Denumirea de Cerna nu este unică în toponimia românească. Acest nume îl poartă şi râul de la graniţa Banatului cu Transilvania. Sub altă formă îl întâlnim şi în Moldova, ca afluent al Prutului, numit Cerniava.

Părerile specialiştilor sunt împărţite în legătură cu etimologia lui. Astfel, unii consideră că hidronimul Cerna are la origine termenul ,,Dierna”, vechi cuvânt traco-dacic, cu sensul de ,,defileu, prăpastie”. Pe de altă parte, slaviştii, care se silesc a dovedi că vechii locuitori ai Peninsulei Balcanice, tracii şi împreună cu ei geţii şi dacii, ar fi fost de origine slavă, invocă în sprijinul părerii lor şi etimologia unor denumiri geografice.

Astfel, A.D. Xenopol consideră că Cerna şi Cernişoara sunt nume româneşti ce au la origine termenul slavon ,,cerniave”, de la cerna-negru, care, în cazul nostru, indică o apă neagră, nuanţă luată de la pietrele de culoare închisă, negricioasă peste care curge.

La rândul său, Vasile Pârvan, care descoperă în vechile izvoare mai multe denumiri pentru acelaşi hidronim (Dierna, Tierna, Tsierna sau Zerna), afirmă că numele românesc, nu are nimic de a face cu slavicul cerna, ci are o origine şi un înţeles diferit, getic”.

Lingvistul Aurelian Sacerdoţeanu afirmă că în daco-romană, Cerna îşi are corespondentul său, Cerneţi.

Rămâne, totuşi, deschisă întrebarea: la ce se vor fi referit strămoşii noştri când au denumit râul Cerna?

Tot Xenopol ar găsi în final un răspuns plauzibil: ,,Cerna de astăzi curgând tocmai pe acolo pe unde se află vechea Dierna, este învederat că numele dac a fost slavizat, fiind ambele aşa de apropiate”. Desigur, această explicaţie s-ar referi în primul rând la Cerna din Banat, dovadă fiind denumirea antică a portului dunărean Dierna (Orşova de azi), dar ea se poate extinde şi la Cerna şi Cernişoara din zona noastră.

Cu toate că multe descoperiri arheologice atestă existenţa localnicilor din cele mai vechi timpuri pe această vale încântătoare la poale de Carpaţi, Cernişoara este menţionată în documente ca hidronim mult mai târziu, prin 1564, într-un hrisov dat de Petru cel Tânăr, fiul lui Mircea Ciobanul, care a domnit între anii 1559 – 1568: ,,Cu mila lui Dumnezeu, Io Pătru voevod şi domn a toată Ţara Românească, feciorul marelui şi preabunului Mircii Voevod. Dat-au domnia mea această poruncă a domniei mele Vladului şi lui Dumitru şi Tatului cu feciorii lor, câţi le va dărui Domnul Dumnezeu, ca să le fie Pojogii toţi. Şi să să ştie şi hotarăle: din Teiuş până în matca Giulii, pe Cerna, până în matcă, apoi drept până în Fântana Moţocului şi de acii până în Piscul Talpelor de Sus, apoi din Pisc, până în Ciuhul, pe Cernişoară, până în Aninoasa, pentru că iaste a lor dreaptă veche de moştenire”.

În continuare mă voi referi și la alte câteva nume topice din această zonă:

Armășești – sat:

Numele provine din cuvântul comun „armaș” – ce înseamnă „purtător de arme” sau „om înarmat, însărcinat cu paza ordinii și averii domnului”; slujbaș cu însărcinări administrative.

Pe vremuri, prin codrii Cernișoarei circulau mulți haiduci, motiv pentru care, în zonă, erau prezenți „armași domnești”.

Adăugând la cuvântul armaș, sufixul ești (de origine latină) rezultă cuvântul Armășești.

Mădulari – sat, pădure:

Numele provine de la cuvântul „mădulare” care înseamnă „membru”. Este atestat documentar la 4 aprilie 1526 de un document din timpul lui Radu de la Afumați.

Modoia – sat, moșie, deal:

Numele se trage din numele unui anume Gheorghiță Modoianu care provenea din acest sat: „își primește numele de la Gheorghiță Modoianu, care locuia în acest sat” – C. Alessandrescu în Dicționarul său din 1893. Satul este atestat documentar, în anul 1721, când o hotărnicie amintește despre el.

Obârșia – sat:

Numele provine de la „locul de obârșie” de unde izvorăște pârâul Cernișoara și de unde începe valea Cernișoarei.

Obârșie – origine, izvor.

Este atestat documentar la 23 august 1486, ca Ubârșia, de un document semnat de Vlad Călugăru.

Groși – sat:

Numele provine de la moșnenii care locuiau aici și care erau ceva mai grași, mai dezvoltați și care erau porecliți groșani. Este atestat documentar pe data de 23 august 1486 în Dicționarul lui D. Frunzescu.

Gropile Cernișoarei – loc:

Numele este compus din cuvintele Gropile+Cernișoarei. „Groapă” este cuvânt traco-dac și înseamnă alb. Aici poposea adesea haiducu Nicu Munteanu de la Râmești.

Braniște – deal:

Toponim ce semnifică „pădure din care e oprit a se tăia lemne”.

Cotoșmanu – deal, pădure:

Toponimul apare pentru prima dată în povestirea „În pădurea Cotoșmanei”, de Gala Galaction. Acesta provine din top. „cotoci” + suf. „man”.

Dealul Cernei – deal, pădure:

Provine din toponimul Cerna din care au evoluat un număr mare de nume românești.

Dianu – deal:

Toponimul este format din grecescul „dia” ce semnifică „divin”.

Gorganul – deal:

Nume atribuit dealurilor mici tip movile. Este un toponim vechi pe care Al. Philippide îl „considera de origine cumanică”.

Dealul Mare – deal:

Toponim ce scoate în evidență aspectul unei înălțimi.

Râpa Oii – loc:

Toponim specific locuitorilor ce se ocupau cu creșterea oilor.

Curături – loc agricol:

Toponim ce derivă di cuvântul „curat” – „loc dintr-o pădure curățat de arbori, de mărăcini și redat agriculturii”.

Măgura – loc.

Deal înalt, rotund și împădurit.

La Bordeie – loc:

Loc unde erau așezate bordeie (locuință pe jumătate săpată în pământ acoperită cu pământ, paie și stuf).

Pădurea de la Vulpi – pădure:

Toponim compus ce ne arată că aici existau multe vizuini de vulpi.

Valea Ursului – pârâu:

Toponim, românesc, compus ce poartă apelativul de      “la urs”.

Onomastica

 

a. Onomastica numelor de familie

 

Arhivele locale aduc date prețioase despre onomastica acestei văi, că aceasta este veche, alcătuită din elemente românești:

·        într-un hrisov din 8 martie 1797 se amintește despre numele lui Pițigoi, întemeietorul satului Obârșia: “S-a arătat la hotărnicie cu un zapis Tudor Pițigoi cu ceilalți ai lui, cerând ca să-I întăresc să-și stăpânească și acele două părți de moșie…Iar Sandu, fratele lui Tudor, cumpărător a născut pe Tudor Pițigoi și Tudor pe Preda”.

Tudor Pițigoi era foarte talentat interpret al cântecului popular, “cânta ca un pițigoi”, de unde și numele dat de localnici.

Există mulți urmași demni ai acestei familii, printre care, fără falsă modestie, mă număr și eu. Legătura de rudenie cu această mare familie o reprezintă bunica mea din partea tatei, Ecaterina care “se trăgea din neamul pițigoieștilor”.

·        un document din anul 1749 îl amintește pe un “Molei din Mădulari care făcea parte din cătanele de poteră a căpitanului Hriza”.

·        un document din octombrie 1812, amintește de Ilie Modoianu, întemeietor al satului Modoia: “Radu Roșu vinde lui Ilie fiul lui Ilie Modoianu 15 stânjeni moșie”.

·        în anul 1893, C. Alessandrescu în dicționarul său amintește de un anume Stan Armașu care ar fi înființat satul Armășești.

Legendele spun că numele satului ar proveni de la cuvântul “armaș”, purtător de arme, oștean ce făcea parte din gărzile domnești.

Există o serie de mărturii documentare care ne vorbesc despre oamenii din aceste locuri: Nincu din Groși (1767); Andrei Marosteanu din Valea Orlii (iulie 1630); Stoica Purneche din Obârșia (1630); Cârstea Zorilă din Mădulari (1 octombrie 1808); Neamțu din Mădulari (8 august 1819); Dumitru Copăceanu din Armășești (16 noiembrie 1816) etc.

Onomastica acestor locuri are o provenienţă diferită, iar analiza oferă largi posibilităţi de interpretare. Unele nume de familii îşi au originea în nume de păsări: Pițigoi, Brabete, Vrabie.

Alte nume de familie au derivat iniţial din anumite însuşiri fizice ale unor înaintaşi: Bălan, Negrea, Căpăţînă, etc.

Multe nume îşi au originea în nume calendaristice (în calendare) şi biblice: Avram, Moise.

Şi unele stări familiale au dat naştere unor nume de familie: Văduva.

În onomastica locală abundă numele de origine grecească: Alexandru, Gheorghiţă – lucrător al câmpului, Tudor.

Pentru că ţiganii au alcătuit o parte însemnată din populaţia satului Mădulari, îndeosebi până la alunecările de teren din 1970, când majoritatea s-au mutat la Gugeşti, numeroase sunt şi numele de familie de ţigani: Drăgan, Stoica.

Unele nume de familie sunt nume vechi, româneşti: Şerban, Şerbănoiu, iar altele sunt formaţii româneşti: Costache.

Sunt şi nume de familie care evocă locul de obârşie al strămoşilor care s-au stabilit de-a lungul timpului pe teritoriul comunei Cernișoara: Moldoveanu, Olteanu, Ungureanu.

Există şi nume de familie de origine onomatopeică (imitativă): Bâcă.

Mai rare sunt cele care sugerează unele însuşiri sufleteşti: Bunea.

Ocupaţiile locuitorilor au dat naştere în timp unor nume de familie: Cojocaru, Cizmaru, Olaru, Dascălu, Ciobanu.

Ca urmare a convieţuirii îndelungate cu slavii, care au fost asimilaţi de populaţia băştinaşă, se întâlnesc în onomastica locală şi nume de origine slavă: Negoiţă, Bratu (frate), Negulescu, Dobrescu.

Unele nume de familie îşi au originea în numele unor plante: Mălin, care primeşte sufixul-oiu= Mălinoiu, Busuioc, iar altele evocă fenomene din natură: Ţandrea – scânteie.

Şi unele ce-şi au provenienţa în nume de animale: Ursu. Nume de familie de origine ebraică: Mihai, Moise.

Nume de familie cu origini necunoscute: Buică.

Alte nume de familie evocă nume vechi de popoare acaparatoare, care aduse pe aceste meleaguri au convieţuit cu românii: Coman.

Iată şi nume de familie care exprimă o stare socială: Popa.

 

b. Prenume (nume de botez)

 

În privinţa prenumelor, constatările privesc în special perioada de până la influența orașului asupra satelor văii Cernișoarei (“orășenizării” satului cernișorean). Astfel, atât la bărbaţi cât şi la femei erau predominante prenumele de sfinţi respectiv diminutive ale acestora: Ion (Ionel, Ionică, Jan), Constantin (Costică, Costantin, Costache), Nicolae (Neculai, Culiţă), Gheorghe (Gică, Gigel), Mihai, Dumitru (Mitică, Titel), Vasile, respectiv Ioana, Maria, Constantina (Costandina), Vasilica, Dumitra, Georgica, dar şi Niculina, Ileana, Anica, Mariţa, Zamfira, Sanda, Marghioala, Despina, Tudoriţa.

Este foarte adevărat că, aproape fără excepţie, copilul primea prenumele naşului sau al naşei de botez, astfel explicându-se prenumele feminine puţin forţate (Dumitra, Vasilica, Georgica, Constantina, ş.a.).

Prenumele rar utilizate sunt deci puţine: Anghel, Călin, Dobre, Gavrilă, Radu, Stanciu, Stroe, Şerban, Tănase, Tudor, pentru bărbaţi, respectiv Rusalina, Paula, Sultănica pentru femei, dar la fel de vechi ca şi cele amintite anterior.

Am întâlnit forme unice ale prenumelor bărbăteşti, cu acelaşi iz arhaic: Bădică, Marcu, Nedelcu, Titus, ş.a.

Asfel, până spre anul 1965, nu vom întâlni prenume „orăşenizate” sau preluate „din filme” precum: Sorin, Cozmin, Eduard, Claudiu, Alin, Cătălin, Robert, Pompiliu, Mădălin respectiv Mihaela, Angela, Luminiţa, Carmen, Diana, Delia, Aura, Bianca, Luiza, Mimi, Manuela ş.a.

„Gura satului” a creat în timp o multitudine de porecle, unii locuitori fiind chiar mai uşor de identificat după acestea. Poreclele au fost generate fie de un defect fizic, fie de un viciu sau chiar de localitatea de origini.

Majoritatea prenumelor sunt de origine grecească: Vasile, Gheorghe, Nicolae, Constantin, Costache, Grigorie, Ştefan, Paraschiv, Eugen, Dumitru, Miron, Dima, Nicu, Tudorache, Iordache, Damaschin, Arghir, Ichim, Apostu, Costică, Enache, Zamfir, Alexandru, Anghel, Alecu, Marghioala, Paraschiva, Dumitra, Lenuţa, Margareta.

Multe prenume sunt formaţii româneşti: Voicu, Mihalache (din ebraicu Mihail), Iancu (din ebraicul Ion), Stan, Florea, Oprea, Florin, Dumitru.

Prenume feminine: Gherghina, Ilinca, Caterina, Ileana, Floarea, Doina, Ancuţa, Niculina, Codina.

Prenume masculine de origine ebraică: Ion, Toma, Petre, Mihai, Matei, Lazăr, Pavel şi prenumele feminine: Maria, Ioana, Mariţa, Ana, Mărioara.

Prenume de origine latină: Anton, Octavian, Cristian, Silvia. Prenume de origine slavă: Radu, Dragomir.

Interesant mi se pare faptul că unele nume de familie au devenit cu timpul prenume, iar unele prenume au devenit nume de familie, cazuri mai rare.

Iată câteva exemple de nume de familie devenite prenume: Avram, Stan, Gheorghe. Şi unele prenume devin nume de familie – Costache.