuresti, 1986, p. 386; definiţia ortodoxiei: ,,1) fidelitatea faţă de Vechiul Testament, de o tradiţie apostolică atestată de documente; 2) rezistenţa împotriva exceselor imaginaţiei mitologizante; 3) reverenţă faţă de gândirea sistematică (de filosofia grecească) 4) importanţa acordată instituţiilor sociale şi politice, gândirii juridice specifice geniului român".

Cristian Moisescu, Prefaţa la vol. Monumente istorice și de artă din județul Olt, Bucureşti, 1984, p. 6

Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România I – |ara Românească, vol. 1-2, Craiova, 1970. Nu vom nota paginile de referinţă, acestea fiind trecute la enumerarea bisericilor bordei.

Andrei Pănoiu,   op. cit., p. 141-142

Dorin Teodorescu,   Evoluția social-politică a |ării Românești, 1701-1730, Slatina, 2004, p. 5-12, 23-36

Şerban Papacostea, op. cit., p. 33-34

Gh. Bogdan-Duică,   Craiova de odinioară după călători străini, în ,,Arhivele Olteniei", nr. 11/1924, p. 8;

Pr. L. Ionescu, Informații noi despre bisericile bordei din Oltenia în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 109

Gheorghe Focşa, op. cit., p. 4-5, 10

C. S. Nicolaescu-Plopşor, Bordeiul în Oltenia – schiță antropogeografică, în „Buletinul Societăţii Române de Geografie”, l922, Bucureşti, 1923, p. 119-130;

Dr. Ch. Laugier, Sănătatea în Dolj – Monografie sanitară, 1910

Ibidem, O rușine, în „Arhivele Olteniei”, nr. 27/1926, p. 378;

Georgeta Stoica, Contribuții la studiul unor vechi forme de locuire din zona Caracalului, regiunea Oltenia, în „Revista muzeelor, 3, 1966, p. 256

Ibidem , p. 260;   Gheorghe Focşa,   op. cit., p. 5;

Georgeta Stoica,   op. cit., p. 258-260

Ibidem, p. 257;

Şerban Papacostea, op. cit. , p. 52;

Constantin Giurescu,   Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, Bucureşti. 1913-1947, vol. II, p. 221-222;

Ibidem,   vol. I, p. 563-564; vol. II, p. 448

Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1894, vol. VI, p. 471; Şerban Papacostea, op. cit., p. 58

Ibidem, op. cit., p. 61

C. Giurescu, Materiale …,vol I, p. 495

Şerban Papacostea, op.cit., p. 39;

Nicolae Stoicescu, op. cit. vezi şi nota 17
B. P. Hasdeu, Istoria critică a Românilor, Bucureşti, 1873, p. 247-248
Gheorghe Cristea, În țara bisericilor de lemn, Sibiu, 1989, p. 91
Ibidem, p. 13;
Pr. Ion Ionescu, Informații despre bisericile bordei din Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 108-109
Nicolae Stoicescu, op. cit., cu notificarea 17;
Pr. D. Buzatu, Toponimia doljană, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1967, p. 69
Pr. Ion Ionescu, op. cit., p. 107
Pr. D. Buzatu, op. cit., p. 69
Aurelia Mincă, Mihai Butoi, op. cit., p. 54-55
Andrei Pănoiu, op. cit., p. 142;
C. S. Nicolaescu-Plopşor, Biserica bordei în Oltenia, în ,,Oltenia" I/1940, p. 11-14
Ion Popescu-Cilieni, Învelişurile vechilor noastre biserici, Craiova-1945, pag. 84,95-96
Ibidem , pag. 95-98
Gheorghe Focşa, op. cit., p. 12-15, 19-23;Georgeta Stoica, op. cit., p. 258-260
I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 98
Andrei Pănoiu, op. cit., p. 45
C. S. Nicolaescu-Plopşor, Alte biserici bordei în Oltenia, în ,,Oltenia" 1/1940, p. 21
Ibidem, p. 13;
Ion Popescu-Cilieni, op. cit., p. 96-97;
C. S. Nicolaescu-Plopşor, op. cit., p. 13;
Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Bucureşti, 2001, p. 517-519
Analiza şi concluziile făcute de autor împreună cu prof. dr. Dorin Teodorescu, director executiv al DJCCPCN Olt şi prof. Ştefan Enache, şef de secţie la Muzeul de Etnografie al Olteniei, Craiova.
C. S. Nicolaescu-Plopşor, op. cit., p. 21
Lucian Blaga, op. cit., p. 163: „Satul așezat înadins în jurul bisericii și al cimitirului, adică în jurul lui Dumnezeu și al morţilor”

1. Gheorghe I. Brătianu, O enigmă și un miracol istoric: poporul român, Bucureşti, 1988, p. 8-9, 20-21, 65-66

2. Lucian Blaga, Elogiul satului românesc în Discursul de recepţie rostit la Academia Română la 5 iunie 1937 în Lauda țăranului român, Ed. Fundaţiei „Nişte ţărani” Bucureşti, 1999, p. 161

3. Andrei Pănoiu, Din arhitectura lemnului, Ed. Tehnică, Bucureşti, 1977, p. 101

4. Dumitru Berciu, Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1966 , p. 60, 71, 78, 101, 296-297

5. Ibidem, p. 27

6. Ibidem, pag.40,113

7. Gheorghe Focşa, Elemente decorative la bordeiele din sudul regiunii Craiova, Bucureşti, 1957, p. 3-4

8. Gheorghe Focşa, op. cit., p. 5

9. Şerban Papacostea, Oltenia sub stăpânirea austriacă, Bucureşti 1971, p. 38-41

10. Aurelia Mincă, Mihai Butoi, Monumente istorice și de artă din județul Olt, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1984 , p. 10-11

11. Ibidem, p. 14

12. Ibidem: p. 19; Radu Florescu: Daco-romanii , vol. II, Bucureşti, 1980, p. 192-193

13. Mihai Butoi: rezultatul săpăturilor arheologice la faţa locului; Octavian Toporu : Romanitatea târzie și străromânii în Dacia traiană sud-carpatică, Craiova, 1976, p. 121, 150-151

14. Vasile Pârvan, Contribuții epigrafice la istoria creștinismului daco-roman, Bucureşti, 1911, XVI, p. 123

15. P. P. Panaitescu, Introducere la istoria culturii românești , Bucureşti, 1969, p. 103-104

16. Mircea Eliade, Istoria credințelor și ideilor religioase, Bucuresti, 1986, p. 386; definiţia ortodoxiei: ,,1) fidelitatea faţă de Vechiul Testament, de o tradiţie apostolică atestată de documente; 2) rezistenţa împotriva exceselor imaginaţiei mitologizante; 3) reverenţă faţă de gândirea sistematică (de filosofia grecească) 4) importanţa acordată instituţiilor sociale şi politice, gândirii juridice specifice geniului român".

17. Cristian Moisescu, Prefaţa la vol. Monumente istorice și de artă din județul Olt, Bucureşti, 1984, p. 6

18. Nicolae Stoicescu, Bibliografia localităților și monumentelor feudale din România I – |ara Românească, vol. 1-2, Craiova, 1970. Nu vom nota paginile de referinţă, acestea fiind trecute la enumerarea bisericilor bordei.

19. Andrei Pănoiu, op. cit., p. 141-142

20. Dorin Teodorescu, Evoluția social-politică a |ării Românești, 1701-1730, Slatina, 2004, p. 5-12, 23-36

21. Şerban Papacostea, op. cit., p. 33-34

22. Gh. Bogdan-Duică, Craiova de odinioară după călători străini, în ,,Arhivele Olteniei", nr. 11/1924, p. 8;

23. Pr. L. Ionescu, Informații noi despre bisericile bordei din Oltenia în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 109

24. Gheorghe Focşa, op. cit., p. 4-5, 10

25. C. S. Nicolaescu-Plopşor, Bordeiul în Oltenia – schiță antropogeografică, în „Buletinul Societăţii Române de Geografie”, l922, Bucureşti, 1923, p. 119-130;

26. Dr. Ch. Laugier, Sănătatea în Dolj – Monografie sanitară, 1910

27. Ibidem, O rușine, în „Arhivele Olteniei”, nr. 27/1926, p. 378;

28. Georgeta Stoica, Contribuții la studiul unor vechi forme de locuire din zona Caracalului, regiunea Oltenia, în „Revista muzeelor, 3, 1966, p. 256

29. Ibidem , p. 260; Gheorghe Focşa, op. cit., p. 5;

30. Georgeta Stoica, op. cit., p. 258-260

31. Ibidem, p. 257;

32. Şerban Papacostea, op. cit. , p. 52;

33. Constantin Giurescu, Material pentru istoria Olteniei sub austrieci, Bucureşti. 1913-1947, vol. II, p. 221-222;

34. Ibidem, vol. I, p. 563-564; vol. II, p. 448

35. Eudoxiu Hurmuzachi, Documente privitoare la istoria românilor, Bucureşti, 1894, vol. VI, p. 471; Şerban Papacostea, op. cit., p. 58

36. Ibidem, op. cit., p. 61

37. C. Giurescu, Materiale …,vol I, p. 495

38. Şerban Papacostea, op.cit., p. 39;

39. Nicolae Stoicescu, op. cit. vezi şi nota 17

40. B. P. Hasdeu, Istoria critică a Românilor, Bucureşti, 1873, p. 247-248

41. Gheorghe Cristea, În țara bisericilor de lemn, Sibiu, 1989, p. 91

42. Ibidem, p. 13;

43. Pr. Ion Ionescu, Informații despre bisericile bordei din Oltenia, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1963, p. 108-109

44. Nicolae Stoicescu, op. cit., cu notificarea 17;

45. Pr. D. Buzatu, Toponimia doljană, în „Mitropolia Olteniei”, nr. 1-2/1967, p. 69

46. Pr. Ion Ionescu, op. cit., p. 107

47. Pr. D. Buzatu, op. cit., p. 69

48. Aurelia Mincă, Mihai Butoi, op. cit., p. 54-55

49. Andrei Pănoiu, op. cit., p. 142;

50. C. S. Nicolaescu-Plopşor, Biserica bordei în Oltenia, în ,,Oltenia" I/1940, p. 11-14

51. Ion Popescu-Cilieni, Învelişurile vechilor noastre biserici, Craiova-1945, pag. 84,95-96

52. Ibidem , pag. 95-98

53. Gheorghe Focşa, op. cit., p. 12-15, 19-23;Georgeta Stoica, op. cit., p. 258-260

I. Popescu-Cilieni, op. cit., p. 98

54. Andrei Pănoiu, op. cit., p. 45

55. C. S. Nicolaescu-Plopşor, Alte biserici bordei în Oltenia, în ,,Oltenia" 1/1940, p. 21

56. Ibidem, p. 13;

57. Ion Popescu-Cilieni, op. cit., p. 96-97;

58. C. S. Nicolaescu-Plopşor, op. cit., p. 13;

59. Antoaneta Olteanu, Calendarele poporului român, Bucureşti, 2001, p. 517-519

60. Analiza şi concluziile făcute de autor împreună cu prof. dr. Dorin Teodorescu, director executiv al DJCCPCN Olt şi prof. Ştefan Enache, şef de secţie la Muzeul de Etnografie al Olteniei, Craiova.