Brezoi – Toponimia

Lotrişor – “râuleţ cu apă limpede. Izvorăşte din muntele Priporu, comuna Călineşti (. . .), trece prin această comună (. . .) şi se varsă în Valea Călineşti” (Alessandrescu, 1893, 220). Limpezimea apei şi apropierea sa de Lotru, i-au motivat şi numele, care s-ar “traduce” prin “Lotrul cel mic”.

Lotru – râu care străbate oraşul Brezoiu de la un capăt la altul, de la vest la est. Majoritatea cercetătorilor (v. bibl. la Ciorănescu, 2001, 475 şi la Iordan, 1963, 123) sunt de acord cu faptul că numele are la bază cuvântul românesc lotru, cu înţelesul de “hoţ, bandit” – înţeles pe care îl are şi în limba română. Nu cu acest sens, însă, a fost dat numele râului, ci cu acelea de “isteţ, iute, şiret”, pe care, de asemenea, dicţionarele explicative ale limbii române le dau acestui cuvânt. Ni se pare forţată punerea în legătură a hidronimului, printr-o dplasare de sens, cu legenda privitoare la nişte haiduci (hoţi, lotri) care ar fi hălăduit prin aceste locuri. Exagerarea semantică se aplică şi în plan formal, atunci când se pune toponimul în legătură cu lat. latrones – “tâlhar, mercenar”; ca şi în cazul perechii Alutus – Olt, nu se poate explica nici aici transformarea lui a în o, decât – cel mai plauzibil – printr-un intermediar slav, acesta fiind lotrъ.

Constituie, de asemenea, o eroare, alăturarea cuvântului lotru, de sanscritul lotra având sensul “jaf, pradă” (www.metamorfoze.wordpress.com/dacism/mostenire-lexicala/), omiţându-se faptul că sanscrita se vorbea cu circa trei mii de ani înaintea erei noastre, deci se afla pe un palier de timp mult mai îndepărtat decât limba română, şi neglijându-se astfel una dintre condiţiile esenţiale ale stabilirii corecte a unei “moşteniri lexicale”: proximitatea temporală a celor două limbi – “mama” şi “fiica”; în cazurile împrumuturilor, trebuie luate în discuţie “sursele” de împrumut cele mai apropiate în timp (dar şi în spaţiu). Se ignoră, de asemenea, realitatea istorico-lingvistică a provenienţei majorităţii limbilor vechi (slava comună, germana veche, traca, latina, greaca veche etc.) dintr-o limbă comună – indoeuropeana, ceea ce explică şi asemănările formale ale multora dintre rădăcinile lexicale. Tocmai această realitate – prezenţa vocabulei menţionate, cu sens şi forme asemănătoare, în mai multe limbi vechi (sanscrita, slava veche, latina) ne-ar putea conduce la o origine traco-dacică a acestui nume propriu, pe plan de egalitate cu celelalte limbi indoeuropene menţionate!

Olt –Hidronim controversat, a cărui etimologie este controversată, deşi provenienţa lui din latinescul Alutus, este acceptată de majoritatea lingviştilor. Dificultăţile apar atunci când trebuie explicată transformarea lui a în o, căci a iniţial (chiar neaccentuat) din latină nu s-a transformat în o, în niciunul dintre cuvintele româneşti cu etimoane latine. S-a încercat şi explicarea printr-un intermediar slav (slavii îl pronunţă aproape identic); unii îl consideră moştenire de la primii noştri strămoşi, ceea ce teoretic n-ar fi imposibil, însă dovezile concrete lipsesc.

Păscoaia – sat. Formal, avem de-a face cu o formă de feminin de la n. pr. Pascu. Din punct de vedere semantic, toponimul s-ar traduce prin “moşia (unui) lui Pascu”, a unor urmaşi ai acestuia sau a celor din familia/ neamul lui. Numele nu este atestat documentar, însă în judeţul Vâlcea, se întâlneşte relativ frecvent.

Toponimul compus – Valea lui Stan grăieşte de la sine: denumirea a păstrat în învelişul său sonor şi grafic, numele unui presupus şi vechi proprietar. Numele de familie Stan se întâlneşte şi azi în acest sat.

Ţurţudanul – vârf de munte pitoresc, emblematic pentru Brezoi, la poalele căruia se întinde oraşul propriu-zis. Oronimul are la bază un regionalism – subst. ţurţudan (care în alte părţi ale judeţului, cunoaşte varianta ţurţugan. Fără a-i da şi etimologia, dicţionarul Glosar regional Argeş îl explică prin „deluşor, dâlmă, maidan” (Udrescu, 1967, 280). Aspectul geomorfologic al acestei interesante forme de relief, ne determină să-i atribuim apelativului invocat, încă un înţeles – „vârf de munte stâncos şi abrupt, de formă aproximativ ţuguiată”; totodată, acest sens şi forma ascuţită, ne sugerează şi o posibilă etimologie a apelativului: o creaţie expresivă având la bază cuvântul „ţurţur”.

Valea Doabrei – pârâu ce izvorăşte din Dealu Poienilor şi se varsă în Lotru; cartier şi munte aparţinând de Brezoi. Atât la Alessandrescu (1893, 127), cât şi în DTRO (II, 368), este înregistrat sub numele Doabra, ceea ce ne ajută la stabilirea etimonului: este vorba despre forma de feminin, diftongată, a n. pr. Dobre/ Dobru. Deşi diftongarea lui o, în cazul numelor proprii, este un proces fonetic relativ rar în româneşte, ea există, totuşi, mai ales în vorbirea populară. În DTRO II (loc. cit.), găsim şi explicaţia: “< top. 3”, adică de la muntele cu acelaşi nume; acesta, la rândul lui, este explicat prin n. pr. Doabra, Dobra – care va fi fost, desigur, un nume de proprietar, în speţă – proprietăreasă! (Ibidem).

Alte văi de pe raza oraşului, poartă numele satelor prin care trec: Valea Călineşti, Valea Păscoaia.

Vasilatu – fostă moşie şi sat (şi sub forma grafică Văsălatu), asimilat mai târziu de oraş; pârâu/vale; numele unei foste societăţi forestiere; denumirea unei fabrici de cherestea; galerie subterană abandonată. Este un toponim de orgine antroponimică, având la bază un nume de persoană – Vasile +suf. –at(u). Sub forma sa de plural (-aţi), Iordan consideră acest sufix ca fiind sinonim cu –eşti (Iordan, 1963, 301), ceea ce ar presupune, logic şi gramatical, că –at(u) ar fi sinonim cu –escu; deci: Vasilatu = Vasilescu (“al lui Vasile”).

Văratica – sat. Etimologia stabilită de Iorgu Iordan, ni se pare corectă: < văratec – “locul la munte, unde se petrece vara cu oile” (Iordan, 1963, 534).

Zimbru – pârâu, afluent al Doabrei, ce izvorăşte din vârful de munte cu acelaşi nume. Desigur, pârâul a împrumutat numele muntelui, a cărui denumire poate să ne ducă gândul la un posibil nume de proprietar. Numele de persoană va fi existat ca atare: Iorgu Iordan înregistrează n. fam. Zimbrea, pe care îl consideră un derivat de la Zimbru (DNFR, 1983, 499). Existenţa n. fam. Zimbru în Vâlcea, este dovedită şi de menţionarea de către Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, a văii Zimbraia, care este o formă de feminin de la Zimbru.