Cel mai necunoscut subiect

MĂRTURIE ŞI ADEVĂR

Simt totuşi o mare bucurie! Am pus cafeaua în filtru. Am apăsat pe buton. M-am întors din holişor în bucătărie şi, în plină efuziune, mă pregăteam să-i spun ceva soţiei, să-i mărturisesc un eveniment legat de 23 aprilie, ziua mea de naştere, în plus şi onomastica – Sfântul Gheorghe. Dar… o ameţeală puternică m-a luat cu cald… ceaţă, m-am sprijinit de un dulap. Eram alb şi lac de transpiraţie. Am mers pipăind mobilele şi pereţii până în sufragerie. Ameţeala persista. Respiraţia îmi părea imposibilă. Senzaţie de vomă. Am reuşit să “alertez” o Ambulanţă de la Centrul de Diagnostic şi Tratament Ambulatoriu (fostaPoliclinică 10) de care aparţin. Era primul apel din viaţa mea. Mi s-a răspuns cu “bunăvoinţă” printr-o întrebare: ce vârstă aveţi? Apoi am descris suferinţa. “Aveţi Sindrom Menier. Luaţi două tablete de Betaserc, una la zece dimineaţa şi una la zece seara, după ce mâncaţi bine, şi vedeţi cum vă mai simţiţi”. Numai atât? Deci, nu venea Salvarea!? Din cauza vârstei înaintate. Şi eu care m-am sumeţit mereu în gând că aş fi fără de grijă: arondat la Spitalul Elias. Ce rătăcire! Mai bine muream! Şi atunci mi-am amintit ceva cu adevărat disproporţionat: Shakespeare s-a născut şi a murit în… 23 aprilie! Aşa e! Dar eu nu sunt nici autorul lui Hamlet şi nici vestă de “defavorizat” nu am. Nu prea am nimic… dar sunt grav bolnav. Însă… Nu pot să mor – sentinţă biologică – din cauza unor factori vitali. Am în vedere şi alţi factori care sunt hotărâtori. O supraînzestrare ce nu are susţinere genetică, ori nu suficientă. Mă voi explica, sperând să mă şi justific, iată:

$1a) Am intrat în adolescenţă cu dificultate evolutivă şi şocuri alfablocante. Neputând parcurge, în mod normal, decada a treia a vieţii mele, am rămas “blocat” sufleteşte în ea. Biologic am evoluat spre uzură. Sufleteşte am stagnat. Mă simt extraordinar de bine în “stagnare”. Nu ştiu câţi mă vor înţelege şi cu atât mai mult / mai puţin, câţi mă vor crede: mă simt ruşinos de tânăr. Nu arunc vorbe în vânt. Este o exhibare indecentă. Nu mă ascund. Nu mă ocultez. Aşa stând lucrurile, înseamnă că am motive de a mă considera cu “drept de viaţă”. De recuperare ilimitată. Mă lupt cu mine să nu fiu observat când mă port cum ar fi trebuit s-o fac, probabil, atunci când mi s-a stopat evoluţia;

$1b) Nu am dus o luptă psihică, de uzură, cu cei care m-au / mă iubesc şi nici cu ceilalţi. Lăsându-i să înţeleagă şi să se bucure că eu sunt perdantul în toate. În realitate, am câştigat înzecit;

$1c) “Spinozist” convins fiind: nu am râs, nu am plâns. Nu am lăudat, nu am condamnat, ci am forţat limitele înţelegerii. Am luat viaţa aşa cum este, convins că, fiind o părticică din ea, îi sunt la fel ori asemănător. Diferenţa specifică nu este antagonică asemănării;

$1d) N-am avut nicio îndoială că totul se consumă, se rezolvă în această viaţă. Că primeşti ce ţi se cuvine aici pe pământ. Ce meriţi, şi, vai, cât de adevărat s-a dovedit a fi! Mă cutremur să recunosc asta. Cei la care mă gândesc şi care nu subscriau unor asemenea gânduri, nu mai sunt, de mult timp, nici amintiri. Doamne, şi ce trufaşi erau! Au fost! Acum înţeleg că oricât s-au zvârcolit să-şi schimbe condiţia de ţânţar, gonflându-se în armăsar, “noaptea uitării” s-a dovedit necruţătoare. Constatarea însă nu-mi dă satisfacţii. şi mă bucur pentru faptul că nu mă pot bucura. NOTA BENE: Nu-mi plac întreruperile unui gând / gândurilor considerate a se fi cristalizat, aşezat, numai bune de aşternut în pagină. Urmăresc să scriu ce am văzut şi am trăit cândva între realitate, vis, efuziune melancolică ori maliţie ţinută ferm sub controlul senectuţii. Dar nu mă pot desprinde, abstrage, din realul-real. Reluarea calmă a firului (firelor!) vieţii, a urmelor lăsate pe acest urcuş, golgotain, numit viaţă, timp măsurat, emblematizat de efigia Moyrei inclemente, ar fi poate mai interesantă în lipsa “fracturării silite”. În amintirea (ne)cafelei de altădată, a erzaţului numit academic “nechezol”, aş fi împăcat cu mine să urmez gândul cel dintâi. Toată viaţa am oscilat căutând drumul cel drept. Deci:

$1e) Nu mă simt cu nimic în culpă, că existând, numai şi numai în locul meu, am stârnit totuşi mârâiturile dezaprobatoare ale unora şi altora. Asta ţine de firesc. îmi amintesc o amărăciune sufletească venită chiar de la cineva pentru care am riscat, nevotând cu membrii Senatului Facultăţii de Litere (din care făceam parte ca student) împotriva sa. Eram singurul student din acel Senat şi sancţiunea cerea unanimitate de voturi. Era un clar abuz al “distinşilor” colegi ai “împricinatului”. Stupoare! Un student, chiar şi din anul V, să înfrunte conducerea? Cel căruia urma să i se dea “sancţiunea” fusese promovat şi într-o funcţie politică la Centrul Universitar de Partid, dar “confraţii” nu au fost încântaţi. L-am întâlnit ulterior. Mi-a mulţumit cu lacrimi în ochi şi îmbrăţişări. Emoţia îl copleşise. Am terminat facultatea şi începusem, cu chiu, cu vai, să lucrez în Radioteleviziune, la Redacţia Culturală. într-o zi a venit la mine, la Radio, colega şi naşa mea de cununie – ulterior şi a copiilor mei, Roxana Sorescu. Între altele, mi-a spus că a fost la facultate să-şi ia talonul de la organizaţia de bază să se transfere la locul de muncă, la Institutul “George Călinescu”. Afost întrebată de acel “cadru” pentru care eu riscasem atât de mult dacă ştie unde am fost repartizat. Când a aflat, s-a arătat vădit contrariat. Cum deeu am rămas în Bucureşti, că “tovărăşia”/ “domnia” sa nu m-a recomandat. Era secretarul de partid. I s-a răspuns că nu aveam nevoie de vreo “recomandare” fiindcă media mea a fost suficientă ca să-mi aleg ce loc consideram că mi se potriveşte. Mai târziu, după '89, când se afla în dizgraţie, l-am invitat la Televiziune la emisiunea "Povestea Vorbei". Iar emoţii, iar lacrimi, iar… Nu-l mai invitase nimeni, mai înainte, la televiziune. Nu am făcut nici atunci şi nici acum nu fac “un caz” din acea întâmplare. Şi aceasta ţinea tot de firesc. “Firescul” pentru mine însemna ca totul să-mi meargă pe dos. Regret sincer că prin anul 1993, sau poate 1994, fiind preşedinte la o comisie de bacalaureat, fostul meu profesor, a intrat în dezacord cu directorul liceului, unde se ţinea examenul, în legătură cu nişte abuzuri constatate şi conflictul profesional i-a cauzat moartea printr-un accident vascular cerebral ori infarct. A fost un al doilea motiv de amărăciune pentru mine. Ca student, am beneficiat de competenţa sa ştiinţifică şi tactul didactic în studierea gramaticii. Scopul pentru care am venit la facultate, la o vârstă înaintată, de a ajunge dascăl, nu s-a realizat decât parţial.

Am ocolit, cu tact, zonele de îmbulzeală. Am refuzat, cu îndârjire, “promovarea” mai sus de ceea ce mi-ar fi putut bloca libertatea de acţiune. M-am păgubit material, financiar, social, dar am ajuns în fiecare seară acasă, în familie. Nu am fost chemat niciodată noaptea, duminica, ori mai ştiu eu când, pentru “probleme” ce impuneau intervenţia mea. Lăsam totul bine încheiat. N-am avut timp de … respiro. Coordonam 27 de emisiuni săptămânale, literare, în plus de emisiunile din fişa postului meu: “Odă limbii române”, “Revista revistelor culturale” şi, alternativ, cronica literară, Cenaclul radiofonic etc. Aproape 70% din planul redacţional. Uneori “încălcăm” disciplina, acceptând / cedând la rugămintea, muzicalizată, a unui coleg(ă) din altă secţie şi vizam emisiuni ce nu intrau în răspunderea mea. Eram “tratat” / “mituit” şi eu cu o cafea, şi cu alte laude şi măguleli “sincere”. Cum nu m-aş fi înduioşat când mi se spunea: “te rog, nu mă lăsa! Scapă-mă de… nu mai spun de cine. Spun doar că nu ar fi trebuit să-mi încalc, emoţional, obligaţiile şi… limitele coordonării. Nu am ţinut cont de motto-ul prim din “Mihnea vodă cel Rău” al lui Alexandru Odobescu: “Să n-aibi milă!”. Evident, spun doar literar acest lucru, şi după ce, ulterior, ingratitudinea unora m-a urmărit, nu am spus şi nu voi spune niciodată că regret că “am făcut bine”. Lipsa regretului mi-a locuit liniştita-mi statornicie. Cred că am mai spus: am suferit de multe metehne fizice şi psihice. M-a ferit Cerul, organic, de invidie. Transformată în mine în puternică bucurie participativă. Terapeutică. Mulţumescu-ţi, Doamne!

g) Recuperarea integrală a acelui deceniu pierdut (1951-1961), mă menţine “în forţă”. Nu-mi permit să pierd. E dreptul meu. Nu aduc nimănui atingere. De nici un fel. Nici celor ce-mi impuneau să mă leapăd de tatăl meu. El, târziu, când a aflat, nu mi-a aprobat sacrificiul în demnitate. Considera că ar fi fost ceva formal, nu şi sufleteşte. Că nu ar fi trebuit să accept pentru a nu suferi din cauza lui. Având fiecare destinul său. Aşa este, dar şi fiecare avem un singur tată.

Nu mi-au stricat / dăunat stagiul de calificare şi munca în SMT Chimogeni-Constanţa. Nu e rău uneori să fii chiar şi tractorist.

             A TRĂI ÎNSEAMNĂ A SCRIE !

A visa şi a scrie! A scrie înseamnă a trăi şi a visa. A trăi şi a scrie înseamnă a exista şi a lăsa mărturie că aşa stau lucrurile. Literar! A scrie şi a trăi, şi invers, înseamnă a accepta o dublă damnare. A fi şi cap şi pajură. Ideal ar fi o pajură cu două capete. Monarhică. Monarh peste scrisul tău. Duşman neîmblânzit împotriva imposturii. A scrie înseamnă a cădea la învoială cu tine. Cu sinele tău, dar şi cu lumea. Să accepţi că lumea există aşa cum este ea. La fel ca tine şi diferită. Că a fi înseamnă toleranţă faţă de tine şi de ea. De la ea. Toleranţă echivalentă cu aerul. A scrie înseamnă să mărturiseşti. Mărturia este totdeauna sinonimă cu adevărul, fără a fi pleonasm. Cine nu scrie, spune. Povesteşte. Lui şi altora. Cine nici nu scrie, nici nu spune, tace. Scrie şi spune tăcând. înţelepţeşte. Cunoaşte secretul absolut al muţeniei – înţelepciunea! “Dacă tăceai, înţelept rămâneai”. Scriitorul şi povestariul trebuie să accepte că există cineva deasupra lor. Acesta nu mai caută misterul vieţii, al existenţei. Este mulţumit cu aflarea sensului ei. Pentru el, sensul vieţii e însăşi viaţa, şi caută să facă ceva cu ea. Nu o lasă în grija altora. Acesta este şi sensul tău de a fi. Eşti răspunzător singur de cum îl transformi în drum de lumină ori fundătură de întuneric.

POST-SCRIPTUM. După ce revăd unele notiţe, cu datări diferite, de care, în general, nu prea ţin cont, simt nevoia de schimbare, de modificări. Chiar de sens /înţeles. Să nu mai fiu de acord cu gândirea mea de atunci? Să nu fi fost sincer cu mine? Cu mine, da, dar cu altcineva (care ar putea lua act de spusele / scrisele mele), nu? Nu! Ar fi condamnabil. Nu înţeleg de ce aş mistifica tocmai eu ceea ce mi-am pus în gând să fac public. Nesinceritatea nu mi-ar aduce uşurare. Cu atât mai puţin aprobarea/ compasiunea celor cărora bănuiesc a le fi atras interesul. Da. însemnările îşi au, oricum, patina timpului în care au fost făcute. A modului de a gândi şi a spune ceva atunci. A motivaţiei în care le-am redactat atunci. A componentei afective. A comprimării şi extensiei acesteia. E posibil să nu mă fi gândit că va fi nevoie să le reiau / întregesc / comunic cândva. Nu m-am suspectat nicicând, Doamne fereşte!, că voi trăi şi le voi da în vileag şi după… 80 de ani. Dar totul trece. Totul se iartă. Nimic nu se uită!

                                                                                                Aprilie 2012

SURSA :New York Magazin Nr. 759, Miercuri, 11 Aprilie 2012, p.16 (Cultură)