Cultura tradițională din Vâlcea (1968-2013) – o istorie concentrată și ilustrată

         Să nu uităm, de asemenea, că Muzeul Satului Vâlcean de la Bujoreni ar fi un loc pustiu, ca un cătun după bejenii, dacă în incinta lui n-ar fi aduşi, rând pe rând, olari şi ţesătoare, creatori de costume populare şi alţi meşteri iscusiţi. Toate casele şi încăperile de la Bujoreni sunt înfrumuseţate şi readuse la viaţă, la viaţă autentică prin prezenţele excepţionale de costume populare, piese ceramice, mobilier tradiţional, veritabile bijuterii create din lemn, borangic şi alte materiale textile. Este vorba despre impresionabile valori de patrimoniu cultural, tezaurizate nu numai la Bujoreni, ci şi în alte odăi de case îmbiate să devină muzeu – toate scoţând la lumină rădăcini din care Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale a reuşit să extragă şi să aducă în plină rodire cultura şi arta dospite în vetrele satului vâlcean.

         Conservarea şi punerea în valoare a patrimoniului, aflat prin veacuri sub cerga spiritului popular, nu ar fi ajuns pe treapta a 45-a, dacă în acest demers trudnic nu s-ar fi investit forţă de selecţie, pricepere, talent şi, peste toate, o pasiune aprigă şi neostoită a unor oameni nu puşi de alţii, ci chemaţi de destin să construiască cetăţile noastre de depozitare şi relevare a artei şi culturii populare. Acestora li se datorează longevitatea manifestărilor care au devenit repere şi argumente în arsenalul cercetătorilor fenomenelor de spiritualitate dintr-un spaţiu fertil, poate cel mai fertil din marea vatră a creativităţii folclorice româneşti.

         A fost şi continuă să fie o generaţie de truditori care au ştiut nu numai să samene ogorul culturii populare, dar să şi strângă recolta ca nişte buni gospodari. Iar asta s-a întâmplat nu pentru că viaţa i-ar fi aşezat fără motiv în matca pe care curg etern apele culturii şi artei populare din arealul Vâlcii, ei au trăit folclorul prin toate fibrele şi cu toate bătăile inimii. Uriaşul lor merit stă în contribuţia adusă la trezirea şi educarea comunităţilor locale în spiritul apartenenţei la un spaţiu istoric, religios, economic, social şi cultural comun, în care, implicaţi fiind la un lung travaliu spiritual, niciodată nu s-au dat în lături de la responsabilităţile majore în conştientizarea oamenilor că ei sunt depozitarii unei zestre extraordinare de tradiţii şi datini, de artă populară autentică.

         Cine sunt ei? Ni i-a dezvăluit în toată strălucirea şi veridicitatea cel mai mare scriitor născut pe plaiurile Vâlcii, maestrul Dinu Săraru: „O jumătate de veac, aproape, cultura vâlceană a fost slujită cu o rară abnegaţie şi cu dăruire sufletească fără egal, dar şi dominată, în aceeaşi vreme, inspirat, de către doi căuzaşi unici ai spiritualităţii Olteniei de sub munte, profesorii şi cercetătorii GHEORGHE DEACONU şi ELENA STOICA”.

         Acestora, la ceas jubiliar, le dedic şi eu, cu respectul cuvenit, rândurile de mai sus.         

Dr. Ing. ION CÎLEA

Preşedintele Consiliului Judeţean Vâlcea

O EVALUARE DIACRONICĂ – PREMISA SINTEZEI VALORICE

         Cartea de faţă este, la prima privire, o continuare, o dezvoltare a lucrării noastre – 40 de ani, de evenimente, de mărturii (Editura Patrimoniu, 2008), în care am urmărit devenirea instituţiei în primele patru decenii (1968 – 2008), prin marcarea, an de an, a celor mai semnificative momente, de regulă evenimente culturale, alese printr-o selecţie drastică, impusă de spaţiul grafic al catalogului. Pentru noul proiect editorial, cu o ofertă mai generoasă, am îmblânzit selecţia şi am lărgit aria tematică, incluzând, alături de evenimente, şi celelalte categorii de producţii culturale specifice: ştiinţifice, metodologice, artistice (expoziţionale, concertistice, editoriale, discografice). Evident, afându-ne sub aceleaşi constrângeri de spaţiu grafic, dar asumându-ne, în mod deliberat, o rigoare valorică, am procedat tot selectiv, operând cu criteriile explicitate în Nota asupra ediţiei. Raţiunea şi miza acestei “istorii”, care amplifică şi aprofundează sumara “cronică” din 2008, adusă în actualitate (2013), este de a oferi, chiar şi în această formulă “concentrată”, o evaluare diacronică, pregătitoare a unei sinteze valorice, în perspectiva atotcuprinzătoarei monografii a instituţiei, dezirabilă până la semicentenarul acesteia (2018).

            Prezenta lucrare nu este o evocare “din memorie” (deşi autorii ei, martori şi părtaşi la această “istorie”, ba chiar protagonişti, ar fi putut s-o “povestească” liber, ba chiar literar!), ci reprezintă un elaborat ştiinţific, întemeiat pe cercetarea şi valorificarea documentelor de arhivă. Din acest unghi de vedere, redactarea cărţii de faţă a beneficiat de experienţa şi substanţa lucrării Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea (Editura Patrimoniu, vol. I, 2008; vol. II, 2010), care oferă o sinteză asupra bazei de informaţii şi imagini acumulate în arhiva şi biblioteca instituţiei – “Banca etnoculturală a Vâlcii”. Actuala “istorie” se întemeiază pe explorarea şi valorizarea acestui tezaur informativ şi documentar, care conservă multiple categorii de produse arhivistice şi, deopotrivă, bunuri culturale: texte informative (inclusiv documente de istorie culturală, în original), afişe şi programe, cărţi şi publicaţii, fotografii, casete audio şi video, discuri şi filme. La acestea se adaugă numeroase extrase din cronicile şi articolele apărute în presa contemporană, la care autorii au apelat pentru a atenua ariditatea discursului istoriografic. Mărturiile şi opiniile semnate de cronicarii culturali (între care se regăsesc nu numai publicişti cunoscuţi, ci şi reputaţi specialişti) aduc suflul proaspăt al trăirii nemijlocite a evenimentului cultural. Realizarea unui volum în care să fie republicate, selectiv, aceste texte, ar fi nu numai un câştig documentar, ci şi un eveniment publicistic. Argumentăm această aserţiune recomandând consultarea (la finalul cărţii) a listei autorilor citaţi în “cronică”.

            Patrimoniul documentar al Centrului Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale este cea mai autorizată şi mai productivă sursă de cunoaştere a “istoriei” instituţiei şi, în general, a evoluţiei culturii tradiţionale din Vâlcea, în ultima jumătate de veac. Iar devenirea acesteia este un capitol din istoria culturală a Vâlcei contemporane. Conturăm această “istorie” rezumând viziunea diacronică schiţată în Patrimoniul documentar al culturii tradiţionale din Vâlcea (pp. 15-18). Debutul Casei Creaţiei Populare – aşa se numea instituţia la început – a avut loc la sfârşitul anilor ’60, adică spre finele perioadei de „dezgheţ”, marcate, între altele, şi de reforma teritorial-administrativă a ţării, care a oferit fiecărui judeţ şansa unei dezvoltări autonome, inclusiv în planul vieţii culturale. Prin tradiţie, patrimoniu şi potenţial, Vâlcea constituia un excelent teren de acţiune pentru afirmarea şi stimularea forţelor creatoare. În acest climat, a apărut în peisajul cultural vâlcean o instituţie inedită, care a crescut organic din zestrea etnografică şi din tradiţia culturală a zonei, asigurându-şi un loc activ şi un rol distinct în ansamblul forţelor culturale ale judeţului. Acest rol ar putea fi definit, într-o formulă concentrată, prin sintagma atelier de construcţie şi creativitate culturală: o instituţie care a proiectat programe culturale, a construit structuri de viaţă culturală şi a stimulat nuclee şi personalităţi creatoare. O instituţie care şi-a fundamentat acest travaliu pe un dialog polivalent – între popular şi cult, oralitate şi cărturăresc, tradiţie şi modernitate, amatori şi profesionişti –, având drept scop stimularea procesului de creaţie, afirmarea şi promovarea unor tradiţii şi valori menite să potenţeze personalitatea etnoculturală a Vâlcii în contextul culturii naţionale. În ce măsură şi-a îndeplinit instituţia rolul asumat de-a lungul celor patru decenii de existenţă – aceasta rămâne în grija istoriei culturale. Ceea ce-i putem oferi viitorului cercetător este o încercare de periodizare a evoluţiei instituţiei, abordate dinăuntrul fenomenului, cu argumente oferite de baza documentară.

            Prima perioadă a acestei „istorii” începe din anul înfiinţării (1968) şi durează până spre sfârşitul anilor ’70. În acest interval, instituţia şi-a afirmat cu vigoare statutul profesional, creând şi punând în funcţiune structuri şi nuclee de viaţă culturală, grefate pe tradiţia populară, lansând şi consolidând proiecte şi iniţiative culturale, viabile şi astăzi. În această perioadă, instituţia a realizat un program de construcţie culturală, care a dinamizat şi personalizat lumea culturii populare, având drept corolar dezvoltarea creatoare a tradiţiei. Echipa instituţiei şi-a întemeiat această strategie incipientă pe trei puncte nodale: program, dialog, laborator. Existenţa unui program propriu (chiar dacă instituţia era obligată să execute, înainte de toate, programele comandate „de sus”) a asigurat Centrului… o relativă autonomie funcţională. Cultivarea unui dialog multidimensional – cu reţeaua din teritoriu, cu celelalte „lumi” culturale, dar, precumpănitor, cu oamenii culturii populare, i-a alimentat permanent sursele cunoaşterii, atât a lumii reale a culturii populare, cât şi a lumii virtuale, a sistemului de norme, modele şi valori al acesteia. Comunicarea a reprezentat, ea însăşi, o formă de acţiune culturală, stimulând iniţiativa creatoare. Transformarea procesului de construcţie într-un laborator de creativitate a fost rezultatul aplicării principiului gustian al ştiinţei în acţiune. Al doilea principiu călăuzitor al instituţiei, în primii ani, a fost, alături de fundamentarea ştiinţifică a demersului cultural, promovarea valorii. Primul deceniu din existenţa instituţiei s-a încheiat, de fapt a fost marcat prin Festivalul „Pridvor vâlcean”, care se voia, programatic, „un festival al valorilor”, ca un corolar firesc al procesului de acumulări şi cristalizări calitative. Acest „program” era afirmat şi aplicat în 1978, când începuse deja „Cântarea României” şi când viaţa culturală era guvernată de un singur „program”.

            A doua perioadă începe la sfârşitul anilor ’70 şi durează până în 1989 – o perioadă mai puţin fastă, mai puţin rodnică: alături de celelalte instituţii culturale, dar în mai mare măsură decât acestea, Centrul… a fost treptat transformat, dintr-o instituţie de specialitate, cu statut profesional, cu personalitate distinct`, într-o anexă a „organului de partid şi de stat”, care a aservit cultura populară ideologiei regimului. Funcţionalitatea polivalentă, creatoare, a fost deturnată în direcţia producţiei culturale şi a consumului cultural „de masă”: instituţia a involuat spre condiţia de coopertaivă de prestări servicii mai mult sau mai puţin culturale, specialiştii ei au fost înregimentaţi în „armata activiştilor”. A fost o perioadă dramatică, marcată deopotrivă de eforturi de rezistenţă profesională, dar şi de inerente concesii şi compromisuri, care nu s-au constituit, totuşi, în abdicări de la calitatea şi demnitatea de oameni ai culturii populare: instituţia a continuat să apere, să stimuleze şi să promoveze valorile autentice ale tradiţiei populare. A fost, totodată, o perioadă agravată de autofinanţare, generatoare de multe şi umilitoare servituţi. Toată zestrea de pricepere, energie şi experienţă a instituţiei se consuma într-o avalanşă cotropitoare de manifestări aduc`toare de venituri. Nu mai era loc, timp şi poate nici drag nu mai era pentru întemeiere, pentru construcţie, pentru durată. Şi totuşi, chiar şi în asemenea condiţii, instituţia şi-a făcut datoria de promotor al tradiţiilor şi valorilor. Cronica anilor ’80, consultabilă în prezenta carte, oferă destule mărturii.

            Numai pe temeiul acumulărilor anterioare, instituţia a putut rezista, a putut depăşi această perioadă critică şi a supravieţuit funcţional, astfel că, la începutul anilor ’90, s-a putut face o evaluare pozitivă a drumului parcurs. Primul pătrar de veac din „istoria” instituţiei a fost, în ciuda experienţei dramatice a anilor ’80, semnificativ şi fecund, prin acumulările de potenţial, experienţă şi iniţiativă creatoare, chiar dacă nu întotdeauna aceste acumulări au fost validate sub raport valoric. Travaliul cultural al acestei perioade s-a desfăşurat în respectul deplin al tradiţiilor culturale, care au exercitat asupra „echipei” instituţiei o permanentă atracţie, cu puterea unui model exemplar. Pe acest fundament al ataşamentului faţă de tradiţie, al voinţei de a o continua şi dezvolta creator, s-au construit toate iniţiativele şi programele lansate în această perioadă: revigorarea şi valorificarea folclorului, revitalizarea creaţiei populare, dezvoltarea potenţialului artistic, stimularea creaţiei literar-artistice, promovarea artei culte, afirmarea valorilor artistice vâlcene în circuitul european – toate acestea conturând şi definind statutul funcţional al Centrului…, rolul lui în ansamblul culturii vâlcene contemporane – atelier de construcţie şi creativitate culturală.

            După ’89, Centrul… a intrat în cea de a treia perioadă a existenţi sale. Instituţia, stimulată în anii ’60 şi ’70, exploatată în anii ’80, s-a confruntat, în primii ani ’90, cu un proces de marginalizare, de izolare a tradiţiei populare, sub impactul tranziţiei şi în contextul eforturilor, într-adevăr remarcabile, pentru înfiinţarea instituţiilor profesioniste de artă în Vâlcea. Dar acest program cultural de anvergură, încorpora şi eforturile Centrului…, prin laborioase acumulări de iniţiative şi experienţe, de tradiţii şi valori, ceea ce nu îndreptăţea transformarea tradiţiei populare în „cenuşăreasa” culturii. Ca răspuns la această provocare, instituţia a elaborat şi şi-a asumat, la începurul anilor ’90, o strategie de reîntoarcere la izvoare – ca garanţie a reconsiderării statutului profesional al instituţiei şi a recuperării locului şi rolului tradiţiei populare în cultura contemporană. Reîntoarcerea la izvoare, la rădăcini – principiul fundamental al noii strategii culturale – constituia şansa reală şi viabilă a reconsiderării statutului profesional al instituţiei, al revigorării capacităţii ei de a-şi îndeplini locul şi rolul în viaţa culturală a comunităţii. În redefinirea acestui statut, cele trei dimensiuni funcţionale ale instituţiei – ştiinţifică (cercetare), metodologică (îndrumare), axiologică (valorizare) – şi-au redobândit pregnanţa şi relevanţa. Cele trei dimensiuni – corespunzătoare celor trei nivele ale demersului cultural – cercetarea ştiinţifică, asistenţa metodică şi valorizarea artistică – au devenit principii teoretice şi repere pragmatice pentru cristalizarea şi optimizarea noului statut al instituţiei – acela de manager al patrimoniului viu al culturii populare, realitate culturală înţeleleasă ca o lume dinamică, deschisă, într-un dialog activ şi permanent cu celelalte „lumi” ale culturii contemporane.

            Ca şi celelalte instituţii culturale, Centrul… a cunoscut, în perioada imediat următoare evenimentelor din 1989, inerente frământări şi căutări, datorate, dincolo de determinările obiective ale contextului social-economic al tranziţiei, atât sechelelor sistemului cultural al regimului totalitar, cât mai ales mentalităţilor şi prejudecăţilor cultivate înăuntrul şi în afara lumii culturii populare. Intrând, în 1993, în cel de al doilea pătrar de veac al existenţei sale, Centrul… a cunoscut un proces de clarificări conceptuale şi metodologice, de evaluare a experienţei acumulate, de remodelare funcţională, capabil să confere un statut demn în noul sistem cultural. Pentru îndeplinirea acestui deziderat, instituţia a declanşat o „ofensivă” pe trei „fronturi”: profesionalizarea şi modernizarea demersului cultural; reconstrucţia culturală în teritoriu; cristalizarea şi reprezentarea valorică a culturii populare – cele trei componente ale strategiei elaborate şi aplicate în anii ’90.

            În prima linie, a fost aşezată profesionalizarea şi modernizarea demersului cultural, lupta echipei instituţiei cu rutina şi uzura acumulată. Confruntarea cu sine a determinat conducerea instituţiei să reconsidere conceptele şi metodele, să redimensioneze obiectivele şi priorităţile, să amendeze mentalitatea de oameni ai culturii populare. Aceştia nu mai puteau rămâne doar ceea ce fuseseră decenii de-a rândul – animatori şi îndrumători ai vieţii cultural-artistice, ci erau chemaţi să funcţioneze în calitate de conservatori ai patrimoniului viu al culturii populare, promotori ai tradiţiilor şi valorilor etnoculturale în contemporaneitate. Dinamica fenomenului etnocultural revendica manageri eficienţi, dublaţi de specialişti performanţi, capabili să „gestioneze” optim patrimoniul contemporan al culturii tradiţionale. Numai prin acest travaliu de profesionalizare şi modernizare – care definea cel dintâi front al ofensivei manageriale –, Centrul… putea avansa către regăsirea şi împlinirea vocaţiei sale de a fi o instituţie pentru viitorul culturii populare.

            În procesul de remodelare funcţională a instituţiei, cel de al doilea front al „ofensivei” declanşate în anii ’90 l-a constituit, după modernizarea demersului profesional, în tripla lui dimensiune – cunoaştere, conservare şi valorizare –, reconstrucţia culturală în teritoriu. Reconsiderând conceptul de „îndrumare”, compromis de sistemul cultural al vechiului regim, care făcuse din îndrumarea metodică un instrument al opresiunii ideologice, conducerea instituţiei a înţeles că statutul Centrului…, de coordonator metodologic al activităţăţii artistice a aşezămintelor culturale, cu care a fost [nvestită instituţia după 1990, impune o nouă abordare a relaţiilor cu casele de cultură şi căminle culturale, aflate şi ele într-un proces de restructurare organizatorică şi funcţională. Esenţa acestei viziuni novatoare o constituia dialogul cultural, cultivarea unei cooperări menite să conducă la revigorarea vieţii culturale locale. Strategia Centrului…, în acest domeniu, a vizat concertarea eforturilor bisericii, şcolii, căminului cultural, sub autoritatea primăriei, a consiliului local – instituţii răspunzătoare de dezvoltarea culturală a comunităţilor reprezentate. În constituirea şi funcţionarea acestui parteneriat cultural, Centrul… a îndeplinit un rol catalizator şi armonizator. De fapt, nu era nimic nou sub soare: instituţia îşi asumase şi exercitase acest rol încă de la înfiinţarea Casei Creaţiei Populare. Noi, acum, erau doar condiţiile şi instrumentele de performare a parteneriatului Centrului… cu reţeaua culturală. Obiectivul rămânea, de asemenea, acelaşi: reconstrucţia culturală în teritoriu, ca mijloc de cultivare şi stimulare a creativităţii populare, în vederea menţinerii şi potenţării capacităţii comunităţilor locale de a funcţiona ca vetre păstrătoare şi creatoare de cultură. Datoria instituţiei, în acest program, era să asigure, cu profesionalism, asistenţa ştiinţifică şi metodologică – în cunoaşterea şi dezvoltarea tradiţiilor şi valorilor culturii populare ca nuclee stimulative pentru o viaţă culturală dinamică în localităţi şi ca surse organice pentru reprezentarea valorică la nivele superioare.

            Reprezentarea valorică a potenţialului artistic constituia, după ’89, un deziderat tot mai problematic, în condiţiile în care tradiţia populară era considerată mai departe o cultură „minoră”: cercurile culturale cu putere de decizie privilegiau cultura instituţionalizată, creaţia cultă şi arta profesionistă, ceea ce echivala cu o abordare discriminatorie, accentuată tot mai mult în cursul anilor ’90, ca un fel de revanşă pentru aşa-zisa „supralicitare” a culturii populare sub regimul trecut. Strategia preconizată de instituţie, ca reacţie la aceste tendinţe, a prevăzut, în plan teoretic, reconsiderarea conceptului de valoare, care, în lumea culturii populare, funcţionează în corelaţie cu cel de autenticitate, iar în registrul practic, instituirea şi aplicarea unui set de criterii valorice, care să descurajeze mediocritatea, nonvaloarea, subcultura. În această „bătălie” pentru autenticitate şi valoare, Centrul… s-a condus după principiul potrivit căruia reprezentarea valorică a potenţialului artistic trebuie să se întemeieze pe cunoaşterea, conservarea şi promovarea tradiţiilor şi valorilor etnoculturale care fiinţează şi funcţionează în patrimoniul viu al culturii populare. Adevărata valorizare, pe care Centrul… şi-a asumat-o ca un program cultural de viitor, trebuia racordată la cultivarea tradiţiei în mediul originar de viaţă, la dezvoltarea ei creatoare, în dialog deschis cu celelalte expresii culturale, singura sursă generatoare de valori noi.

            Aceste direcţii de strategie cultuală au fost continuate şi consolidate în primul deceniu din secolul XXI. Odată cu primii ani 2000, instituţia – denumită acum Centrul Judeţean pentru Conservarea şi Promovarea Culturii Tradiţionale – a intrat în cea de a patra perioadă din evoluţia ei. O perioadă caracterizată prin două orientări dominante, pe care conducerea instituţiei le-a urmărit sistematic şi consecvent: pe de o parte, parteneriatul cu reţeaua de aşezăminte culturale din teritoriu, pentru a revigora viaţa spirituală a comunităţilor locale; pe de alta, ofensiva pentru promovarea tradiţiilor şi valorilor etnoculturale identitare pe plan naţional şi european. În ambele direcţii, moştenirea tradiţională – patrimoniul documentar şi experienţa acumulată – au constituit izvoare şi modele productive pentru creativitatea contemporană. Asumându-şi istoria parcursă, păstrând ceea ce s-a dovedit valid şi viabil. Conducerea actual` a Centrului… a lansat iniţiative şi proiecte, a elaborat şi derulat noi programe culturale, dovedind, în continuare, că este o instituţie vie, activă, creatoare. Cronica anilor 2000 este edificatoare.

            Dar, dincolo de “cronica” instituţiei, prezenta lucrare oferă documente şi argumente pentru a cerceta şi evalua devenirea culturii populare / tradiţionale în ultima jumătate de veac, pornind de la relativa sinonimie a celor doi termeni implicaţi în denuimirile succesive ale instituţiei: popular şi tradiţional. Conceptul de cultură populară / cultură tradiţională reflectă o realitate socio- şi etnoculturală complexă şi dinamică, adeseori contradictorie, fiind plasată la interferenţa unor “lumi culturale” aflate în comunicare, dar şi în confruntare: cultură orală vs. cultură scrisă; cultură populară vs. cultură de factură cărturărească; artă populară vs. artă cultă;. Este evident că abordarea contemporană a realităţii fenomenului nu mai poate face abstracţie de dinamica raportului între tradiţie şi modernitate, marcată de circuitul tot mai deschis între zestrea moştenită şi creaţia actuală. Intuind, la început, şi apoi conştientizând, aprofundând, prin cercetare şi experienţă, această dinamică, CJCPCT Vâlcea a înţeles treptat că domeniul pe care-l gestionează şi manageriază este un teritoriu al profesionalității și creativităţii, dincolo de prejudecata graniţelor trasate artificial între popular şi cult, amatori şi profesionişti. A înţeles şi a aplicat această înţelegere în practică, elaborând şi implementând strategii adecvate. Imaginea Casei Creaţiei Populare ca instituţie “eminamente folclorică” este expresia unei percepţii false, generată de necunoşatere. “Cronica” perioadei 1968 – 2013 oferă destule şi convingătoare argumente pentru funcţionarea instituţiei ca atelier de creativitate culturală, în varii domenii culturale, care, aparent, nu intră în sfera tradiţiei. CJCPCT Vâlcea şi-a conservat şi şi-a apărat acest statut în confruntarea cu provocările realităţii socio-culturale. Înainte de 1989, tendinţa de a confunda cultura populară cu aşa-zisa “cultură de masă”, în virtutea “tradiţionalelor trăsături” ale celei dintâi (caracterul colectiv şi anonimatul), ameninţa, chiar pe un fond stabil de valori autentice, originalitatea şi individualitatea. După 1990, tentaţia de a transforma întreaga cultură populară în “cultură de consum”, a favorizat alunecarea spre fals şi nonvaloare. Cu inerente erori şi concesii, impuse de presiunea contextului sau determinate de propriile-i limite, CJCPCT Vâlcea a fost un militant şi un garant al autenticităţii, valorii şi personalităţii creatoare – afirmaţie pe care “materia” lucrării de faţă o susţine în mod convingător. Numai aparent ea este o “cronică” a evenimentelor şi manifestărilor culturale, a concursurilor şi festivaluriolor, a spectacolelor şi concertelor, a taberelor şi expoziţiilor, a simpozioanelor şi colocviilor, a turneelor şi schimburilor culturale, a producţiilor editoriale şi discografice. Dincolo de toate aceste “instrumente” ale acţiunii, sunt oamenii. Ei, oamenii culturii populare, sunt protagoniştii vieţii culturale, cu identitatea şi personalitatea lor creatoare. Cu ei şi pentru ei a făcut CJCPCT Vâlcea tot ceea ce înregistrează cronica celor 45 de ani.

            Şi tot lor, oamenilor culturii populare, în sens larg, li se adresează, înaintea tuturor, cartea care vede lumina tiparului. Celor de azi, martori şi părtaşi la această “istorie”, ca expresie a gratitudinii pentru aportul şi efortul lor, recunoscând şi preţuind calitatea lor de co-autori. Celor de mâine, tinerii de azi, ca imbold de a continua şi dezvolta această “moştenire”. În mod expres, cartea este destinată animatorilor, managerilor şi îndrumătorilor culturali, care pot găsi în această carte repere conceptuale şi metodologice, poate chiar modele, pentru aprofundarea procesului de cunoaştere, stimulare şi valorizare a fenomenului. Dar autorii vizează o categorie specială de destinatari ai cărţii: oamenii din politică şi administraţie, răspunzători pentru dezvoltarea şi susţinerea culturii tradiţionale, atât pe plan judeţean, cât şi la nivel local. Oamenii culturii populare aşteaptă de la aceştia mai multă solidaritate şi responsabilitate. Pentru toţi aceştia, cartea de faţă se vrea o “învăţătură” generată de “istoria” relatată: să cultivăm tradiţia creatoare de valori într-o civilizaţie modernă, să conservăm şi să promovăm valorile identitare într-o lume globalizată.

NOTĂ ASUPRA EDIȚIEI

“Istoria” relatată în cartea de față este “concentrată” în două sensuri: pe de o parte, în sens redacțional, lucrarea având un caracter rezumativ, fiind un compendiu al istoriei complete, exhaustive, care urmează să fie scrisă; pe de altă parte, în sens metodologic, fiind axată pe anumite categorii de subiecte culturale. “Materia” lucrării este, așadar, urmarea a două operații de selecție: o preselecție a subiectelor – programe, evenimente și produse culturale – înregistrate în “Buletinul informativ” al instituției. Această preselecție s-a făcut după criterii de valoare și tematice, acestea din urmă fiind aplicate, cu predilecție, în perioada anterioară anului 1989: au fost lăsate deoparte: manifestările comandate, cu profil politico-ideologic (spectacolele “festive”, “evocatoare”, “omagiale”, “reprezentative” pentru TV etc.), prilejuite de diferite evenimente oficiale); concursurile și dialogurile cultural-artistice integrate în nesfârșitele și înrobitoarele campanii propagandistice ale epocii; activitățile metodologice programate sub impact ideologic. În ceea ce privește cele 7 ediții ale Festivalului nțional “Cântarea României”, am reținut, din uriașa risipă de energie consumată de echipa instituției în organizarea și desfășurarea lor, doar corolarul valoric – palmaresul obținut de județul Vâlcea pe plan național, așa cum am procedat și în cazul celorlalte concursuri și festivaluri organizate pe țară. Criteriile axiologice (valabile și înainte, și după 1989) au vizat valoarea și semnificația subiectelor culturale avute în vedere: multe dintre manifestările cu caracter local, chiar și unele dintre cele de interes județean (organizate sub îndrumarea sau cu sprijinul instituției) au fost eliminate, chiar dacă unele au beneficiat de amploare și de durată. Rezultatul acestui prim decupaj: ”calendarul cultural” așezat la începutul fiecărui an.

            Acest „calendar” a stat la baza celei de a doua operații – selecția propriu-zisă a materiei, care s-a concretizat în filele cronicii culturale a fiecarui an. Aceasta a fost guvernată nu numai de criterii valorice și tematice, ci și de constrângeri tehnice, legate de încadrarea fiecărui an într-un anumit număr de pagini. S-a procedat astfel încât fiecare subiect cultural, de exemplu un festival, și fie reflectat în dinamica lui (prima ediție, edițiile cele mai semnificative, sau în cazul proiectelor și programelor, s-a marcat lansarea și devenirea lor. Firește oricât s-au străduit autorii să facă un decupaj echilibrat, ei nu au putut evita o anumită doză de subiectivitate și relativitate, pe care și-o asumă. Ei recunosc, bunăoară, că meritau „portrete” mult mai mulți protagoniști ai culturii tradiționale vâlcene în perioada de referință. Mai precizăm că au fost luate în considerație și programe culturale de profil inițiate și derulate de alte instituții și organizații, cu sau fără implicarea și contribuția instituției. Am procedat astfel din convingerea că activitatea de conservare, stimulare și promovare a culturii tradiționale nu este apanajul exclusiv al instituției de profil și cu respectul datorat partenerilor care, de-a lungul anilor, au desfășurat programe similare.

            Decupajul valoric și tematic al cronicii a condus la formularea unui „generic” pentru fiecare an. Suita acestor generice cristalizează, ea însăși, această „istorie concentrată”.

            Cartea de față este și o istorie „ilustrată”, fără pretenția de a fi un album, chiar dacă în finalul cărții am așezat un set de imagini, câte una pentru fiecare an. În ilustrarea informațiilor selectate prin imagini, autorii lucrării au întâmpinat dificultăți: pentru periaoda anteriaoră anului 1989 și primii ani 90, din cauza acoperirii neechilibrate a evenimentelor cu fotografii (instituția neavând în schema de încadrare un operator foto și fiind nevoită să apeleze la colaboratori); în ultimele două decenii, dificultățile au fost generate, dimpotrivă, de mulțimea fotografiilor existente, ceea ce a îngreunat selecția, supusă și ea constrângerilor tehnice. Tot la capitolul tehnic, să notăm că trimiterea, în text, la anumite subiecte se face prin semnele: ← = trimiterea se face la un subiect anterior; → trimiterea se face la un subiect următor.

            Cartea de față este „concentrată” – în informații și imagini, deopotrivă ─ pe valori: proiecte și programe culturale, obiective de patrimoniu etnocultural, structuri de viață artistică, evenimente și alte manifestări științifice, metodice și artistice (scenice, expoziționale), producții culturale de profil (cărți, filme, albume muzicale). Acest tablou valoric încorporează travaliul profesional managerial și organizatoric al instituției în cei 45 de ani de existență.