Contribuția locuitorilor din Râmnicu Vâlcea la cucerirea și consolidarea Independenței de Stat a României

Cuvintele solemne rostite în Parlamentul ţării, la 9 mai 1877 de către Mihail Kogălniceanu : »Suntem independenţi, suntem naţiune de sine stătătoare », dădeau expresia cea mai fidelă năzuinţelor poporului care de-a lungul veacurilor, s-a ridicat continuu împotriva asupririi străine pentru dreptate socială, pentru neatârnare².

Vestea proclamării Independenţei ţării, primită la 9 mai prin telegrama Consiliului de Miniştri³, a entuziasmat zecile de mii locuitori din cuprinsul judeţului, determinând adeziunea totală a locuitorilor din Râmnicu Vâlcea⁴. În capitala judeţului, are loc la 10 mai, o mare manifestaţie populară de simpatie şi aprobare a acestui măreţ act din istoria milenară a poporului. În numele guvernului, autorităţile au primit, în saloanele Prefecturii, felicitările cetăţenilor şi funcţionarilor. Luând cuvântul primarul oraşului Nicolae Iancovescu a spus : sunt lucruri sunt date care pentru a fi cunoscute n-au trebuinţă de nici un comentariu ; singura lor amintire este destul…Astăzi fiii României sunt chemaţi a-i apăra hotarele, drepturile şi averea ameninţată – Astăzi dar, când războiul ne este declarat, când naţiunea prin organele sale a declarat Independenţa absolută a ţării noastre, noi după exemplul străbunilor avem încredere în patriotismul nostru…pentru apărarea atâtor drepturi sacre, frământate cu sângele străbunilor noştri ».

Garnizoana din Râmnicu Vâlcea a dat expresie în depeşe adresate domnitorului Carol I şi guvernului hotărârea armatei de a reînvia gloria străbună pe câmpul de luptă şi de a sluji cu devotament interesele poporului român⁵.

Mobilizarea armatei s-a făcut prin decretul din 6 aprilie 1877. Întreaga masă a populaţiei chemată, a plecat pe câmpul de luptă. Cea mai mare parte a localnicilor au fost mobilizaţi în Regimentul 2 Dorobanţi Batalionul 2 Călăraşi, din care Compania a şasea se afla la garnizoana de pace la Râmnicu Vâlcea şi avea comandanţi pe căpitanul Taru Constantin şi pe locotenentul Clucer Vladimir şi sublocotenenţii Pleşoianu Nicolae şi Popescu Xenophant. Regimentul 2 Dorobanţi cu garnizoana de pace la Râmnicu Vâlcea, avea două batalioane una la Râmnicu Vâlcea şi alta la Târgu Jiu, fiind comandate de către colonelul Alexandru Papadopol⁶. Această unitate a făcut parte din Divizia de rezervă care la începutul ostilităţilor a avut misiunea de apărare a liniei Dunării, faţă de pericolul ce-l prezenta cetatea Vidinului⁷. Concentrarea într-un timp scurt a unor mari efective ale armatei române, între care şi Regimentul 2 Călăraşi şi 2 Dorobanţi, a făcut ca la 24 aprilie 1877, Calafatul să dispună de forţa necesară în vederea respingerii oricărui eventual atac, venit din partea trupelor otomane staţionate în Vidin⁸, unităţile din Vâlcea alături celorlalte regimente, au trecut Dunărea, unele în august, altele în septembrie şi octombrie 1877. După trecerea Dunării, Regimentul 2 Dorobanţi şi celelalte s-au încadrat în divizile de luptă ale Olteniei, au participat la marile bătălii de la Plevna, Griviţa, Rahova, Smârdân, Opanaez, Vidin, etc⁹.

La Râmnicu Vâlcea ştirea despre căderea Plevnei şi capturarea lui Osman Paşa, a produs un entuziasm de nedescris şi «a deşteptat inimile tuturor românilor din acest oraş ». Primarul Râmnicului, Nicoale Iancovescu, a trimis o telegramă locuitorilor oraşului, atât domnitorului Carol, cât şi primului ministru I. C. Brătianu, prin care se sublinia că « acest măreţ act desăvârşit de armatele aliate » a produs şi bucurie de nedescris în rândul orăşenilor, iar această victorie se va «tipări cu litere de aur în istoria ţării ». Vestea a fost primită încă de marţi seara la 29 noiembrie 1877 şi din « iniţiativa orăşenilor » s-au organizat manifestaţii publice în oraş, cu muzica în frunte, torţe şi stindarde în mâini, râmnicenii au parcurs uliţele, care erau pline de iluminaţie şi în aclamaţiile cele mai vii « de prin toate unghiurile oraşului s-au strâns în faţa primăriei, şi s-au ţinut discursurile cele mai patriotice. În seara aceleaşi zile, oraşul ca prin farmec, a luat un aspect de sărbătoare, orăşenii într-un număr rar întâlnit, parcurg uliţele principale, spre a admira iluminaţia şi a împărtăşi veselia generală ce se vedea pe feţele tuturor¹ . A doua zi victoria de la Plevna a fost sărbătorită « prin Tedeum la catedrala Episcopiei, la care au participat notabilităţile locale, funcţionarii, corpul didactic şi tinerimea şcolară, dând o notă mare de solemnitate». În numele orăşenilor Consiliul Comunal « felicita pentru această izbândă » pe cei doi demnitari ai ţării asigurând că « totdeauna cetăţenii râmniceni vor fi strâns uniţi într-un gând, într-o singură voinţă alături de Măria Voastră şi Guvern, pentru binele Independenţei şi mărirea patriei noastre¹¹.

La împresurarea Vidinului au participat şi unităţile militare vâlcene din cadrul Regimentului 2 Dorobanţi. La « 11 ianuarie 1878 s-a primit ordinul atacului «că a doua zi urmează să atace poziţiile inamice din jurul Vidinului şi că Brigada a 2-a din care făcea parte regimentul să atace satul Tatargic, şi să continuie atacul la Novoselo¹². La 14 ianuarie 1878, trupele române, ocupând satele din nordul Vidinului, exceptând satul Novoselo, unde acţionau vâlcenii şi gorjenii, încercuirea cetăţii era aproape încheiată. Cercul din jurul Vidinului era foarte strâns, trupele române ajungând la 3 km de cetate. La 19 ianuarie 1878 la ora 8 dimineaţa, Regimentul 2 Dorobanţi, împreună cu celelalte trupe din brigadă, pleacă din Bucov destinate a ataca Novoselo. Otomanii aveau în localitate o garnizoană puternică bine înzestrată cu armament greu şi uşor şi dispuneau de poziţii genistice amenajate în aşa fel încât să fie protejate în şanţuri camuflate, pentru intervenţii rapide şi eficiente. Adaptându-se imediat la situaţia de pe terenul inamic, Regimentul 2 Dorobanţi a recurs Ia o tactică discretă încât batalioanele au înaintat în linişte, cu armele încărcate fără să tragă. Confruntarea a fost aprigă şi sângeroasă. Dorobanţii au fost întâmpinaţi de tirul puştilor, al carabinelor şi tunurilor, care-i însângerau şi-i răneau, dar nu puteau să-i oprească. în timpul luptelor din zilele 12-14 ianuarie 1878 pentru ocuparea satelor Rupcea şi Raionvcea şi cucerirea poziţiilor la Smârdan, au fost răniţi şi căzuţi la datorie mulţi ostaşi din Vâlcea.

La 12 februarie 1878 trupele române au intrat în Vidin, iar la 13 februarie în Belagragic, fiind primite cu entuziasm de populaţia creştină locală¹⁴. În eroicile bătălii purtate de către armata română numeroşi fii ai oraşului şi-au jertfit viaţa pentru libertatea patriei, iar alţii au fost răniţi. Eroismul de care au dat dovadă pe câmpul de luptă este ilustrat şi de numeroasele decoraţii ca «Virtutea Militară», «Steaua României », « Trecerea Dunării », « Apărarea Independenţei » cât şi cele ruseşti ordinul « Sf. Gheorghe » şi « Medalia comemorativă rusă », conferită acestora¹⁵.

Nevoia de arme moderne s-a făcut simţită încă de la primele lupte în care s-a constatat superioritatea puştilor inamicului, faţă de cele cu care erau dotaţi ostaşii noştri. Pentru remedierea acestei situaţii guvernul a cerut sprijinul populaţiei. Prefectura judeţului Vâlcea a convocat la data de 10 septembrie 1878, o adunare cetăţenească pentru constituirea unui Comitet Central care să coordoneze acţiunea de strângere a fondurilor necesare cumpărării a 2000 puşti. Pentru procurarea puştilor de tip « Peabody » primăria oraşului Râmnicu Vâlcea a donat din capitalul său suma de 10000 lei¹⁶.

Mesele populare au fost acelea care au dus greul războiului. Adevăratelor pilde de eroism săvârşite de ostaşi pe câmpul de bătălie, populaţia Râmnicului le-a răspuns prin fapte care atestă un adânc patriotism la opera de ajutorare a frontului.

Un lucru destul de interesant este şi faptul că un număr de 12 grădinari din Râmnicu Vâlcea, originari din comuna Căpinu din districtul Târnovo din Bulgaria, au oferit zarzavaturi , pentru necesitatea armatei, în mod gratuit¹⁷.

S-au organizat spitale pentru bolnavii români, unde se acorda de asemenea asistenţă medicală prizonierilor turci. În Râmnic a fost înfiinţat în august 1877, un spital cu 150 de paturi, din care 40 erau la primărie, 40 la spitalul din localitate, 50 la Şcoala de băieţi şi 20 de paturi în casele lui I. Constantinescu, azi se află construit Colegiul Naţional Alexandru Lahovari¹⁸.

Între 7 septembrie 1877 şi 26 aprilie 1878, în spitalele din Râmnic au fost internaţi un număr de 223 prizonieri turci, care au «fost bine primiţi de către cetăţeni »¹⁹. Printre persoanele care au îngrijit cu devotament fără margini se numără şi doctorul G. Georgescu din Râmnic şi sub chirurgul N. Surdu²⁰. Medicul primar al judeţului Zograf a oferit 283 lei iar doctorul C. Georgescu din Râmnicu Vâlcea, menţiona odată cu depunerea sumei de 262 lei, că « astăzi este o mare datorie să fi alături de cei care îşi dau viaţa pentru libertatea ţării »^2I. Menţionăm că în cadrul serviciului medical au participat în întreaga campanie de la 1877 şi medicii vâlceni Ion Surpăţeanu, Ioan Gh. Ţânţăreanu, şi sub chirurgul Ion Cosmescu, student la medicină şi sergentul sanitar Ion Dăscălescu. Insuficienţa unor cadre calificate din ambulanţe a fost acoperită prin recrutarea mai multor « bărbieri », ostaşi voluntari cât şi absolvenţii de la Şcoala normală de la Râmnicu Vâlcea²². Atât personalul medical care a muncit fără preget, cât şi populaţia civilă care şi-a adus contribuţia fie la îngrijirea răniţilor români, sau la salvarea vieţii prizonierilor, fără să ţină seama de prejudecăţi, demonstrează sentimentele generoase ale poporului nostru²³. Mulţi dintre monahii şi măicuţele din Eparhia Râmnicului « au dat o îngrijire deosebită şi cu multă blândeţe celor suferinzi, veghind zi şi noapte la căpătâiul suferinzilor oşteni răniţi în luptele cu turcii²⁴.

Trebuie şi subliniată în special activitatea femeilor care au dat dovadă « de opera de iubire a aproapelui, de dărnicie şi abnegaţie ». Primul comitet de femei din judeţ a fost cel din Râmnicu Vâlcea, înfiinţat în iunie 1877, un Comitet de doamne, condus de Elena Florescu, directoarea Şcolii de fete din oraş. Din comitet făceau parte Iulia Silvana, Hericleia Rădulescu, Elena Vlădurescu, precum şi Eufrosina Zograf, soţia doctorului Râmnicu Vâlcea²⁵. Unul din sectoarele în care femeia din oraşul Râmnicu Vâlcea a contribuit din plin a fost pregătirea de vată (scamă) atât de necesară soldaţilor de pe front²⁶. Pentru aceleaşi acte filantropice Aurica Serbănescu din Râmnicu Vâlcea a oferit «16 coţi de pânză groasă²⁷. Donaţiile erau primite la Prefectură unde li se eliberau chitanţe pentru ofrande şi erau felicitate în numele guvernului. În oraş s-au organizat comitete de femei şi în scopul adunării de fonduri băneşti pentru sprijinirea ostaşilor români. Un însemnat sprijin a fost acordat şi de comitetul de «Cruce Roşie» şi de Comitetul de Dame²⁸. Femeia română şi-a dovedit din nou capacitatea de participare la marile acte istorice ale naţiunii, înscriindu-se astfel pe linia unei continuităţi ascendente, de sacrificiu şi abnegaţie²⁹.

Animat de un puternic patriotism şi de credinţă nestrămutată că dobândind independenţa ţării, va putea să-şi croiască un viitor pe măsura năzuinţelor sale de veacuri, poporul român a sprijinit cu însufleţire războiul de neatârnare, nu numai prin jertfe grele pe care le-a dat pe câmpul de luptă, dar şi prin eforturile materiale pentru aprovizionarea frontului. Adânc pătrunşi de sentimentul că luptă şi jertfele lor slujesc unei cauze drepte, locuitorii din Râmnicu Vâlcea s-au alăturat cu entuziasm eforturilor întregii populaţii a ţării. În scurt timp din oraş s-a reuşit să se strângă vite, alimente, îmbrăcăminte, medicamente, precum şi însemnate sume de bani. «Ţin să vă declar prin aceasta – sublinia pensionarul Gh. Golescu din Râmnicu Vâlcea – ca să vă dau a treia parte din pensia mea ce primesc, cu începerea de la 1 septembrie corect, până la încetarea rezbelului ce purtăm³⁰. Directorul Şcolii de băieţi din Râmnicu Vâlcea, « văzând poziţia critică în care se află scumpa noastră ţară », oferă lunar câte 10 lei din salariu, ca ofrandă armatei, până la încheierea păcii³¹.

O contribuţie deosebită au avut-o şi profesorii şi elevii lor de la Seminarul teologic «Sf. Nicolae» din Râmnicu Vâlcea, care s-au integrat din primele momente ale declanşării războiului la efortul general de a sprijini armata spre strângerea de ofrande, cât şi contribuţii proprii fie pentru front, fie pentru răniţii din spitalele din Râmnicu Vâlcea şi celelalte din judeţ de la Drăgăşani, Ocnele Mari şi Bistriţa³².

S-au organizat programe artistice şi spectacole ce aveau drept scop strângerea unor fonduri băneşti destinate cumpărării de arme, a unor materiale sanitare şi medicamente. Acestea au fost un important mijloc de educaţie în spiritul demnităţii naţionale. Aceste acţiuni s-au. bucurat de o largă adeziune, personalităţi de frunte ale vieţii politice, clericale şi cultural-artistice vâlcene, răspunzând la invitaţiile organizatorilor. Pornind de la modestele serate muzicale, cum a fost aceea de la 21 noiembrie 1877 de la Râmnicu Vâlcea organizată de institutoarele de la şcoala de fete, până la spectacolele de coruri şi cântece patriotice ale şcolii primare din oraş, toate au avut o influenţă pozitivă şi au trezit în rândul elevilor şi ale părinţilor acestor profunde sentimente pentru «eroii neamului românesc »³³.

Întotdeauna, clerul s-a identificat cu năzuinţele poporului, a sprijinit pe diferite căi înfăptuirea acestor năzuinţe. Cu însufleţire şi creştinească osârdie slujitorii bisericii au contribuit prin cuvânt şi prin faptă, la realizarea unui scump ideal naţional, dovedind o pilduitoare dăruire “pentru sfânta independenţă”³⁴. Episcopul Atanasie Stoenescu, în aceste condiţii deosebit de grele, dar decisive pentru viitorul patriei, a desfăşurat o multiplă şi imensă activitate pe tărâmul bisericii şi social-cetăţenesc, Ministrul I. C. Brătianu în luna mai 1877 printr-o telegramă, se exprimă elogios cu privire la zelul apostolic al episcopului Râmnicului, pentru îndrumarea păstoriţilor săi în sprijinul independenţei patriei”³⁵. La 23 aprilie 1877 autorităţile judeţene solicitau, pentru folosul armatei “salonul caselor de la Bolniţa Episcopiei ca să fie încartiruiţi un batalion de miliţieni »³⁶. P. S. episcop Atanasie Stoenescu a donat suma de 2000 lei, pentru adunarea de ofrande³⁷. În timpul războiului de Independenţă din 1877-1878 mulţi clerici au acordat o deosebită grijă duhovnicească ostaşilor şi cu deosebire răniţilor, celor care se întorceau cu diferite suferinţe din lupte. S-a hotărât ca preoţii C. Cerculescu de la Biserica « Buna Vestire » şi Constantin Ionescu » să se îngrijească de cele duhovniceşti pe toţi soldaţii răniţi ce se află în Spitalele înfiinţate în Râmnic ».

La Râmnic din iniţiativa unui grup de comercianţi s-au constituit într-un comitet care s-au angajat să adune unele sume, necesare armatei³⁸ . Tot în luna septembrie, un număr de 54 de negustori veniţi la bâlciul de la Râureni, au făcut ofrande, pentru spitalele militare din Râmnicu Vâlcea, cu însemnate cantităţi de pânză pentru saltele şi lenjerie de pat, au contribuit cu sume importante de bani, plăpumi, pături groase, papuci ş.a. Alţi negustori din localitate au oferit pânza groasă care a fost folosită pentru nevoile spitalului, «aşezat în primăria oraşului », sub conducerea doctorului Oprescu³⁹.

O serie de salariaţi de la prefectură şi de la primării, înalţi demnitari şi consilieri judeţeni ca M. Golescu oferă 21 de lei, C. Cristeascu 40 de lei, Gh. Tufeanu 69 de lei, Alexandru Măcineanu 375 lei şi N. Iancovescu 318 lei. Consilierii judeţeni, Petre Munteanu, Matache Temelie, Anghel Poenaru, Petre Andronescu, precum şi avocatul Gh. Fărcăşanu preşedintele Consiliului Judeţean, împreună cu vicepreşedintele dr. Ion Surpăţeanu, contribuie şi ei cu sume apreciabile la întreţinerea spitalelor, iar Petre Olănescu asigură cu ofertă proprie transportul alimentelor colectate⁴⁰.

Întreaga populaţie a oraşului a participat, cu entuziasm la serbările organizate cu ocazia căderii puternicii cetăţi turceşti Rahova şi Plevana. Biruinţa de la Plevna, a rămas înscrisă în cartea de aur a istoriei patriei noastre⁴¹. Vestea că eroul de la Plevna Grigore Cechez, soseşte la Râmnic cu eşandronul Vâlcea, din Regimentul 2 Călăraşi i-au determinat pe locuitorii urbei să facă eroilor o primire triumfală. întâmpinaţi la bariera oraşului de personalităţile locale în sunetul muzicilor şi al clopotelor, ostaşii biruitori se întorceau acasă⁴². Generalul Cerchez, în fruntea escandronului a trecut pe sub arcul de triumf, ovaţionat de mulţimea entuziastă care, prin urale, îşi exprima bucuria şi recunoştinţa pentru cei care au luptat pentru câştigarea independenţei. Ziua de 30 noiembrie 1878, ziua reîntoarcerii vitejilor soldaţi vâlceni, a fost sărbătorită în oraşul de la poalele Capelei ca zi a victoriei⁴³. Râmnicul a fost iluminat, iar în grădina publică Zăvoi s-au făcut focuri de artificii până la miezul nopţii. La dineul oferit în cinstea Regimentului 2 Călăraşi, a fost subliniat în discursurile care s- au ţinut, contribuţia armatei române, a judeţului Vâlcea, şi a generalului Cerchez, la victoria războiului de independenţă. În perioada cât a stat la Râmnicu Vâlcea generalul Grigore Cerchez a fost găzduit în casa personală a primarului oraşului Nicolae Iancovescu şi i s-au dat toate onorurile acordate unui erou⁴⁵ .

Cucerirea independenţei naţionale în 1877-1878, este unul din momentele cruciale în procesul de formare a României moderne pe calea desăvârşirii unităţii statului şi a poporului român⁴⁶.

În amintirea înaltelor fapte de arme dovedite de ostaşii vâlceni pe câmpul de luptă, în oraş s-a ridicat Statuia Independenţei prin subscripţie publică la iniţiativa dr. Gh. Sabin⁴⁷, participant la război. Această lucrare aparţine sculptorului craiovean Ion Iordănescu⁴⁸. Independenţa este întruchipată de o tânără femeie, care ţine în mâna stângă stindardului naţional, în dreapta o cunună de laur, deasupra unei cărţi deschise din aramă, aşezată pe soclu.În carte sunt dăltuite numele eroilor din batalioanele de vânători, de linie şi de dorobanţi ce au căzut pe câmpiile de luptă ale Bulgariei⁴⁹.

Dr. Gh. Sabin, notează în memoriile sale că pentru ridicarea acestui monument «Noi cei care am împărtăşit bucuriile victoriei şi am plâns pentru cei ce au murit, suntem datori, trebuie să lăsăm pe pământ un semn care să amintească generaţiilor viitoare pe acei ce şi-au dat viaţa pentru a ne da o patrie liberă « Ce sună ca un recviem închinat eroilor patriei⁵⁰.

Note bibliografice

1. 1.Comeliu Tamaş, Acţiuni de umanitarism ale populaţiei vâlcene în timpul războiului de Independenţă, în Contribuţia maselor populare din Oltenia la cucerirea Independenţei de Stat a României, Craiova, aprilie, 1977, p.66
2. 2.Comeliu Tamaş, P. Bardaşu, S. Purece, H. Nestorescu- Bălceşti, Contribuţia judeţului Vâlcea la susţinerea Războiului de Independenţă (1877-1878). Cuvânt înainte Ionel Gal, Bălceşti pe Topolog, 1977, p. V (prescurtat: 1877-1878 în Vâlcea)
3. 3.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pre. Jud. Vâlcea, dos. 127/1877, f. 16
4. 4.România în Războiul de Independenţă 1877-1878, Bucureşti, 1977, p.223
5. 5.Idem p.224
6. 6.Gh. Dumitraşcu, Epopeea independenţei României în conştiinţa vâlcenilor, 1877-1878, Ed. Almarom Rm. Vâlcea, 2003, p.80
7. 7.Comeliu Tamaş, Istoria oraşului Râmnicu Vâlcea, Ed. « Antim Ivireanul » Rm. Vâlcea 1994, p.150 (prescurtat Ist. Rm)
8. 8.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.82
9. 9.Ibidem
10. 10.Ibidem
11. 11.Comeliu Tamaş, ş.a., 1877-1878 în Vâlcea, p.507-509
12. 12.FI. Tucă, Monumentele Neatârnării, Itinerar Istoric 1877-1878, editura Militară, Bucureşti, p.90-91
13. 13.Idem p.646
14. 14.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p. 135
15. 15.Comeliu Tamaş, Ist. Rm., p.150
16. 16.Ibidem
17. 17.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. ju. Vâlcea, dos. 76/1877, f.57
18. 18.Comeliu Tamaş, Ist. Rm., p.150
19. 19.Idem p. 151
20. 20.Ibidem
21. 21.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.235
22. 22.Idem p. 135-136
23. 23.Comeliu Tamaş, Ist. Rm., p. 151
24. 24.Comeliu Tamaş, Iubitori de biserică şi neam, în Accent nr. 13 din 12-18 mai 2003, p.3
25. 25.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.221-222
26. 26.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 121, f.86-87
27. 27.Comeliu Tamaş ş.a. 1877-1878 în Vâlcea, p.294
28. 28.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 121, f.58
29. 29.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.224
30. 30.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea fond Pref. jud. Vâlcea, dos. 3, f.31-36
31. 31.Idem dos.119/1877, f.147
32. 32.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.204-205
33. 33. Idem p.230
34. 34.Nestor Vominescu Severineanul, Contribuţia patriotică adusă de clerul din părţile Olteniei în anii 1877-1878, în Mitropolia Craiova, 1978, p.260
35. 35.Ibidem
36. 36.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref, jud. Vâlcea dos 127/1877, p.35
37. 37.Nestor Vomicescu, art. cit., p.260
38. 38.Gh. Dumitraşcu, op. cit., p.233
39. 39.Comeliu Tamaş ş.a. 1877-1878 în Vâlcea, p.290-292
40. 40.Gh. Dumitraşcu, op.cit., p.235
41. 41.Comeliu Tamaş, Ist. Rm., p.151
42. 42.Ibidem
43. 43.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea dos 119/1877, f. 115
44. 44.Idem dos 148/1877, f.45
45. 45.Comeliu Tamaş, S. Purece, Eroul de la Plevna la Rm. Vâlcea, în Orizont nr. 1092 din 9 mai 1972, p.3
46. 46.Comeliu Tamaş, Ist. Rm., p.152
47. 47.Arh. Naţ. Rm. Vâlcea, fond Pref. jud. Vâlcea dos. 148/1878, f.13
48. 48.Idem f. 14
49. 49.Comeliu Tamaş, Râmnicu Vâlcea, Ghid de oraş, Ed. Sport Turism Bucureşti, 1989, p.58
50. 50.Gh. Sabin, Amintiri din războiul independenţei, Bucureşti, 1913, p.3

Sursa: Corneliu Tamaș, Istoria Municipiului Râmnicu Vâlcea, Rm. Vâlcea, Editura CONPHYS, 2006, p. 252 -263.