Comuniștii vâlceni și tezaurul de la Tismana

În 1943, după Stalingrad, conducerea statului a hotărît mutarea tezaurului României de la Sinaia la Tismana¹. El trebuia apărat de sovieticii care se apropiau ameninţător de hotarele ţării. Erau circa 320 tone de aur fin.

Pentru vîlceni, acţiunea începe în primăvara anului 1944 şi are doi actori principali: Adrian Mironescu şi Petre Chirtop.

Adrian Mironescu era, în 1944, casier al sucursalei B.N.R. din Rîmnicu Vîlcea. Se născuse pe 29 mai 1905, la Pungeşti-Dumbrăveni, judeţul Vaslui, ca fiu al lui Ioan şi al Nataliei. Între anii 1923-1925, face Şcoala Normală din Vaslui. Devine învăţător şi chiar îşi practică un timp meseria în satul Peştera din judeţul Hunedoara. În acest răstimp face şi Şcoala Comercială Superioară din Haţeg, pe care o termină în 1927. Devine apoi secretar la Şcoala de meserii din Rîmnicu Vîlcea, pînă în 1928. Este întîlnirea lui cu oraşul în care va cunoaşte aventura vieţii sale. Tot în acest an pleacă la Bucureşti la cursurile Academiei de înalte Studii Comerciale şi Industriale pe care o absolvă în 1932. Între 1932-1938 lucrează în mai multe locuri de muncă din Moldova. Între 1938-1941, este contabil la Cîmpulung Moldovenesc, apoi este transferat la filiala Băncii Naţionale de la Rîmnicu Vîlcea.² Avea 39 de ani în 1944 şi nutrea convingeri de stînga, se pare încă din vremea studenţiei. Aflînd de intenţia guvernului Antonescu de a evacua tezaurul României de la Tismana în Spania, Mironescu încearcă să dejoace această tentativă, transmiţînd comuniştilor planurile de evacuare a tezaurului. În acest scop, prin intermediul preotului Ion Marina, viitorul patriarh al României, el ia legătura cu Petre Chirtop,³ care era şeful comuniştilor vîlceni în 1944, avînd în subordine circa 30 de membri de partid. Nu reprezenta deci o forţă politică serioasă, căreia să i te adresezi pentru a „salva” tezaurul României.

Demersul lui Mironescu a fost unul eminamente oportunist. El s-a adresat comuniştilor nu pentru a „salva” tezaurul, ci pentru a cîştiga el ceva capital politic care să-l ajute în cariera lui politică şi profesională ulterioară, în condiţiile ocupării ţării de către sovietici şi a instaurării regimului comunist în România.

Mironescu s-a consultat şi cu Anton Alexandrescu, prieten mai vechi, venit de pe front la Râmnic pentru un control medical (avea albeață la un ochi, fapt pentru care a și fost reformat), care i-a întărit convingerea de a sustrage planurile de evacuare ale tezaurului şi a le da lui Chirtop. În sediul B.N.R. de la Rîmnicu Vîlcea erau păstrate un rînd de chei de la tezaur ca și planurile de evacuare, cel al formaţiunilor cu paza etc.

Mironescu a fost răsplătit „moderat” de comunişti, dar, după ce în 1945 a fost avansat contabil, iar între 1947-1951 director, în 1952 lui Mironescu i s-a desfăcut contractul de muncă. A fost chiar exclus din partid la 28 noiembrie 1951, motivele invocate fiind de două feluri: politice și profesionale. Cele politice au fost: mama lui era fiică de arendaş, rudenie cu fostul ministru G.G.Mironescu, propagandă legionară, atitudine antisindicală, criticarea și persecutarea elementelor muncitoreşti. La motivele profesionale erau menţionate: angajarea la bancă a lui Iosif Andreescu (fost prefect vîlcean din partea partidului lui Anton Alexandrescu) şi a lui Dumitru Cnobloch (fost expropriat), împuşcarea unei căprioare – neavînd autorizaţie, refuzul de a da maşina instituţiei pentru transportarea unor cadouri pentru ziua de naştere a lui Dej – pretinzînd contravaloarea transportului ! – dispreţ faţă de activiştii de partid. Deşi Mironescu arată cu argumente că aceste acuzaţii erau ridicole, Securitatea îi „dovedeşte” rudenia cu G.G.Mironescu („neam de a 6-a spiţă” !) şi faptul că fraţii săi au făcut politică liberală.⁴ Mironescu este exclus din partid. Între 1952-1955 este expert contabil la Tribunalul Vîlcea. Din 1956 pînă la pensionare va lucra în cadrul Episcopiei Rîmnicului, fiind delegat cu conducerea atelierelor mănăstireşti. Interesant este şi faptul că în documentele Securităţii nu se pomeneşte nimic despre contribuţia sa la salvarea tezaurului de la Tismana şi nici el nu a clamat acest lucru. Probabil că frustrările ulterioare l-au făcut să se victimizeze şi să-şi găsească merite pentru ca nedreptatea făcută lui să pară cu atît mai mare.

Nici Chirtop nu a beneficiat în vreun fel de această „realizare”, în 1945 fiind schimbat de la şefia organizaţiei comuniste vîlcene de către Roşianu. Meritele acestei acţiuni au fost însuşite de preotul Ion Marina şi de Mihail Roşianu. Ultimul susţinea chiar că ar fi organizat o gardă patriotică la Craiova şi s-ar fi opus, la 22 august 1944, la evacuarea faptică a tezaurului. Din memoriile generalului Titus Gîrbea, fost comandant al trupelor romane din zona Olteniei (cu misiunea specială de a asigura paza tezaurului) reiese că unele grupe agresive, organizate de comunişti, pretextînd că sînt „turişti ce voiau să viziteze frumoasa mănăstire”, au încercat să forţeze intrarea în grota unde era ascuns tezaurul, dar la prima salvă de puşcă au fugit iepureşte.⁵

Ion Marina a devenit ulterior patriarh, Roşianu, profesor universitar, conducător al Radioului și apoi ambasador al României în mai multe țări străine. Mironescu şi Chirtop, în schimb, au fost trecuţi pe linie moartă.

Pînă la sfîrşitul vieţii, Mironescu a luptat pentru a i se recunoaşte meritele în acţiunea cu tezaurul de la Tismana. Într-o scrisoare de la 30 aprilie 1971, adresată lui Anton Alexandrescu, Mironescu susţine⁶: ,Am fost solicitat (subl. noastră) în primăvara anului 1944 de către tov. Chirtop să-i predau o copie a documentelor de evacuare a tezaurului de aur de la Tismana. Nu pot ştii de unde ştiau ei (comuniştii, n.n.) de aceste planuri. Surprins de aceste pretenţii şi neştiind la vremea aceea ce însemna CC. al P.C.R., rezistasem, mai ales că nivelul lor intelectual şi aspectul (cum se prezentau) nu-mi inspirase încrederea păstrării depline a unui secret de stat. Dacă i-ar fi prins cu planurile la ei, desigur că lor ca represalii, li s-ar fi aplicat o bătaie bună sau o închisoare pe cîtva timp, însă pentru mine, ca intelectual, ar fi însemnat divulgarea unui secret de stat şi deci împuşcarea mea. Ori aveam şi eu copil, soţie, părinţi, deci greutăţi familiare şi dispariţia mea ar fi însemnat pentru ei cea mai cumplită nenorocire… Am aflat de la tov. Chirtop că acţiunea opririi evacuării tezaurului a fost însuşită de tov. Marina şi Roşianu, care datorită acestei contribuţii au ajuns în situaţiile cunoscute, iar eu care mi-am asumat tot riscul acţiunii am fost aruncat peste bord ca un putregai. Frumoasă recompensă ! ”

În 1980, Mironescu este mai sincer cînd scrie „avînd unele idei progresiste încă de pe timpul studenţiei şi fiind convins de cauza războiului criminal contra U.R.S.S. m-am apropiat de celula P. C.R. din localitate, cu ajutorul preotului Marina, fost patriarh ”.⁷

Povestea tezaurului are o legătură şi cu „mazilirea” lui Pătrăşcanu. Se pare că liderul comunist a avut, încă din 1945, ideea apărării tezaurului de sovietici prin baterea unor monede de aur. Astfel, BNR a iniţiat campania de vînzare către populaţie a aurului sub forma „cocoşeilor”. Oricine subscria 100.000 de lei la împrumutul de refacere a ţării primea un cocoşel de aur în schimbul a 15.000 de lei. Procedeul ar fi avut mai multe avantaje: ar fi suprimat inflaţia galopantă din acei ani (interesant este şi faptul că după revoluţia română din 1989, aceeaşi idee de a stopa inflaţia a avut-o şi economistul american de origine română Anghel Rugină !) şi ar fi salvat şi tezaurul, pe principiul, facem bani de aur, îi dăm la populaţie şi-apoi îi adunăm. După mărturiile unui fost angajat al Băncii Naţionale, s-au bătut o serie de „cocoşei de aur”, care au şi fost puşi în circulaţie, fiecare monedă fiind însoţită de un certificat. Un fel de certificat de trezorerie cu garanţia în aur dată pe loc. Dar, în 1947, prin legea stabilizării monetare din 15 august, comuniştii au pus mîna pe B.N.R., pe registrele ei si au început vînătoarea furibundă după proprietarii de cocoşei. La Plenara C.C. al P.M.R. din iunie 1948, Dej a specificat chiar că „după reforma monetară (Pătrăşcanu) a cerut ca statul să arunce pe piaţă monede de aur, ceea ce ar fi dus la căderea înapoi în haosul inflaţiei şi la întărirea poziţiilor economice ale capitaliştilor⁸.

Tezaurul a fost luat de ruşi în şapte camioane şi evacuat în Uniunea Sovietică. Mai întîi însă a fost transformat în lingouri de tip sovietic – STAS. După o altă opinie, tezaurul a fost dus de la mănăstire pînă la gara din Tîrgu Jiu cu ajutorul carelor cu boi. Trei lăzi cu aur s-ar fi „pierdut” în Baia de Fier, la casa unui profesor pensionar. Se mai spune că la Bucureşti, cei care au avut misiunea de a transporta aurul pînă în Capitală, au fost împuşcaţi, pentru a se pierde urma oricărei informaţii despre tezaur.⁹ Singurul lucru cert este acela că tezaurul a fost devalizat în întregime.

Note bibliografice.

1. Cristian Păunescu, Marian Ştefan, Nume de cod „Neptun", Magazin istoric, nr. 12/2001, p.26-32.

 ^2. A.C.N.S.A.S., fond I 4592, f.9

^3. La 1 iunie 1980, la Rîmnicu Vîlcea, Adrian Mironescu a lăsat profesorului Ghcorghe Dumitraşcu un „Referat”, aflat acum în posesia autorului acestei cărţi, prin care îşi asuma, din nou, întregul merit al acţiunii de împiedicare a evacuării tezaurului românesc în Spania. A se vedea Anexa 1, unde este reprodus întregul referat al lui Mironescu.

^4. A.C.N.S.A.S., fond I 4595, f. 12-135

^5. Cristian Păunescu, Marian Ştefan, op.cit., p.31

^6. Ibid., p.28-29

^7. Adrian Mironescu, op.cit, p. 1. Pentru comparaţie a se vedea Anexa 2, „referatul” lui Petre Chirtop din 3 iunie 1980, dat la Rîmnicu Vîlcea aceluiaşi profesor Gheorghe Dumitraşcu, dar care acum se află în posesia autorului acestei cărţi.

^8. Rezoluţia Plenarei a doua a Comitetului Central al Partidului Muncitoresc Român (10-11 iuni^e 1948), Ed. P.M.R, Buc, 1949, p.10

^9. Jurnalul Naţional din 15 martie 2004, p. 18

Sursa: Sorin Oane, Istoria județului Vîlcea, Editura Conphys, Rm. Vâlcea, p. 32-34.