Constantin Pîrvulescu – cel mai important comunist vâlcean

Membru al P.C.R. din mai 1921. Din 1926 pleacă în U.R.S.S. unde urmează Universitatea comunistă din Moscova. Pentru a se întreţine lucrează ca mecanic la Uzina de motoare şi aviaţie din acelaşi oraş (1926-1919). În 1929 devine membru al C.C. al P.C.R., îndeplinind pe rînd funcţiile de secretar al Comitetelor regionale de partid din Basarabia (1929-1930), Transilvania (1933-1935), Ploieşti şi Dobrogea (1939-1941). Nu a fost legat deci de mişcarea comunistă din Vîlcea, decît în mod tangenţial.

Între anii 1931-1935, îndeplinind sarcini de legătură cu partidele comuniste frăţeşti, a fost arestat de mai multe ori în Cehoslovacia (ianuarie 1935). Pentru activitatea lui comunistă în 1934 a fost condamnat, în lipsă, la 10 ani închisoare. În 1935 a fost ales membru în Biroul Politic al C.C. al P.C.R. În 1936 e condamnat la 3 ani închisoare, pe care-i execută în penitenciarele de la Jilava şi Doftana. Este eliberat în 1939 iar în 1944 devine membru al conducerii provizorii a partidului, alcătuită în 4 aprilie, alături de Iosif Rangheţ şi Emil Bodnăraş. A avut, deci, o contribuţie însemnată la eliminarea lui Foriş, acuzat de trădare de partid şi de colaborare cu Siguranţa. Pîrvulescu plătea astfel o poliţă secretarului general al partidului din acel moment deoarece  în 1943 fusese exclus din secretariatul P.C.R. de către acesta pentru „indiscreţie”. Fiind într-un  taxi cu Ana Toma, amanta sa, a uitat acolo documente din arhiva de partid care au ajuns în mîinile Siguranţei. Întîmplarea a fost evocată, în februarie 1963, de fostul comisar al Siguranţei din capitală, Ion Tăflaru. Acesta a relatat cum, datorită acestei neglijenţe Siguranţa a putut aresta în decembrie 1943 întreaga conducere a organizaţiei Uniunea Patriotică, care ţinea sedinţele de comitet în strada Crîngului nr. 5 locuinţa Wexler, unde s-a găsit şi arhiva C.C. al P.C.R. [3] Sigur, după 23 august 1944, Pîrvulescu a prezentat evenimentele într-o  altă manieră, pretinzînd că a pierdut arhiva datorită bombardamentelor americane. Rectificările cuvenite au fost făcute abia în 20 noiembrie 1967, cînd o comisie formată de Ceauşescu a studiat materiale documentare existente în legătură cu Ştefan Foriş. Pîrvulescu a mărturisit că în plicul uitat în taxi era un fel de arhivă personală a sa pe linia tineretului iar acest plic a fost uitat de „tehnica” sa (activistă în aparatul tehnic central) în maşina care trebuia să-l mute într-o altă locuinţă. Cert este că între Pîrvulescu şi Foriş a fost o clară antipatie personală şi datorită faptului că Foriş, care era licenţiat al Facultăţii de matematică şi fizică din Budapesta şi practica meseria de gazetar, ironiza pregătirea politică „subţire” a lui Pîrvulescu.[4] Acestă întîmplare reliefează un sincronism neaşteptat: omul care provocase, în decembrie 1943,  arestarea unei întregi organizaţii şi confiscarea arhivei partidului este promovat în aprilie 1944 în noua conducere provizorie – şi nici măcar ca simplu membru, ci cu titlul, e drept exclusiv simbolic, de secretar general. Copleşit de sentimentul vinovăţiei dar şi frustrat de sancţiunea primită, pus pe linie moartă fără să ştie ce îl aşteaptă, Pîrvulescu primeşte ca pe o mană cerească propunerea lui Bodnăraş de a intra în conjuraţia contra lui Foriş şi apoi stupefianta lui numire în postul unui secretar general căruia i se acordă cu mari reticenţe titlul, dar nu şi prerogativele corespunzătoare.

Constantin Pîrvulescu a fost  oficial secretarul P.C.R. în momentul realizării actului de la 23 august 1944. La 21 septembrie 1944, în primul număr de după ieşirea din clandestinitate, ziarul „Scînteia” a publicat un comunicat semnat de Constantin Pîrvulescu, ori acesta era numit … secretar general al Partidului Comunist Român. În ziua următoare îi apărea fotografia cu aceiaşi legendă. În următoarele cîteva săptămîni, atunci cînd în coloanele ziarului erau reproduse documente de partid, Pîrvulescu avea prioritate ca funcţie. De abia după septembrie 1944 frîiele partidului sînt preluate de către Ana Pauker şi Gheorghiu-Dej. [5] Deci practic între lunile aprilie – septembrie 1944 Constantin Pîrvulescu a fost numărul 1 în P.C.R. În noimbrie 1944 este trimis de partid în U.R.S.S. pentru a da ajutor politic în organizarea Diviziei „Horia, Cloşca şi Crişan”. Va rămîne aici pînă la sfîrşitul războiului. Din mai pîă în ocotmbrie 1945 este şef de secţie la Comitetul Central al P.C.R.

La Conferinţa Naţională a P.C.R. din octombrie 1945 a fost ales membru al C.C. (reales la Congresele I şi II ale P. M.R.). Din 1945 şi pînă în 1955 Constantin Pîrvulescu a îndeplinit fără întrerupere funcţia de preşedinte al Comisiei Controlului de Partid, adică a fost cel care făcea temutele verificări de cadre. Între 1946-1948 a fost deputat de Dîmboviţa în parlamentul ţării, iar între anii 1948 -1952 şi 1952 – 1956 deputat de Craiova în Marea Adunare Naţională a R.P.R. În 1953 a devenit chiar preşedinte al Marii Adunării Naţionale .[6]  A făcut parte din comisia care a anchetat-o pe Ana Pauker, în 1956 (alături de Alexandru Moghioroş şi Ion Vinţe). A fost reals deputat de Craiova între 1957-1961.

După 1961 trece pe linie moartă. Gheorghiu-Dej a considerat neloaial din partea lui Pîrvulescu că acesta nu venise să-i spună din timp, în 1956,  despre fracţionismul lui Miron Constantinescu şi Chişinevschi. Pîrvulescu rămîne însă cu aura de vechi ilegalist, dar funcţii politice nu a mai avut. [7] A rămas doar deputat de Bucureşti (1961-1969) şi  apoi de Dîmboviţa (1969-1980).[8]

Viaţa intimă a lui Constantin a fost şi ea foarte interesantă. A avut mai multe neveste. Prima dintre ele se pare că a fost o rusoaică (căsătoria trebuind să fi avut loc pînă în 1921) cu care a avut o fiică, Iulia. După 1945 cele două femei au venit în România dar după un timp au emigrat în Germania.[9]

A doua nevastă a fost Suzana Bereş, cei doi căsătorindu-se la 16 noiembrie 1939, actul de căsătorie fiind cu nr. 1885 din 16 noiembrie 1939 ( cei doi trăiau împreună încă de prin anii 1930-1931). Suzana Pîrvulescu a murit la 7 aprilie 1942 la Spitalul Colţea, în urma unei boli contactate în închisoare, căci fusese o adevărată „eroină” a mişcării comuniste româneşti interbelice. Născută în 1898 în oraşul Tîrnăveni ( după alte surse în comuna Saroş, judeţul Tîrnava Mică), cunoaşte de mică lipsurile şi greutăţile. Se căsătoreşte cu Frederic Bereş, care, după un an de convieţuire moare accidentat.Suzana, rămăsă cu un copil, lucrează într-o fabrică de încălţăminte. În 1923 devine activistă în organizaţia Sindicatelor Unite de la fabrica Herdan din Sibiu iar în 1924 devine membră a P.C.R. În 1928 partidul îi încredinţează o sarcină de răspundere în aparatul tehnic central din Bucureşti. Răspîndeşte manifeste, broşuri, instrucţiuni ale partidului în toate colţurile ţării. Arestată de nenumărate ori este deţinută la Văcăreşti. Presa de partid considera jertfa ei „ca o piatră de temelie la construcţia vieţii noi de astăzi”.[10]

O căsătorie „de partid”, fără acte, a realizat Pîrvulescu cu Ana Toma.[11] O dată cu trecerea în legalitate a partidului, Pîrvulescu pune căpăt legăturii cu Ana Toma, căsătorindu-se cu Stoian Tudora- Dorina, o tînără ţărancă arătoasă, devenită muncitoare şi atrasă în zona de influenţă a partidului comunist. Este posibil ca provocarea acestei rupturi să se fi repercutat nefavorabil asupra traiectoriei politice a lui Pîrvulescu atunci cînd, îndată după 1945, Ana Toma a devenit marea protejată, sfătuitoare şi prietenă nedespărţită a Anei Pauker. [12]

O altă căsătorie a fost cu Profira, care însă a murit înaintea acestuia. La 85 de ani a mai realizat o căsătorie cu Costache Tudora, actul de căsătorie fiind înregistrat la Comitetul executiv al Sectorului 2 Bucureşti cu nr. 1585 din 20 iunie 1980. [13] Se pare că Pîrvulescu a adoptat şi o fată cu numele Sanda, care ulterior a devenit arhitect şi s-a căsătorit cu un inginer.[14]

Pîrvulescu este cunoscut astăzi  şi prin faptul că s-a ridicat împotriva candidaturii unice a lui Ceauşescu la funcţia de secretar general al partidului la Congresul al XII-lea al P.C.R. (1979):

Constantin Pîrvulescu era bătrîn atunci şi s-a răspîndit imediat zvonul că era senil. Adevărul este că nu l-a putut suferi niciodată pe Ceauşescu. Înainte de Congres, la Pîrvulescu s-au prezentat nişte istorici să solicite relaţii despre trecutul de ilegalist al lui Ceauşescu, iar Pîrvulescu le-a răspuns : „Ceauşescu ? N-am  auzit despre el în ilegalitate”, ceea ce era un răspuns fără precedent în epocă.[15] Bătrînul „iconoclast” nu este însă sancţionat în adunările de partid, ci este evacuat din casa în care locuia de zeci de ani şi practic exilat din capitală. El şi soţia lui sînt radiaţi de pe lista privilegiaţilor, deci dintre cei aprovizionaţi prin gospodăria de partid, li se taie pensiile de merit şi accesul la unităţile speciale de asistenţă medicală etc. Refugiat la Olăneşti, unde avea rude, a mai trăit aici mulţi ani. Pîrvulescu a rămăs însă toată viaţa fidel partidului. Era însă considerat limitat cultural  rămînînd celebru prin confuzia ce o făcea între „abţinut” şi „obţinut”. „Cine se obţine?”, întreba el, punînd la vot ceva, prin şedinţe.[16]

În 1989 a fost printre cei şase fruntaşi ai partidului comunist, alături de Alexandru Bîrlădeanu, Gheorghe Apostol, Silviu Brucan, Grigore Răceanu  şi Corneliu Mănescu care au adresat un apel lui Nicolae Ceuşescu (aşa numita „scrisoare a celor şase”) în care au solicitat respectarea drepturilor omului şi a Constituţiei, oprirea „sistematizării” teritoriului ţării, încetarea exportului de alimente, restabilirea prestigiului internaţional al României. Meritul său, ca şi a celorlalţi semnatari ai memorandumului din martie 1989, este că a încercat să formuleze explicit, sub semnătură proprie, o politică reformist – comunistă într-o Românie aflată în plin delir dictatorial. Constantin Pîrvulescu a murit la 11 iulie 1992, la 97 de ani, şi a fost înmormîntat la cimitirul Ghencea, pe seama P.S.D. al cărui membru de onoare a fost în ultimii ani ai vieţii.

Note bibliografice: