Cultura scisă medievală vâlceană – Mircea cel Mare – Întemeietorul

Adăugăm la aceste exemple vâlcene faptul că biserica Stelea din Târgovişte (1645) se înscrie în rândul variantelor ce conţin adăugarea unei turle pe pronaos, ceea ce i-a conferit o „dinamică specială” şi o „plastică monumentală”, planul şi structura ei fiind adoptate, pentru ctitoria sa din Bucureşti, şi de către mitropolitul Antim Ivireanul, cel care, ca episcop de Râmnic, girase, în 1705-1707, renovarea Coziei prin rezugrăvirea naosului, adăugarea pridvorului ş.a. Prin asemenea exemple putem ajunge la o concluzie semnificativă. Pus în comparaţie cu celelalte două mari modele/tipuri de arhitectură religioasă – cel de la Curtea de Argeş (ctitoria lui Neagoe Basarab, 1521) şi cel de la Hurez (ctitoria lui Constantin Brâncoveanu, 1693) -, care, prin caracterul excepţional al funcţiei, al planului şi al stilului, nu au cunoscut o reală emulaţie în timp (ultimul, chiar nu a avut…timp!), modelul athonit al Coziei, de proporţii mai modeste, robust şi armonios, a putut să fie adoptat/ şi adaptat atât la biserici din mediul monahal, cât şi la biserici din mediul mirean, încât se poate spune că, în spaţiul Olteniei (şi nu numai!), a fost cel mai important model medieval pentru arhitectura aulică de zid, în răstimp de mai bine de trei secole, contribuind la structurarea unui stil pentru arhitectura românească religioasă, stil configurat în epoca lui Matei Basarab.

Un alt model athonit instituit la noi prin biserica sfintei mănăstiri coziene este acela al picturii murale din pronaos (care ni s-a păstrat în starea originală de la 1388-1391). Programul iconografic de aici este deosebit faţă de acela de la Biserica domnească din Curtea de Argeş, care are aspecte de somptuozitate şi fast bizantin potrivite pentru catedrala unei capitale unde se primesc oaspeţi înalţi (conducători de state sau patriarhi). Or, la Cozia, potrivit dorinţei domnitorului-ctitor, a primat, potrivit pentru rostul ei funerar, aspectul monastic, auster, de reculegere şi evlavie; aici, unde şi arhitectura bisericii este de factură athonită, ajunsă pe filiera salbei de mănăstiri sărbeşti care o precedă, meşterii zugravi (sărbi şi, probabil, şi români) au aşezat pe peretele comun cu naosul, Sinoadele ecumenice şi întregul Imn Acatist al Maicii Domnului (ocrotitoarea Sfântului Munte şi a tuturor monahilor) în 24 de imagini erminice, iar pe peretele sudic câţiva dintre primii şi cei mai mari sihaştri ai pustiei – ceea ce cutremura cu modele de excepţie spiritul creştin autentic al acelei vremi¹⁸. Deşi nu se cunoaşte cu precizie o anume erminie care să fi stat la baza acestui program iconografic – indiferent dacă ar fi sau nu vorba de un manual de şcoală macedoneană a lui Manuil Panselinos?¹⁹, importantă este certa sorginte constantinopoliană, din epoca paleologică târzie –, este de presupus că a fost folosită o erminie consacrată, ea a existat, meşterii şi-au însuşit-o, nu doar transpunând-o în fresce, dar şi iniţiind, la scurt timp, o şcoală de zugravi la Cozia, atestată prin şcoala Mânăstirească din 1415.

Modelul picturii murale din pronaosul Coziei, marcat îndeosebi de cele 24 de imagini ilustrând Imnul Acatist – temă simbolizând dogma Întrupării Logosului, precum şi Parusia, ce implică învierea morţilor şi nemurirea celor aleşi (a se observa absenţa deliberată a temei Judecăţii de apoi!) – a fost şi el preluat în lăcaşuri din mediul monahal şi din cel mirean, dar cu un program iconografic, uneori, mai redus – ceea ce îi conferă lăcaşului cozian unicitatea proporţiilor, ca şi a „amprentei” isihaste. După opinia cercetătorului sârb Sv. Radojčic, pictura murală din secolul al XIV-lea de la noi, îndatorată picturii paleologice târzii şi marcată, în moduri funcţional-diferite, de către Biserica Sf. Nicolae – Domnesc din Curtea de Argeş şi pronaosul bisericii mari de la Cozia, constituie, nu un sfârşit, cât un început, un cap de serie pentru evoluţia stilului picturii din Ţara Românească în epoca post-bizantină, în secolele al XV-lea şi al XVI-lea²⁰. Ctitorie voievodală de mare importanţă spirituală, adevărată lavră în Evul Mediu românesc, Mânăstirea Cozia mai conţine, ca element de unicitate (remarcat de Răzvan Theodorescu), şi un însemn dinastic bizantin, respectiv, stema paleologică, aşezată în basorelief, afară, pe fereastra dinspre sud, din dreptul portretului votiv al lui Mircea cel Mare, stema reprezentând condiţia princiară – de „despot” la nivelul imperiului bizantin, obţinută prin stăpânirea întregului teritoriu al Ţării Româneşti până la mare.

Tot aşezământul Coziei este acela în care, convenţional, în jurul anului de graţie 1400 (v. Răzvan Theodorescu), se realizează şi un prim monument al culturii scrise din Ţara Românească, exprimând, de data aceasta, creativitatea/ originalitatea în raport cu un model bizantin şi având o largă rezonanţă în spaţiul Ortodoxiei. Filotei, monahul de la Cozia, creează, sub numele generic de „Pripe(a)le”, scurte imnuri religioase în versuri (tropare „de laudă şi de preamărire”) destinate „sărbătorilor domneşti, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor cuvioşi şi mucenici mai însemnaţi” şi care se cântă, în locul pripelei „Aliluia”, la fiecare din cei 20 de „psalmi aleşi” de Nichifor Vlemidis pentru a fi cântaţi în liturghiile acestor sărbători²¹²²). Consemnăm câteva dintre Pripealele lui Filothei:

             III. Sfântului apostol şi evanghelist Ioan Teologul

   Veniţi cu toţi să-l slăvim pe Ioan fiul Tunetului;

               pe Ioan cel Fără de prihană,

               pe cel ce şi-a rezemat capul

               de pieptul lui Hristos.

   XXII. La duminica Floriilor

               Veniţi să-i ducem, precum copiii,

               lui Dumnezeu credinţa noastră

               în chip de ramuri

               şi dragostea în chip de mlădiţe.

                                                              (Traducere din medio-bulgară de Dan Horia Mazilu²³ )

   Pripealele lui Filotei au cunoscut o largă răspândire în copii manuscrise (25 cunoscute din secolele XV-XVII) – chiar şi la popoarele ortodoxe vecine: sârbi, bulgari, ruşi, savanţii ruşi considerând că, prin aportul de originalitate, au constituit un simptom de ieşire din cultura canonului (medieval), marcând, în felul lor, prenaşterea răsăriteană²⁴. La noi, Damaschin Voinescu, episcop al Buzăului şi, apoi, al Râmnicului, le-a imprimat, cu traducerea sa în limba română, în Psaltirea tipărită la Buzău, în 1703 (filele 179-192) şi, apoi, în Catavasierul tipărit la Râmnic în 1725 – această versiune fixându-se în Polieleul liturgic, în Moldova şi Ţara Românească, până în secolul al XIX-lea, iar, în Transilvania, până în zilele noastre (v. Tit Simedrea²⁵).

   Iradierea cultural-spirituală a sfintei mănăstiri Cozia va continua să se producă în tot evul mediu românesc (mijlociu şi târziu) prin intermediul şcolilor mănăstireşti de copişti, de cântăreţi, zugravi ş.a., al cărturarilor-călugări autori de lucrări de mai largă rezonantă²⁶ierografos (scriitor sfinţit, de cărţi religoase), ci s-au implicat şi în viaţa civilă, realizând lucrări de importanţă culturală: Mardarie Cozianul, în 1649, încheie în manuscris Lexiconul slavo-român şi tâlcuirea numelor, prima lucrare de acest fel de la noi; Ghenadie Cozianul, la 1747, traduce (după o lucrare rusească din 1712) Ithica sau ieropolitica sau filosofia învăţătoare de obiceiuri, cu simboluri şi cu chipuri luminată, spre îndreptarea şi folosul celor tineri, lucrare în 66 de strofe poetice, Antim ieromonahul, în 1766-1767, scrie o carte ce se cheamă Cosmografie, adică izvodirea lumii, toate rămase în manuscris.