Cultura populară vâlceană – Unitate în diversitate

   • Aria nordică, montană, cunoscută sub numele de Ţara Loviştei, a conser­vat mult mai puternic elementele tradiţionale, obiceiurile, mai ales şezătorile şi colindul tradiţional împreună cu un bogat repertoriu ceremonial; tot aici, prepon­de­rentă fiind ocupaţia păstoritului, folclorul ciobănesc prevalează. Relativa izolare geografică în decursul istoriei a facilitat conservarea până aproape de noi a unor mentalităţi arhaice şi medievale, dimpreună cu multe mituri şi legende străvechi, care astăzi constituie unul din cele mai interesante obiective pentru cercetare; în planul artei populare este de menţionat arhitectura cu temelie de piatră şi acoperişul înalt, cu variate soluţii de integrare în relieful accidentat;

   • Aria colinară, cuprinsă într-un patrulater a cărui latură nordică este linia Rm. Vâlcea – Horezu, este zona centrală a judeţului în care apar aspecte de sinteză originală, în contextul unei vieţi folclorice dense, de mare rezistenţă structurală şi al unei arte populare de foarte mare bogăţie şi varietate. Aşezările sunt înşirate în ariile depresionare de-a lungul văilor râurilor, dar şi pe înălţimi, pe coaste; gospo­dăriile şi locuinţele sunt adaptate bine configuraţiei terenului: casele, de obicei, înalte sau înălţate pe un soclu, dispun de nelipsitul foişor specific zonei. În centrele de meşteşuguri populare este abordată o complexitate de tehnici şi genuri artistice (la Horezu, spre exemplu, ceramică, lemn, textile, feronerie ş.a.), realizându-se creaţii originale de înaltă valoare, ce marchează personalizarea în acest domeniu a judeţului: ceramica de Horezu şi de Buda-Vlădeşti, obiecte de uz casnic şi mobilier de la Romanii de Sus – Horezu, fluierele din Vaideeni şi Urşani-Horezu, cojoacele din Bărbăteşti şi Vaideeni, costumele populare din Bărbăteşti, Păuşeşti-Otăsău, Pietrari, Stoieneşti, Buneşti, Tomşani, Măldăreşti ş.a., la care se adaugă arhitectura locuinţei şi portul popular din toate localităţile zonei; nu ezităm să amintim, din perioada interbelică, covoarele olteneşti lucrate la Mânăstirea Bistriţa, precum şi textilele de interior şi costumele populare („naţionale”) confecţionate la conacul de la Mihăeşti al Brătienilor (de unde se va individualiza, prin excelenţă, costumul propus reginei Maria şi purtat de către aceasta). Având la îndemână bogate resurse de materie primă – lemn, lut, piatră, piele, lână, cânepă, metale etc. –, populaţia vâlceană a practicat pe scară largă numeroase meşteşuguri de străveche tradiţie şi care au avut o profundă semnificaţie în cultura şi civilizaţia populaţiei de aici.

   • Aria sudică, de şes, delimitată de o linie imaginară, trecând prin localităţile Prundeni, Măciuca, Zătreni, între Olt şi Olteţ, a conservat mai bine obiceiurile legate de muncile agricole de peste an, folclorul epic în versuri şi cântecul liric: arhitectura este caracterizată prin locuinţa joasă, dezvoltată pe orizontală, uneori din paiantă, iar meşteşugurile sunt mai puţin frecvente, predominând cele legate de construcţii şi port.

   Într-o primă concluzie: Învecinându-se din vechime cu Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului la nord, Ţara Haţegului şi Gorjul la vest, Romanaţii la sud şi Argeşul la est, iar astăzi cu judeţele Sibiu, Alba, Hunedoara, Gorj, Dolj, Olt şi Argeş, Vâlcea a cunoscut de-a lungul evoluţiei sale social-istorice multiple inter­ferenţe care, exprimându-se în similitudini de structură a faptelor etnofolclorice ca şi în confluenţe repertoriale şi stilistice, depun mărturie pentru unitatea şi continu­ita­tea vieţii materiale şi spirituale a poporului nostru. Pe acest fond comun, spiri­tualitatea vâlceană a generat o cultură populară specifică, în care s-au cristalizat valori artistice originale, dând ţinutului personalitate etnofolclorică, unitate, complexitate şi armonie⁴⁵.

   O primă prezentare completă a acesteia nu poate fi făcută în paginile de faţă fiindcă proporţiile ei ar trebuie să ducă la cel puţin încă un volum de felul aceluia din 1972, Arta populară din Vâlcea. Vom apela, totuşi, la sintezele din cap. „Cultura populară” al monografiei din 1980 a judeţului Vâlcea, deşi documentaţia ulterioară (de bibliotecă şi de teren), precum şi însăşi devenirea fenomenului comportă şi o nouă perspectivă.

Note bibliografice

42. v. Ion Vlăduţiu, în vol. Arta populară din Vâlcea, 1972, pag. 15.

43. Documentarul acestei subzonări a rămas în arhiva Centrului Judeţean de Îndrumare a Creaţiei Populare şi a Mişcării Artistice de Masă Vâlcea.

44. v. Judeţul Vâlcea – monografie. Bucureşti, Ed. „Sport-Turism”, 1980, cap. Cultura populară, pag. 234-245 – autori Gheorghe Deaconu şi Ion Lazăr.

45. Op. cit., p. 234.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 460-462). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”