Constantin Brâncoveanu şi ctitoria de la Hurezi

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

 

La scurtă vreme, stolnicul Pârvu – vărul primar al domnitorului, moare răpus de o boală fără leac, iar domnitorul îl aduce, în anul 1691, pe marele armaş Cernica Ştirbei, pentru a conduce în continuare lucrările de construire. Având o echipă formată din cei mai pricepuţi meşteri din acea vreme – vătaful de zidari Manole, Vucaşin Caragea pietrarul şi Istrate lemnarul, aflaţi şi ei pe fresca de la Hurezi – , domnitorul isprăveşte, în anul 1693, construirea bisericii mari, cu hramul Sfinţilor Constantin şi Elena.

La 8 iulie 1693, biserica este târnosită în prezenţa lui Constantin Brâncoveanu, mitropolitul Teodosie, Ioan arhimandritul, primul egumen al mănăstirii, a clerului şi a tot poporul, aşa cum este consemnat şi în însemnările de taină ale domnitorului din „Foletul Novel“: „[…] sept 6, miercuri, am sosit la Hurezi şi Mânăstirea am târnosit la septembrie 8 vineri […]“[3].

Pictura bisericii, cel mai important şi original ansamblu realizat de zugravul Constantinos, cel care a transpus în mod impresionant în fresca lui, o galerie istorică de portrete reprezentându-i pe Brâncoveni, pe Basarabi şi pe Cantacuzini, a fost terminată abia un an mai târziu.

Cunună a stilului brâncovenesc şi unul din cele mai impresionante monumente istorice din patrimoniul universal, de proporţii impunătoare, biserica construită în plan treflat, cu turle pe naos şi pronaos înmănunchează în mod fericit toate caracteristicile fundamentale ale stilului ce va purta numele lui Constantin Brâncoveanu.

Ansamblul monastic se compune din biserica propriu-zisă a mănăstirii, ctitorită de marele domnitor, aflată în centrul incintei cu hramul Sfinţii Împăraţi Constantin şi mama sa Elena, biserica bolniţei, ctitorită de doamna Maria – soţia domnitorului (1696-1699), schitul „Sfinţilor Apostoli şi Sf. Ioan“, ctitorit de stareţul mănăstirii Ioan Arhimandritul (1698), schitul „Sfântului Ştefan“, numit astfel după numele fiului cel mare al domnitorului, ctitorit de acesta în anul 1703.

Tot din vremea domniei Brâncoveanului, s-au păstrat numeroase hrisoave de întărire a vechilor proprietăţi aparţinătoare mănăstirii. Prin documentul din 17 iunie 1690, domnitorul întăreşte vinăriciul din satele Costeşti, Bărbăteşti, Dobriceni şi Bogdăneşti, părpărul de peste tot hotarul Dobricenilor pînă în hotarul Horezului, conform “cărţilor” de la “răposatul moşul domnii meale Io Matei Basarab voevod”[4].

La 25 aprilie 1695, Brâncoveanu înzestrează Mânăstirea sa de la Romanii de Jos, aşa cum reiese dintr-un hrisov, cu o serie de moşii din Vâlcea, Dolj, Mehedinţi şi Ilfov.

În anul 1690, Constantin Brâncoveanu l-a adus în ţară, de la Constantinopol, pe Antim Ivireanul. Despre Andrei, cum s-a numit acesta înainte de călugărie, se ştie că s-a născut prin 1660 în Iviria (Georgia de azi), ca fiu al lui Ioan şi al Mariei. Răpit la 16 ani de către turci şi dus la Ţarigrad, a fost vândut ca sclav la Constantinopol, unde prin destoinicia sa învaţă meşteşugul imprimeriei şi limbile turcă, greacă, arabă – performanţe care i-au adus libertatea. Lucrase ca tipograf la tipografia de unde venea în Ţara Românească solicitat de Brâncoveanu încă din 1690, ştire pe care o aflăm de la secretarul florentin Antonio Maria del Chiaro. Din aceeaşi sursă, aflăm şi faptul că poseda, pe lângă arta tiparului,  şi sculptura, pictura, gravura în lemn şi broderia. Numit la conducerea tipografiei Mitropoliei Bucureştilor, Andrei intră în rândul monahilor, schimbându-şi numele în Antim şi începând cu tipărirea cărţilor greceşti. La 16 martie 1705, episcopul Ilarion al Râmnicului a fost înlocuit, pentru simpatii marcante faţă de catolici, cu Antim, care a fost hirotonit arhiereu a doua zi, de către bătrânul mitropolit al Ţării Româneşti, Teodosie .

Plecând spre Râmnic, unde va sta până la 27 ianuarie 1708, Antim a luat cu sine o parte din utilajul tipografic de la M-rea Snagov, rodul muncii sale, cum obişnuia să-l numească. Activitatea culturală a prins viaţă la 16 martie 1705, odată cu aducerea lui Antim în fruntea eparhiei râmnicene. Cu sprijinul domnului şi cu strădania noului ierarh, această tiparniţă cu posibilităţi de imprimare în greceşte şi româneşte, va scoate de sub teascurile sale numeroase cărţi, ceea ce va face ca oraşul de la poalele dealului Capela să fie privit ca o adevărată „Capitală a tipografilor” cum observa pe bună dreptate Nicolae Iorga[5].

În primul an al şederii la Râmnic, Antim – bun cunoscător al limbilor turcă, arabă, greacă, slavonă şi română, începe seria tipăriturilor sale, menite să ducă la triumful limbii române în biserică. El va traduce în româneşte două cărţi fundamentale pentru practica ecleziastică: „Molitvenicul” rămas până aproape de epoca noastră în forma dată de Antim şi „Octoihul”, tipărit în 1706 cu sprijinul material al lui Mihail Cantacuzino. Tipograf este iscusitul mester Mihail Iştvanovici.

Prima carte care apare în noua tipografie Râmniceană este una în greceşte, „Tomul bucuriei” (1705), prin care ripostează în numele bisericii ortodoxe tendinţelor de extindere ale catolicismului şi calvinismului, încercând să apere puritatea doctrinei de imixtiunile heterodoxe.

În perioada 1705-1825, cât timp a funcţionat tipografia, sunt cunoscuţi 58 de tipografi, gravori, diortositori şi zeţari. Aici îşi vor desfăşura activitatea o serie de mari cărturari a căror operă şi-a pus temeinic amprenta asupra vieţii spirituale a societăţii.

Domnitorul a înfiinţat în anul 1708, vestita bibliotecă, rămasă peste veacuri sub denumirea de Biblioteca lui Constantin Brâncoveanu. Catalogul bibliotecii întocmit la 1791, arată ca aceasta dispunea pe vremea aceea de 382 de volume de carte tipărită şi 46 de manuscrise. Despre importanţa acestei biblioteci grăieşte inscripţia din 1708, aflată deasupra uşii edificiului: „Bibliotecă de hrană dorită sufletească această casă a cărţilor imbie înţeleaptă îmbelşugare”. Această bibliotecă cuprinde importante lucrări ale vremii: „Odiseea” lui Homer (tipărită la Basel la 1541), „Tragediile” lui Euripide (tipărite la Basel în 1551), „Novellae” adăugate de Iustinian I „Codexului” său (tipărite la Paris în 1568), precum şi lucrări ale istoricilor bizantini (Ana Comnena, Laonic Chalcocondil, Ioan Zonaras, Constantin Manasses).

Odată cu înfiinţarea în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu a tipografiei, Râmnicul s-a transformat treptat într-un centru de iradiere a culturii româneşti, prin intermediul cărţii în toate ţinuturile locuite de români. Transformarea judeţului într-o importantă zonă culturală a fost o necesitate istorică, raţiunea lui de a fi, s-a raportat în primul rând în contactul cu Transilvania.

Intrigile Cantacuzinilor, bogăţia domnului care a stârnit invidie şi dorinţa de a-i fi luată poziţia Valahiei la confluenţa intereselor geopolitice a trei mari imperii, au dus, în final, la executarea domnului şi a apropiaţilor lui la 15 aug. 1714 în Piaţa Yali Kiosk din Istanbul. Imediat, trupurile celor executaţi, conform obiceiului, au fost aruncate în Marea de Marmara, în apropiere de Bosfor. De acolo, trupurile au fost scoase în taină, de pescari rămaşi anonimi, duse pe Insula Halki şi îngropate în apropierea bisericii creştine de acolo, la a cărei întreţinere Brâncoveanu contribuise în timpul vieţii sale.În condiţii rămase necunoscute, în jurul anului 1720, cu bani proveniţi din sipeturi ascunse de ochii otomanilor doamna Marica a putut aduce, de la Istanbul la Bucureşti, trupul şi capul fostului ei soţ[6].

Osemintele au fost îngropate în interiorul Bisericii Sfântul Gheorghe Nou Bucureşti, în naos, în stânga mormântului domnului fanariot Ion Mavrocordat[7]. O descoperire arheologică, făcută în anul 1914, a dus la descoperirea osemintelor, după textul candelei din argint aflată deasupra lespezii  tombale voievodale amintite, care avea pe ea inscripţia cu litere mărunte chirilice: „Această candelă, ce s-au dat la s(ve)ti Gheorghie cel Nou, luminează unde odihnescu oasele fericitului Domnu Io Costandin Brâncoveanu Basarab Voievod şi iaste făcută de Doamna Mării Sale Mariia, carea şi Măria Sa nădăjduieşte în Domnul iarăşi aici să i se odihnească oasele. Iulie în 12 zile, leat 7228” (1720)[8].

Constantin vodă Brâncoveanu şi fiii săi Constantin, Ştefan, Radu, Matei şi sfetnicul Ianache Văcărescu au fost canonizaţi la 20 iunie 1992 prin Hotărârea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române[9]. Voinţa domnitorului a fost ca să-şi doarmă somnul de veci la Mânăstirea Hurezi, unde sarcofagul îl aşteaptă gol de aproape trei secole.    

După sfârşitul năprasnic, în 1714, al lui Constantin Brâncoveanu şi uciderea lui Ştefan Vodă Cantacuzino în 1716, regimul fanariot a fost inaugurat şi în Ţara Românească. Domnia lui Constantin Brâncoveanu se înscrie în istoria românilor ca o etapă distinctă, de afirmare a spiritului creator românesc pe multiple planuri – politic, diplomatic, cultural şi artistic.



[1]. Radu Greceanu, Istoria domniei lui Constantin Basarab Brâncoveanu Voievod (1688-1714), Bucureşti, ed. Aurora Ilieş, 1970, pag. 72.

[2]. Aurelian Sacerdoţeanu, Ctitoriile oltene ale lui Constantin Brâncoveanu, în “Mitropolia Olteniei”, nr. 9-10, Craiova, 1960, pag. 721.

176 Alexandru Odobescu, Foletul novel şi Kalandarele lui Constantin vodă Brâncoveanu, în „Revista Română”, 1, 1861, pag. 657-658.

[4]. Comori arhivistice, pag. 33.

[5].  Nicolae Iorga, Istoria Literaturii Române în secolul al XVIII-lea, vol. I, Bucureşti, 1969, pag. 442.

[6]. N. Iorga, Constantin vodă Brâncoveanu. Viaţa şi domnia lui, Bucureşti, 1914, pag. 213.

[7]. Cf. Virgil Drăghiceanu, Mormântul lui Constantin Brâncoveanu-Basarab Voievod, în “BCMI”, VII, 1914, fasc. 27, pag. 125.

[8]. Alex. Elian şi col., Inscripţiile medievale ale României I. Oraşul Bucureşti 1395-1800, Bucureşti, 1965, pag. 381. 

[9]. A. Rusu, Şedinţa solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române, în B. O. R., an. CX (1992), nr. 7-10, pag. 3-5.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 141-143). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *