Corabia Salvatoare/ Studii şi articole de cultură tradiţională/ Elena Stoica – full text

UN GRĂDINAR AL POMULUI TRADIŢIEI*

După un scurt stagiu în învăţământ, absolventă a Institutului Pedagogic şi apoi a Universităţii din Bucureşti (avându-l ca îndrumător al lucrării de licenţă pe profesorul Mihai Pop), profesoara Elena Stoica a funcţionat ca muzeograf la Culele din Măldăreşti, având privilegiul de a lucra cu etnografi consacraţi, precum Tancred Bănăţeanu, Boris şi Silvia Zderciuc. În aceeaşi perioadă, cunoaşte „echipa" Elenei Secoşan, care „bătea" zona în vederea elaborării capitolului despre portul popular din monografia Arta populară din Vâlcea. Acestei experienţe îi datorăm superba imagine a tinerei ţărănci în costumul reprezentativ de Vâlcea, pe care-1 reînvia Elena Stoica şi care înnobila albumul editat de Centrul de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă în 1972 (redactori: Gheorghe Deaconu şi Ioan St. Lazăr).

Tânăra etnografă a avut apoi şansa de a contribui la realizarea Muzeului Satului Vâlcean (Bujoreni), ctitorit de Vasile Roman şi Petre Purcărescu şi inaugurat in 1974. În acelaşi an, Elena Stoica a făcut un spectaculos salt în cariera sa: la nici 30 de ani, devenea vicepreşedinte al Comitetului de Cultură şi Educaţie Socialistă, funcţie pe care a îndeplinit-o pe durata a peste un deceniu (până în 1985). Secondându-i, în coordonarea culturii vâlcene, mai întâi pe Vasile Roman şi apoi pe Ilie Pomană / Bădiţescu, Elena Stoica a traversat o perioadă de acumulări şi experienţe benefice, dar şi de confruntări şi încercări dramatice.

Au fost, mai întâi, anii '70, ai cooperării active, productive între cele două redutabile echipe profesionale – a Casei Creaţiei Populare şi a Muzeului Judeţean, pe care Elena Stoica, alături de mai experimentatul manager Vasile Roman, a stimulat-o, contribuind la construcţia culturală a judeţului şi la reprezentarea lui valorică. A fost o perioadă fastă, mai ales pentru cunoaşterea şi promovarea patrimoniului cultural, deopotrivă a celui conservat în monumente istorice şi obiective muzeistice, dar şi a patrimoniului viu, prin cultivarea lui în vetrele tradiţiei şi prin valorizarea în colecţii de artă (Galeria de Artă Populară Contemporană de la Horezu). Activitatea din acest domeniu a fost dinamizată şi de Asociaţia Creatorilor Populari, în a cărei organizare şi funcţionare etnografa Elena Stoica s-a implicat activ, mediind dialogul meşterilor populari cu specialiştii şi îndrumătorii fenomenului. Anii '70 au fost şi anii climatului favorabil unor programe de durată în stimularea creaţiei originale şi în promovarea artei culte (concursul „Vâlcea artistică", festivalul „Tinere talente" ş.a.). Elena Stoica le-a încurajat şi le-a sprijinit.

Au venit, însă, anii '80, perioadă în care cultura a fost tot mai agresiv aservită ideologiei, iniţiativa creatoare a profesioniştilor, intelectuali de bună credinţă, de certă calitate şi pe deplin responsabili, fiind înăbuşită de puterea abuzivă a unor activişti excesiv de zeloşi, complexaţi de precaritatea instrucţiei lor şi obsedaţi de „revoluţionarea" culturii. Pentru a face faţă acestei presiuni, practic pentru a mai atenua duritatea impactului asupra „pălmaşilor" culturii, cu care era, structural, solidară, Elena Stoica a consumat destule resurse de capacitate şi energie creatoare, care puteau fi valorificate în beneficiul vieţii culturale a comunităţii şi al afirmării propriei personalităţi. Şi totuşi, chiar şi în asemenea condiţii, când atotputernicia dictatului politic ameninţa şi chiar anihila libertatea spiritului creator, Vâlcea a cunoscut, în prima parte a deceniului nouă, momente de vârf ale dezvoltării culturale, care au încorporat şi aportul Elenei Stoica: constituirea celor două organizaţii profesionale ale artiştilor plastici – Cenaclul Uniunii Artiştilor Plastici şi Asociaţia Artiştilor Plastici Amatori, aflate atunci într-o firească şi productivă cooperare; obţinerea unui spaţiu expoziţional în plin centrul oraşului – actuala Galerie de Artă –, acordată iniţial în folosinţă comună (profesionişti, amatori), dar confiscată ulterior, în beneficiu exclusiv, de Filiala Vâlcea a UAP); coagularea mişcării literare în jurul Cenaclului „Anton Pann", prin constituirea Societăţii Literare omonime (avându-l ca lider pe scriitorul Doru Moţoc), cu şansa de a intra în reţeaua Uniunii Scriitorilor, în perspectiva înfiinţării unei filiale zonale a acesteia; organizarea primei întâlniri a scriitorilor de origine vâlceană, sub patronajul conducerii Uniunii Scriitorilor. Au fost – toate acestea – biruinţe ale profesioniştilor culturii, care au avut puterea de a depăşi corvoada activismului prin fapte creatoare, unele durând până astăzi. Printre semnatarii lor, se recunoaşte şi numele Elenei Stoica.

Înainte şi după 1989, Elena Stoica a cunoscut şi alte experienţe, mai mult sau mai puţin traumatizante, până în 1997, când a fost nevoită să facă, în plină maturitate, o nouă alegere. Prima opţiune a etnografei a fost, în ordinea firească a lucrurilor, să revină la „dragostea dintâi" – la muzeografie, dar directorul de-atunci al Muzeului Judeţean, metamorfozat, între timp, în „lupul moralist”, i-a refuzat şansa de a lucra din nou în domeniul patrimoniului conservat, deşi îi putea încredinţa, bunăoară, conducerea Muzeului Satului de la Bujoreni, un loc unde nu se întâmpla nici atunci – şi nu se întâmplă nici acum! – mai nimic în ordine cultural-ştiinţifică. În schimb, lumea patrimoniului viu a primit-o cu sentimentul că fiinţa ei îi aparţine dintotdeauna şi cu credinţa că, în noile condiţii, competenţa şi pasiunea ei îi pot fi de mare folos. Elena Stoica a devenit astfel coordonatorul sectorului de artă populară al Centrului pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale, reîntregind o echipă de „foşti", de „bătrâni" (buni de dus la muzeu!), dar care s-au dovedit, în continuare, capabili, luptători şi productivi. Integrând-o, simbolic, pe Elena Stoica „echipei de aur" a Casei Creaţiei Populare, mă consider privilegiat pentru faptul că, în finalul, precipitat, al „carierei" mele, am putut lăsa soarta instituţiei pe mâini bune şi sigure, evadând pentru a treia oară, dar, de această dată, definitiv din „temniţa" iubirilor şi iluziilor mele…

De-atunci, Elena Stoica trăieşte o nouă tinereţe a vocaţiei şi devenirii sale. Mi-ar trebui un volum întreg pentru a cuprinde ceea ce a înfăptuit profesoara Stoica in această perioadă şi, mai ales, în cei 15 ani de când conduce Centrul Creaţiei Populare, căruia i-a dăruit nu numai zestrea profesională, ci şi experienţa acumulată în atâtea decenii de „activism" cultural. Reuşita ei managerială, consistentă şi de durată, are multiple rădăcini şi izvoare, începând cu obârşia ţărănească, purtătoare a unui etos sănătos şi (auto)educaţia în cultul muncii, al datoriei şi răspunderii (crez comunist, ar zice unii!); continuând cu observaţia participativă a etnografei, aplicarea ei în munca de teren şi măiestria pedagogică în dialogul cu oamenii; culminând, în fine, cu înţelegerea adecvată a realităţii socio-culturale a prelungitei tranziţii şi realismul manifestat în confruntarea cu noile probleme şi provocări. Elena Stoica a „rezistat" peste vremuri, pentru că a avut puterea să amendeze şi să ajusteze romantismul generaţiei noastre în raport cu pragmatismul vremurilor „noi".

Coerenţa şi eficienţa managementului cultural practicat de Elena Stoica se explică deopotrivă prin consecvenţa şi fidelitatea cu care continuă programe consacrate de zeci de ani („Cântecele Oltului", „Cocoşul de Hurez", „Pridvor vâlcean", „Hora costumelor”, „Învârtita dorului”, „Brâul de aur”, „Vâlcea artistică", „Dragoş Vrânceanu", „Din moşi-strămoşi", „Salonul Naţional al Cărţii de Etnologie” şi multe altele) şi prin temeritatea şi creativitatea în promovarea unor proiecte inedite, pe care, împreună cu echipa sa, le-a iniţiat, le-a edificat şi le-a consacrat („Târgul Meşterilor Populari din România", „Monahism şi artă", „Ucenicii Thaliei", „Povestea vorbei", Festivalul Naţional de Teatru „Goana dupa fluturi", Festivalul de Poezie Naţională „George Ţămea", „Lăutarul" – doar câteva dintr-o listă generoasă). La acestea merită să adăugăm continuarea şi dezvoltarea activităţii desfăşurate de Editura Patrimoniu, aparţinând instituţiei.

În fond, managerul cultural Stoica a păstrat şi a potenţat cele două direcţii de acţiune ale strategiei de dezvoltare culturală a Vâlcii, pe care echipa noastră a conturat-o şi a urmărit-o încă din anii '70: pe de o parte, corelaţia între moştenire şi creativitate; pe de alta, echilibrul intre (re)construcţia culturală în teritoriu şi reprezentarea valorică pe plan naţional şi în context european. În această ultimă direcţie, contribuţia sa la cele două mari expoziţii organizate la Palatul Parlamentului din Bucureşti – („Vâlcea – creaţia populară contemporană la sfârşit de mileniu", 1999; „Sacralitatea – asimilări şi sinteze culturale în spaţiul vâlcean", 2002) – şi la manifestările prilejuite de jubileul Episcopiei Râmnicului (2003), dar mai ales asumarea unor prestigioase prezenţe ale Vâlcii în metropole ale Europei (Salzburg, Praga, Budapesta, Bruxelles), în perioada pregătitoare a integrării României în Uniunea Europeană, dau întreaga măsură a performanţelor manageriale ale Elenei Stoica.

Peste toate, însă, se cuvine să recunoaştem şi să preţuim „opera orală” a etnografei (alături de aceea scrisă deja sau care urmează să fie scrisă): renaşterea artei populare vâlcene în ultimele decenii, rezultat al travaliului profesional şi al măiestriei pedagogice în dialogul cu creatorii populari. Elena Stoica a pornit din „vatra" (cotropită, în vremea din urmă, de cenuşa ignoranţei, comodităţii şi iresponsabilităţii) patrimoniului conservat, dar şi-a împlinit vocaţia şi misiunea în „focul" continuu, dogorâtor, dar captivant, al patrimoniului viu. Prin traiectul devenirii sale, Elena Stoica se înscrie pe făgaşul tradiţiei creatoare de valori – paradigma definitorie pentru statutul şi viitorul culturii populare. Înainte de a intra în istoria culturală, Elena Stoica face parte din memoria vie a oamenilor culturii tradiţionale, în lumea cărora şi-a regăsit rostul şi sensul existenţei sale.

Încă din tinereţe, Elena Stoica s-a înveşmântat în costumul de sărbătoare al ţărăncii vâlcene, pe care 1-a purtat cu demnitate şi vrednicie, convertind zestrea moştenită în sursă de creativitate culturală şi dăruind ştiinţa şi experienţa acumulate oamenilor culturii populare, partenerii săi de credinţă, trăire şi lucrare, întru împlinirea vocaţiei şi misiunii de grădinar al pomului tradiţiei, cultivat intr-un spaţiu al localismului creator, păstrător şi generator de valori identitare.

Cartea pe care o prefaţăm face parte din vocaţia şi misiunea profesoarei Elena Stoica, de grădinar al pomului tradiţiei. Între două programe şi evenimente culturale, consumatoare de timp, efort şi suflet, etnografa a găsit resurse şi pentru scris, aşezând în pagină un studiu, o cronică, un portret. Pentru că managerul este acaparat de problemele şi provocările culturii tradiţionale, prietenii şi colaboratorii săi au identificat aceste texte, le-au adunat şi selectat, le-au pregătit pentru tipar.    S-au împotmolit, însă, atunci când a venit momentul să aleagă un titlu potrivit pentru această carte dătătoare de seamă pentru ceea ce a făcut Elena Stoica într-o viaţă dedicată culturii româneşti în Vâlcea. Le-a venit în ajutor autoarea însăşi, care şi-a adus aminte că, între aceste texte, este unul despre galeria de ceramică de la Horezu, pe care etnografa o consideră o „corabie salvatoare”. Iată, ne-am zis, o paradigmă definitorie pentru întreaga noastră artă populară, pentru cultura tradiţională în ansamblul său. O metaforă inspirată pentru fiinţa patrimoniului etnocultural, care se salvează graţie tradiţiei creatoare de valori. Prin ea, ne salvăm (pe) noi înşine, oamenii culturii populare, cei chemaţi şi datori, deopotrivă, s-o cunoască, s-o conserve şi s-o promoveze. Mandataţi de autoare, editorii cărţii trimit această „corabie salvatoare” în larg, către toţi cei conştienţi şi responsabili pentru viitorul culturii populare. Autoarea a urcat pe puntea corăbiei tradiţii şi valori de toate felurile, dar mai ales oameni, păstrători, purtători şi performeri ai patrimoniului viu. Suntem convinşi că, fie şi pe o mare agitată, cu destule furtuni şi primejdii, „corabia” Elenei Stoica va ajunge la un ţărm însorit, liniştit şi roditor…

Gheorghe DEACONU

____________________

*Versiune revăzută a textului publicat sub titlul Un manager al patrimoniului viu în „Forum-V” – publicaţie trimestrială de cultură a Forumului Cultural al Râmnicului, anul VI, nr. 2 (19), trim. II / 2011

Volumul integral poate fi vizualizat în online/ descărcat (de) la 

https://drive.google.com/file/d/1KRwyXk5rTc9UIMubTIs6yJyFOmhHK7Cl/view?usp=sharing