Configurații etnografice vâlcene

   Configuraţia zonală a meşteşugurilor s-a realizat în funcţie de condiţiile naturale şi de resursele materiale, aria centrală fiind din acest punct de vedere mai prolifică. Aici întâlnim întreaga gamă de meşteşuguri tradiţionale, cu o mare varietate de produse, a căror realizare artistică a atins cote valorice superioare. Aşa cum s-a remarcat, în centrele meşteşugăreşti din această arie, precum Horezu, Slătioara, Vaideeni, Bărbăteşti, Costeşti, Măldărăşti, Oteşani, Pietrari, Alunu, Păuşeşti-Otăsău, Buneşti, Vlădeşti, Frânceşti ş.a., s-au practicat din generaţie în generaţie toate meşteşugurile care asigurau trebuinţele determinate de economia satului tradiţional. În celelalte arii etnografice, alături de câteva centre cu caracter complex (Bălceşti, Muereasca) se află o serie de centre specializate pe genuri: Perişani, Sălătrucel – prelucrarea lemnului, Lungeşti, Zătreni – ceramică ş.a.

   Ca şi în alte ţinuturi româneşti, aşezate de o parte şi de alta a Carpaţilor – unde s-a dezvoltat de-a lungul se­colelor o adevărată civilizaţie a lemnului – în Vâlcea, arhitectura populară se integrează pregnant creaţiei artistice, casa vâlceană în ansamblul ei purtând amprenta unor intense preocupări de ordin estetic, mergând de la echi­librul volumelor componente şi adaptarea armonioasă a în­tregului la peisaj şi până la detaliile decorative exterioare şi interioare. Folosind cu precădere materia primă a lem­nului în combinaţie cu piatra (în aria nordică şi centrală) şi cărămida, meşterii vâlceni au dezvoltat tehnici străvechi de construcţie (case pe furci, case cu cununi orizontale de bârne) sau mai noi (case cu bârne scurte), realizând locuinţe de o mare varietate tipologică în care şi-au etalat o crea­tivitate remarcabilă. Tradiţia arhitectonică a lemnului s-a îmbinat cu tradiţia marilor construcţii din zid, contri­buind la conturarea unui stil popular local întâlnit şi as­tăzi la casele noi din satele vâlcene. Element de bază al acestui stil, planul casei a cunoscut în decursul istoriei o semnificativă evoluţie, determinată de condiţiile social-eco­nomice: de la străvechea locuinţă cu o singură încăpere şi locuinţa cu două camere şi o intrare, la locuinţa cu trei camere şi două intrări, până la stadiul contemporan, când, sub, influenţa crescândă a locuinţei orăşeneşti, planul se dezvoltă tot mai complex, cuprinzând încăperi cu o func­ţionalitate diversificată. Sub raportul elevaţiei, în Vâlcea s-au cristalizat trei tipuri de case: casa joasă, casa înălţată pe soclu şi casa înaltă, aceasta din urmă cunoscând o mare varietate de forme plastice şi modalităţi decorative. O va­riantă a casei înalte, în care tehnica medievală a construc­ţiilor din zid atinge un grad superior de realizare artistică, poate fi socotită casa fortificată, cula, cu exemplare re­prezentative în comunele Măldăreşti şi Bujoreni. Ceea ce unifică aceste tipuri şi defineşte, în primul rând, stilul ar­hitectonic vâlcean este foişorul, a cărui funcţionalitate tot mai complexă, unită cu atributele estetice îi conferă o semnificaţie esenţială. În realizarea foişo­rului se manifestă în chip plenar măestria meşterilor populari, prin armonioasa compoziţie a formelor, prin rafinata execuţie a de­corului şi prin varietatea expre­sivă a ornamentelor. Casa cu foişor îşi găseşte în Vâlcea una dintre cele mai reuşite întruchipări, cu o frecvenţă neegalată în nici un alt ţinut românesc; astfel, meşterii vâlceni au construit unele dintre cele mai izbutite opere arhitectonice ţărăneşti, nu numai din România, dar şi din cuprinsul Europei.

   În strânsă legătură cu arhitectura s-a dezvoltat în Vâl­cea şi prelucrarea artistică a lemnului, care are o tradiţie îndelungată ca îndeletnicire casnică, dar şi ca meşteşug spe­cializat. Cele mai productive centre meşteşugăreşti de artă a lemnului se află în ariile care oferă din plin materia primă necesară: în zona montană – Poiana-Perişani şi Călineşti-Brezoi, iar în zona centrală la Romanii de Sus-Horezu, Vaideeni-Urşani, Bistriţa-Costeşti, Slătioara, Şirineasa şi Frânceşti. Obiectele produse de meşterii vâlceni pot fi grupate în trei categorii: mobilier, unelte de muncă şi obiecte de uz gospodăresc; dintre acestea, mobilierul înregistrează o intensă preocupare artistică, reliefată în creaţii de autentică originalitate şi frumuseţe, printre care lăzile de zestre sau lăcriţele, mesele joase şi cele înalte, dulapurile-masă, dulapurile înalte (acestea din urmă, unicat în ţară) ş.a. Tehnica de decorare utilizează instrumente vechi, dar şi procedee mai noi. De­corul obiectelor de mobilier este dominat de motivele geo­metrice fitomorfe – bradul, mai ales, şi motive solare, astrale – stele, rozete etc. Dintre uneltele de muncă şi obiectele de uz gospodăresc au valoare deosebită furcile şi fusele de tors, tiocurile de coasă, lingurile şi căucurile ş.a.; realizări remarcabile cunoaşte, de asemenea, meşteşugul confec­ţionării fluierelor îmbrăcate cu alamă, purtând motive decorative; fluiere care totodată au calităţi muzicale certe, fiind căutate de numeroase ansambluri de fluieraşi din ţară.

   Textilele populare cunosc în Vâlcea o tradiţie străveche şi o mare varietate tipologică, datorită, pe de o parte, bogă­ţiei materialelor, funcţionalităţii diverse a pro­duselor, iar, pe de altă parte, tehnicilor de lucru utilizate. Având în general rosturi legate de confecţionarea costumului şi de decorarea interiorului locuinţei, textilele populare au evoluat spre o realizare artistică tot mai pregnantă, cu elemente stilis­tice originale; ţesăturile din lână, păr de capră, cânepă, in, bumbac şi borangic – scoarţe, chilimuri, căpătâie, velinţe, feţe de masă, ştergare, ca şi piesele de port folosesc o subtilă îmbinare a spaţiilor libere cu cele decorate, mai ales cu motive geometrice – în tradiţie, şi florale – mai recent, iar gama cromatică se caracte­ri­zează prin com­binarea culorilor roşu, negru, alb, galben, vişiniu ş.a. Aceleaşi aspecte se recunosc şi în cusăturile populare, care au ajuns în Vâlcea la o mare diversitate de tehnici şi la un rafinament cu totul remarcabil. Valenţele artistice ale ţe­săturilor şi cusăturilor vâlcene sunt mai complex etalate în aria centrală-colinară (Buneşti, Păuşeşti-Otăsău, Pietrari, Bărbăteşti, Costeşti, Oteşani, Măldăreşti, Tomşani), dar şi în celelalte două arii – montană şi de şes, unde aspectele artistice particulare se subsumează stilului vâlcean al textilelor populare.

   Portul popular, deşi de o foarte mare diversitate tipo­logică în ceea ce priveşte componenţa pieselor şi compozi­ţiile decorative⁴⁶, are o serie de trăsături generale care-i conferă unitate şi originalitate.

   Costumul femeiesc, mai variat şi cu ornamentică mai bogată decât costumul bărbătesc, prezintă în Vâlcea două tipuri principale: costumul cu zăvelci şi costumul cu vâlnic, portul acestora înregistrând diferenţieri în funcţie de poziţia socială şi de vârsta persoanelor, precum şi de con­text – muncă sau sărbătoare. Prin formă, cămaşa evocă veşmintele purtate de femeile dace, aşa cum se poate ve­dea pe monumentele romane; totodată, ea a cunoscut o evoluţie particulară în ceea ce priveşte croiala, dimensiu­nile şi ornamentica; În forma sa clasică, tipul cămăşii de Vâlcea se caracterizează printr-o croială mai amplă, atât în lungime cât şi în lăţime, prin compoziţii ornamentale încărcate până la aproape completa acoperire a mânecii şi pieptului, prin calitatea lucrăturii (ţesut-ales, cusut-broderie) şi prin predominanţa cromatică a combinaţiei de roşu şi negru. Zăvelcile – catrinţele olteneşti – acoperă poalele în faţă şi în spate şi au două categorii de bază, după materialul şi tehnica folosită: zăvelca în scoarţă şi zăvelca în pânză, cusută cu bumbac alb, aceasta din urmă fiind cunoscută şi sub de­numirea de zăvelca albă – creaţie unică în portul popu­lar românesc şi, totodată, elementul cel mai caracteristic al costumului femeiesc vâlcean. Înrudită cu zăvelca albă este zăvelca albastră, purtată mai ales în aria sudică, pe valea Oltului, în timp ce, pe valea Olteţului, zăvelca mare se integrează în tipul oltenesc mai general, de sorginte arhaică. Vâlnicul, numit şi opreg, cunoaşte în Vâlcea câteva variante originale, fiind folosit nu numai la îmbrăcăminte, ci şi ca decor în inte­riorul casei, ca şi zăvelca. Este realizat din ţesături din lână, purtate plisate pe trei sfori pe „brânişoare” – care le strâng pe talie. Au fondul roşu şi ornamente mărunte în alb, galben şi negru, dispuse vertical: „boboci” ridicaţi cu speteaza pe trei fire şi „păşituri” scoase în relief prin fire de negru sau de albastru care le conturează. Costumul cu opreg reprezintă îmbrăcămintea de mare ţinută, preţuit de localnici şi purtat numai în zile de sărbătoare. Faţă de zăvelcă – piesă dreptunghiulară de dimensiuni de circa 40/50-80 cm, opregul este mult mai mare, de circa 4 m lărgime şi circa 80 cm lungime. Paralel cu tipurile de costum femeiesc prezentate, în Vâlcea s-a dezvoltat şi un tip propriu rezultat din combinarea opregului cu zăvelca albă, care exprimă la un înalt nivel de sinteză măestria creatoarelor locale de costum popular. O variantă a acestui tip este, în Loviştea, costumul cu fotă şi zăvelcă, cu o foarte bogată decoraţie aleasă, în roşu, pe fond negru. Dintre celelalte piese de port se evidenţiază, în Vâl­cea, prin realizări artistice de certă valoare, cojoacele şi pieptarele lucrate la Bărbăteşti, Dobriceni, Tomşani, Vaideeni, Muereasca, Bălceşti, şubele din dimie ornamentate cu găitane şi cusături, precum şi maramele sau năframele din borangic, brâiele şi betele cu mărgele, care au trăsă­turi stilistice specifice locului.

   La costumul bărbătesc, uniformitatea este atât de mare, încât numai unele detalii de croială şi particularităţi de decor constituie o diferenţiere de la o zonă geogra­fică la alta a judeţului. Portul bărbătesc, mai sobru, este şi mai simplu. În picioare se purtau opincile uşoare cu nojiţe – din piele de porc sau de vită, tăbăcită. Pantalonii albi, cioareci, nădragi sau iţari, sunt, vara, din pânză de cânepă cu bumbac, iar, iarna, din dimie de lână – ornamentaţi foarte redus, cu găitane negre. Cămaşa albă din pânză de cânepă sau de bumbac pentru zile lucrătoare şi din pânză de bumbac pentru săr­bători, în forma ei clasică, este croită în foi drepte, cu foaia din faţă trecută peste umeri spre spate, fără cusă­turi pe umeri. Are mânecile largi, iar gulerul mic, legat cu băiere cu ciucuri. În zona de munte, poala ajunge până la genunchi, iar la câmpie până la pulpe. O excepţională valoare artistică are „cheiţa cu acul”, care uneşte foile de pânză; la cămăşile bărbăteşti, cheiţa este mai dezvoltată şi reflectă o virtuozitate tehnică rar întâlnită. Decorul re­dus este plasat pe guler, într-o ornamentaţie de obicei albă. Brâul, care încinge mijlocul, poate fi ales în război ca şi cel femeiesc, cu motive decorative în benzi verticale sau simplu, roşu, ţesut în patru iţe şi mai lat. Deasupra se poate purta un ilic simplu din lână săină cu mâneci. Şuba şi cojocul completează costumul pe timp răcoros. Pe cap se poartă căciulă sau pălărie. Portul populaţiei ciobăneşti de origine transilvăneană de la Vaideeni, Băbeni, Mihăeşti se deosebeşte de cel vâl­cean prin elemente de croială, material şi ornamentaţie, prin coloristica exclusivă în alb şi negru.

   Meşteşug de tradiţie milenară – olăritul are în Vâlcea o largă răspândire în ariile centrală şi sudică, în care se realizează ceramică de uz curent (Buda, Dăeşti, Slătioara, Zătreni, Lungeşti), dar şi ceramica artistică (Horezu, Vlă­deşti). Formele ceramicii vâlcene sunt, în general, asemănă­toare cu cele din descoperirile arheolo­gice din neolitic până în epoca fierului, ceea ce dovedeşte marea vechime şi con­tinuitate a meşteşugului pe aceste locuri; mai recent, în contextul dezvoltării social-economice, în centrele viabile – Horezu, Vlădeşti, Lungeşti – se dezvoltă forme noi, cu o pronunţată funcţie decorativă. Formele vaselor se diversi­fi­că după mărime şi utilitate, cunoscând o anumită specializare; notabilă este şi creaţia de figurine antropomorfe şi zoomorfe din lut – Vlădeşti, Lungeşti – cu o puternică expresie plastică vie, cu calităţi estetice re­marcabile indicate în genere de către meşteşugari sub ca­tegoria de „mărunţiş copilăresc” sau „şuiere”.

   Decorul ceramicii din Vâlcea cunoaşte, mai întâi, tipul străvechi de smălţuire parţială cu pastă de humă albă pe fondul roşcat al vasului, trasă de obicei în cercuri orizon­tale peste incizia care dobândeşte un relief în plus. Acest tip înregistrează o amplificare a spaţiului angobat (acope­rit în strat subţire şi fin cu argilă pentru a masca culoarea de bază), ceea ce permite o decorare suplimentară cu smalţ verde închis, numit şi „negru”, precum şi smalţ galben, în compoziţii ce sugerează decoraţia figurilor an­tropomorfe din epoca străveche. Al doilea tip orna­mental, de dată mai recentă, este acela al ceramicii cu smălţuire integrală, în cadrul căreia, în funcţie de forma vaselor, se realizează compoziţii decora­tive ce îmbină în chip semnificativ motive geometrice cu motive fitomorfe stilizate şi, mai rar, cu motive avimorfe; cele mai răspândite motive ornamentale sunt: spirala simplă sau dublă, linia dreaptă, linia ondulată, steaua, frunza, brăduleţul ş.a., în compoziţii radiale sau circulare, în care uneori, ca la Horezu, sunt integrate figuri umane sau ima­gini de păsări („cocoşul de Hurez”) într-o admirabilă tratare stilizată. Gama cromatică a ceramicii smălţuite este, prin tradiţie, dominată de fondul roşu, la care se adaugă, în nuanţe specifice, verdele la Vlădeşti, negrul la Lungeşti, sau ceea ce am putea numi „galbenul de Horezu”.

   Decorul cel mai bogat este cel lucrat de olarii de la Horezu, care au realizat exemplare de o mare fineţe şi frumuseţe, în tehnici diferite, cum ar fi: stropitul, jirăvitul, desenarea cu cornul, tipăritul cu tipare de lemn sau de pământ ars, săpatul cu scobiţa. Toate vasele de Horezu sunt în preala­bil angobate şi apoi smălţuite, necesitând deci două arderi. Tehnica specifică Horezului este jirăvitul. El se exe­cută cu două unelte de tip străvechi: 1) cornul, care este un corn de vită, în vârful căruia se fixează o pană de gâscă, numită „ţiplă”; culoarea conţinută în cornul scobit se scurge prin ţipla care trasează linii subţiri; 2) gaiţa, care este o periuţă făcută din 4-5 fire de păr de porc mistreţ. Meşterul desenează cu cornul 3-4 linii pe pereţii străchinii; liniile sunt paralele, aşa că atunci când meşte­rul trage de-a curmezişul aceste linii cu gaiţa deplasează culoarea încă umedă, fără a rupe însă trama de bază a desenului liniilor paralele. Se obţine un desen extrem de fin. În locul liniilor paralele, deci a cercurilor, meşterul poate trasa cu cornul spirale, stele, care şi ele pot fi su­puse tratării cu gaiţa, obţinându-se o mare varietate de motive. Gama acestor motive nu este prea mare; în gene­ral, ele sunt fitomorfe, tratate într-o manieră stilizată: tri­foiul, frunzele de diferite feluri, ciorchinii de struguri, bradul, vrejii şi bobocii de flori; câteodată şarul ondulat ia forma unui vrej care înconjură marginea străchinii. Ele se combină însă în fel şi chip. Nici gama de culori nu este prea bogată – şi tocmai de aceea subliniază măestria meşterilor, care izbutesc efecte artistice deosebite cu ele­mente cromatice puţine. Aspect şi mai pregnant dacă amintim că tonurile se transformă din pricina arderii şi, deci, la sfârşit apar schimbate: în nuanţe vii, puternice, dar nu stridente. Culoarea de fond este albă sau ivorie, mai recent galbenă şi verde, iar în ultima vreme, cafeniu închis. Desenele sunt trasate cu linii roşii, verzi şi cafe­niu. Prin vitalitatea meşteşugului, varietatea formelor şi tradiţia decorativă, rafinamentul execuţiei, plasticitatea compoziţiei şi originalitatea cromatică, ceramica de Ho­rezu se înscrie calitativ în rândul celor mai valoroase creaţii populare româneşti.

Note bibliografice

46. v. Elena Stoica, Tipologia costumului popular vâlcean contemporan, în: Studii Vâlcene, serie nouă, Nr. III (X), 2006, Râmnicu-Vâlcea, Editura „Fântâna lui Manole”, 2006, pag. 182-197.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 462-465). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”