Configurații folclorice vâlcene

Un alt obicei, claca, se practica în toate ariile, sub forme di­ferite: şezătoare, furcărie etc. Obiceiurile legate de sărbătorile de peste an înre­gistrează momentul lor de vârf cu ocazia Anului Nou. În aria montană, respectiv în Ţara Loviştei, colindatul se păstrează în forma tradiţională, cu urări pentru fiecare membru al fiecărei familii din sat, în vreme ce în aria centrală şi cea sudică colindatul are un ceremonial şi un repertoriu mult mai reduse, cu formule generale de urare. Dintre celelalte obiceiuri menţionăm: nedeile tradiţionale de la Obârşia Lotrului şi Muntele Faţa (Loviştea): vestitul târg de la Râureni şi numeroasele târguri (bâlciuri) locale, dintre care unele au dispărut, iar altele se organizează încă la Titeşti, Jiblea, Păuşeşti-Măglaşi, Pietrari, Lădeşti, Costeşti, Grădiştea, Bălceşti, Drăgăşani ş.a. Obiceiurile le­gate de momentele cele mai însemnate din viaţa omului (naştere, nuntă, înmormântare) se integrează structurii şi formelor de manifestare caracteristice zonelor din Oltenia şi Muntenia, cu menţiunea că, în aria montană, se păstrează o serie de aspecte asemănătoare practicării obiceiurilor respective în sudul Transilvaniei. Cel mai important dintre aceste obiceiuri – nunta -, cunoaşte încă o desfăşurare bogată, cu păstrarea, în general, a ritualului tradiţional, dar şi cu transformări în ceremonial şi în repertoriu, în sensul adaptării la modul de viaţă actuală.

De-a lungul timpului, creaţia orală a cunoscut cris­talizări specifice atât în folclorul ceremonial, al obiceiuri­lor, cât şi în folclorul literar, muzical şi coregrafic. Eposul popular înregistrează aspecte relevante mai ales în planul legendelor şi al cântecelor bătrâneşti. În Vâlcea, au circulat şi mai circulă îndeosebi baladele cu conţinut social-istoric şi cele familiale, dintre care cele mai frecvente sunt cântecele referitoare la Corbea, Iancu Jianu, Miu, Ilincuţa, Ghiţă Cătăniţă, Milea, Uncheşelul etc.; sunt de menţionat, de asemenea, creaţii originale legate de haiduci, precum Stanciu al Bratului, Nicu Munteanu, Tunsu, Trancă ş.a. Sub raport tematic, cântecul liric din Vâlcea conţine toate categoriile cunoscute, dar cu o frecvenţă zonală variabilă. Astfel, cântecele despre natură, în aria montană, sunt pre­ponderent cântece de ciobănie, pe câtă vreme în celelalte arii cântecul ciobănesc este mult mai puţin frecvent. Cân­tecul social-istoric predomină în aria centrală şi cea su­dică, pline de amintirea haiducilor, pandurilor şi a luptei împotriva asupririi sociale; în cântecele de revoltă socială se exprimă mai intens dragostea faţă de natură, faţă de „codrul fârtat”. Cea mai bogată categorie este, fireşte, aceea a cântecelor de dragoste şi dor, ale căror motive poe­tice, deşi de circulaţie generală, au o expresie şi o struc­tură literară specifice. Tematica liricii populare se îmbo­găţeşte permanent cu noi creaţii inspirate din viaţa contemporană.

Repertoriul coregrafic cuprinde, pe lângă dansuri olte­neşti de largă răspân­dire, o serie de jocuri specifice vetrelor locale: resteul, bordeiaşul, floricica de brâu, iţele, si­tele, ariciul, precum şi numeroase variante de brâu, horă, sârbă etc. Subliniem prezenţa în aria sudică şi în cea de mijloc a străvechiului joc românesc căluşul, iar în Ţara Loviştei a unor dansuri rituale de şezătoare; în aria mon­tană şi, prin iradiere, în aria centrală, este răspândit reper­toriul păstoresc, cu variante locale. Din punct de vedere stilistic, dansul popular vâlcean, în general dans mixt, de grup, se caracterizează prin dinamism şi vigoare, sobrie­tate şi eleganţă, o alternanţă liberă de ritmuri şi paşi şi o varietate de forme în cerc, semicerc, în spirală sau în linie. La hora satului, la nuntă şi cu alte prilejuri se întâlneşte, ca totdeauna asociat dansurilor, tra­diţionalul taraf de lăutari, în care cele mai obişnuite instrumente erau: vioara, ţambalul, cobza, fluierul, cavalul, flautul, cimpoiul, vuva ş.a. Marii rapsozi populari de altădată (Petrea Creţul Şolcanul – informator al lui Gh. Dem. Teodorescu, Lache Bârsan, Dumitru Ursaru, Matei Barnea – informatori ai lui Teodor Bălăşel, celebrul Limbă din Râmnic, Dumitru Vartolomeu Tărtăreanu din Vaideeni ş.a.) stăpâneau fiecare până la virtuozitate cel puţin unul dintre aceste instrumente, cu case se acompaniau, iar, din tradiţia lor, s-au ridicat şi intelectuali-rapsozi precum Gheorghe Bobei, Vartolomei Todeci, Constantin Ceauşu ş.a.

Arta populară din Vâlcea, rezultat al capacităţii creatoare a populaţiei locale, exprimă bogăţia şi nobleţea spirituală a omului din popor – relevă concluziv Ion Vlăduţiu. Prin eleganţa arhitecturii sale, prin măestria rară a meşterilor în lemn, prin varietatea şi fineţea motivelor decorative ale ceramicii (aceea de Hurezi, în primul rând), prin ornamentica sobră şi coloritul viu al costumului popular local – şi am numit numai câteva dintre ‹‹caratele›› sale -, arta populară din Vâlcea, artă de adâncă tradiţie şi viguroasă vitalitate şi azi, se află la loc de frunte în cultura populară românească…⁴⁷. O perspectivă privind „Creaţia populară actuală”, cu aspecte involutive şi evolutive, cu minusuri şi plusuri, se află în studiul introductiv cu acelaşi titlu dintr-un volum tipărit, tot în anii ’80, în colecţia „Vetre vâlcene” (sub egida Asociaţiei folcloriştilor vâlceni)⁴⁸.

Note bibliografice

47. Ion Vlăduţiu, în vol. Arta populară din Vâlcea, pag. 17.

48. v. în Studiul introductiv semnat de D. Păunescu şi I. St. Lazăr la vol. Dumitru Păunescu, Folclor din Buneşti, Rmnicu-Vâlcea, CJÎCPMAM, 1978 („Vetre vâlcene”), pag. 52-56.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 47-48). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”