Ce mică e lumea!

            Dar mă întorc acum la “văile mele”: la cea americană, Death Valley (Valea Morţii) din Parcul Naţional South Nevada şi la cea chineză, Drumul Morţii. Mai o adaug şi pe a treia, cu o însemnătate incomparabilă pentru fiinţarea mea – Valea Neagră, ce pare să fi fost un al patrulea braţ al Dunării, ori o încercare a fluviului de a ajunge mai repede la Marea cea Mare. Valea Carasu, pe numele său istoric, urma să devină în chip stalinist “Drum fără pulbere” – Canalul. Rudă naturală cu Death Valley şi Drumul către mormintele dinastiei Ming (un imperiu subteran), Valea Neagră este azi un canal navigabil de 43 km între Dunăre şi Mare. A fost şi un gulag al morţii, pentru zeci de mii de indivizi, victime ale unui timp, ieşit din timp.

            Dearth Valley este „inepuizabilă”,învinsă prin sute de km de autostrăzi, popasuri cu hoteluri, oaze de palmieri adaptaţi deşertului, clădiri moderne, localităţi formate din case-rulotă aliniate pe „străzi”, cu toate serviciile urbanităţii. Chiar şi un … “Muzeu al Istoriei” acelui ţinut imens. Lipsesc însă păsările. Peste munţii selenari nu “trece condorul”. Lipsa unei picături de apă din natura înconjurătoare implică un grad sporit de prudenţă din partea vietăţilor. Seceta este singurul lucru de care nu se îndoieşte şi nici nu se miră/sperie nimeni. Peste Sierra Nevada, de peste 3.000 de metri înălţime, se întinde infinitul Pacific. Miracole, miracole, miracole. În mijlocul lor – omul neînfrânt. Învingător.

            În Las Vegas, ne aştepta o Toyota, închiriată prin Internet. Însoţitorul meu şofer şi ghid, profesor de matematică, pensionar, Mister Johns, a fost pentru mine “totul” într-un singur om. Mi-a arătat mult mai mult decât puterea mea de “înmagazinare”. Român stabilit aici prin anii ‘60, nu uitase limba-mamă. Suferea tot în ea. Fiul meu îl operase pentru o gravă afecţiune cardiacă. De la „Marele Zid” chinezesc, semn al creaţiei omului, vizibil de pe Lună, “călcat” şi de mine în toamna anului 1973, la “Marele Canion” văzut în toate filmele Western, am trăit satisfacţii şi emoţii ce nu pot fi redate/descrise, dar şi mâhniri nestăvilite… “Ce mică e lumea!” De ce a trebuit să trăiesc eu o asemenea „nerevelaţie” care mă pustieşte de mister? Omul fără mister în suflet se „depopulează” spiritual. Am trăit acelaşi sentiment depresiv în toamna lui 1971, în Germania estică, la Weimar. Am fost, din adolescenţă, fascinat de opera lui Goethe. De Faust. Ce simbol al puterii omului! De “Suferinţele tânărului Werther”. De “Lotte la Weimar”, în traducerile lui Lucian Blaga şi Alexandru Philippide. l-am scris d-lui Philippide că am dormit în celebrul hotel “Elephant”, din Weimar, în care a locuit Lotte. M-am şi fotografiat în faţa lui. Am vizitat palatul ducal în care Goethe a funcţionat ca prim-ministru (cancelar) al ducelui. Am cercetat, cu atenţie, palatul-muzeu al lui Goethe (ulterior, am venit şi cu familia!). De asemenea, Teatrul Naţional German, având în faţă dubla statuie: Goethe – Schiller, şi chiar şi cavoul din cimitir în care se odihnesc cei doi magnifici, în eternitate, nedespărţiţi. Miturile nu mai sunt… mituri!

            În China am străbătut, tot cu o…Toyota, “Drumul Morţii”, străjuit de lei şi elefanţi uriaşi şi de statui umane înfricoşătoare, cu picioarele scurte, până la intrarea în împărăţia subterană a mormintelor şi palatelor care reproduceau măreţia dinastiei Ming, străjuite de “armata din ceramică”. Nu cred că există pe lume atâta artă/aur/bogăţie ca în acea lume/nelume, subpământeană. Cum să poţi fi convingător, descriind…miracole? Dar e posibilă, logic, o asemenea întrebare? De aceea mă voi abţine să vorbesc despre Las Vegas. Voi spune doar că în Hotelul-Casino “Stratosfere” (cu un turn înalt de peste 100 m, în care urcau opt lifturi rapide!) am jucat un dolar şi am câştigat, din prima încercare, patru dolari. Însoţitorul meu m-a declarat norocos şi m-a îndemnat să joc în continuare. Nu l-am ascultat. Una e să ai, sigur, în buzunar patru dolari şi alta să regreţi că nu-i mai ai… De altfel, mărturisesc, eu am avut “repartizat” pentru ruletă un singur dolar. L-am jucat! Atât! Cu ce am câştigat, m-am simţit un om bogat. AcoIo!

            Vor fi lipsind multe şi de prin locurile pe unde am umblat. Un obiectiv – semn al civilizaţiei acestor timpuri este prezent chiar şi unde nu te aştepţi: Restroom (Women / Man), gratuit şi concurând în curăţenie o…farmacie. Nu „zgârie norii” sau alte dovezi de modernitate absolută m-au impresionat în USA, ci, restroom-urile care te scutesc de adevărate coşmaruri şi…umilinţe. Aştept, în Piaţa Romană, să vină troleibuzul 86 care mă aduce până acasă. Afişe uriaşe şi firme luminoase ne anunţă că am intrat…în Europa. Alături de ele, în Piaţa Romană, un WC înfundat şi părăsit de ani buni. Un semn dezaprobator că nu e aşa cu europenizarea noastră. Rămânem tot la periferie. La maidan! Oamenii urinează pe după fiecare colţ de casă şi chiar mai mult…Acolo unde asemenea “utilităţi” există costă prea mult şi pirandolina de serviciu e inclementă. Sute de mii de oameni bolnavi de adenom de prostată urinează pe ei şi petele galbene de pe pantaloni vorbesc de la sine. Nu e de râs. E de groază! În Bucureşti, în troleibuz ori în alte mijloace de transport în comun simţi, de foarte multe ori, miros de urină. La oamenii mai în vârstă pantalonii sunt pătaţi pe lângă şliţ. Lipsa de igienă fiind direct proporţională cu sărăcia. În plus, este ştiut că bărbaţii de peste 50-60 de ani, în proporţie de 80% suferă de adenom de prostată. Un coşmar anatomic, nu epidemic. Un inconfort sanitaro-social, de luat în seamă. Dacă această maladie a subdezvoltării biologice nu se încadrează într-un anumit “orar”, cel suferind riscă să aibă o nesuferită micţiune. Ce să facă?

            Mă întorc la acele ţări cu adevărat unite din USA, unde oamenii nu fac pentru nimic în lume pipi pe lângă ziduri, după tufe ori lângă auto, sub protecţia uşii deschise parţial. E de neînchipuit un asemenea gest primitiv. Civilizaţia, oriunde, începe cu cantitatea de săpun consumată pe cap de locuitor şi accesul neîngrădit la un…WC, fără taxă! La Bucureşti, în vizita sa prezidenţială, Dăblăiu” a “descoperit Curcubeul”. Nu a remarcat şi cutiile – WC implantate „festiv-dâmboviţean” pe trotuare. Dar după…? În ţara-continent a lui Mr. W (George W. Bush!) nu “zgârie norii”, nu “risipa” automobilistică ori culinară contează, ci libertatea – acea libertate neîngrădită de a intra la un Restroom în restaurante şi hoteluri de lux, fără nici o taxă, fără să fii uşuit. La Bucureşti, omul de rând nu-şi permite să dea costul unei pâini pentru a se uşura de o imperioasă necesitate. Salvarea lui e… după colţ. Dacă există acel… colţ. Ciudat este că nimeni nu se agită. Nimeni nu renunţă la a fi… primitiv.

            În Gara noastră de Nord, zece mii urinatul. Duhoarea nu intră în “taxă”. Şi dacă nu ai zece mii? După colţ? După un tren, după… Faci pe tine… aşa îţi trebuie fiindcă accepţi. Eşti laş! ţara în care eşti umilit să plăteşti WC-ul şi lui…Dally este ţara ta. Ţara de sub picioarele tale şi de sub roţi… În USA, legea pedepseşte aspru urinarea şi fecalizarea pasageră. Dar statul a creat pentru contribuabil condiţiile civilizate pentru a nu-l lăsa pe „citizen” să se comporte primitiv. Şi repet: nontaxă! Da, pe mine nu m-au uluit „zgârie-norii” ca semn al progresului, ci Restroom-urile. Oriunde, ele spun mai mult despre … civilizaţie. Exagerez, spun totul!

            Nu am intenţionat să indispun pe nimeni cu aceste “însemnări” dar le consider foarte importante în târâşul vieţii noastre. Ele se vor a fi un protest împotriva mea şi a altora, a celorlalţi cetăţeni care ne complacem în laşitatea de a accepta să rămânem balcanici. Devine insuportabilă istorica noastră acceptare/prostie. Ne facem că plouă! Nu avem nevoie! Americanii nu se fac că plouă în Nevada, fiindcă nu vor să se mintă ca noi. Ei îşi protejează…seceta. E a lor. Nu o pun în găleata chinezilor, japonezilor, hispanicilor şi nici a românilor aflaţi cu”'munca” şi “onoarea” în deşertul west-american. Nu ştiu de ce fac mai des trimiteri la îndepărtata Americă, cvasinecunoscută pentru români, dar nici ei nu se laudă, în ignoranţa lor, că au auzit de noi, şi nu la “colhozul” UE. Inerţie, stagnare… ne vom vindeca în mileniul trei de ce ne-am obişnuit să fim? Noi suntem singurii vinovaţi. Aşteptăm…aşteptarea.

                                                                                                            Iulie 2008

SURSA: New York Magazin, Nr. 580, Miercuri, 23 Iulie 2008, p. 15