Cultura vâlceană în epoca modernă

Activitatea tipografiei episcopale continuă (cu unele întreruperi) şi în această perioadă, chiar dacă ea nu va mai cunoaşte strălucirea de altădată: între 1705-1827, s-au tipărit aici 137 titluri¹. Cauzele sunt multiple; printre ele, dificultăţile de ordin economic, motivate de existenţa unor împrejurări istorice nefavorabile, atât interne, cât şi externe, acestea din urmă fiind legate de expansiunea marilor imperii din jur – ţarist, otoman şi austriac – care încercau să-şi întindă influenţa şi stăpânirea, asupra Ţărilor Române. Urmarea a fost, printre altele, o anumită restricţionare a activităţilor de editare a cărţilor, fie acestea bisericeşti sau mireneşti. Se poate vorbi, pentru această perioadă, chiar despre cenzură, în adevăratul înţeles al cuvântului. Elocventă în acest sens este porunca din 1832 a Secretariatului Statului către Ocârmuirea Judeţului Vâlcea, prin care i se ordonă acesteia ca „Pentru cărţile bisericeşti ce se vor pune la tipar în tipografia de la Episcopia Râmnicului, să le cerceteze mai întâi preasfinţia sa, iar pentru alte alte cărţi politiceşti, [ce] să vor tipări din nou, să să supuie la ţensura (sic!) statului şi, făr[ă] de voie, să nu se dea în tipar”². Sunt menţionaţi, ca exemple negative, vistierul Ghiţă Vlădescu şi postelnicul Nicolae – tipografi de la Episcopia Râmnicului, care „în loc de a înţelege porunca, au îndrăznit a răspunde cu obrăznicie ( . . . ) că nu să vaită de acea poruncă, ci să vaită că nu au bani şi cărţi dă tipărit, că iei au voie şi slobozenie de la domni şi arhierei”³. (Rezultă, din documentul de mai sus, că tipografia episcopală încăpuse pe mâna mirenilor). Urmarea a fost închiderea tipografiei şi interdicţia aplicată celor doi rebeli de a mai tipări cărţi. În scurt timp, însă, s-a revenit asupra hotărârii exigentei instituţii centrale, întrucât ”Tipografii de la Episcopia Râmnicului, vt[ori] vist. Gheoghe Vlădescul şi postelnicul Nicolae, s-au arătat aici cu jalbă pentru pricina închiderii tipografi[i]i lor, arătând că nu li s-au explicat cum trebuie cele 9 ponturi ale poruncii venite, şi că ei nu ar fi avut intenţie de nesupunere. Se dă ordin Otcârmuirii ca „numaidecât să le sloboază tipografia şi să aibă toată voia a-şi lucra meşteşugul lor, fără nici o sminteală”⁴.

Unui om al timpului nostru (când, practic, oricine dispune de bani, tipăreşte orice doreşte!), pot să i se pară curioase, de neînţeles sau de neacceptat aceste condiţii puse de „Ţensura din Lăuntru”: „Nimeni nu va putea să să neguţătorească cu cărţi, cu tipografiie sau cu litografiie, fără a avea într-adins voie dată de la stăpânire, Art. 2. Această voie să va da numai la obraze cu purtări bune, pătrunse de a lor datoriie şi cu bună cunoştinţă de a lor meserie. ( . . . ) Art. 4. Orice manuscris, până a nu să da în tipar, să va supune Comitetului Ţensurii.( . . . ) Art. 5. Orice carte tipărită trebuie să aibă numele autorului şi a librarului ce o va vinde”. Articolul 7 din acest adevărat act normativ este aproape contravenţional: „Orice carte să va tipări fără să fi fost supusă la ţensură, să va lua în folosul stăpânirei şi tipograful să va pedepsi cu luarea înapoi a voii ce i s-au dat de către stăpânire”. Facem cunoştinţă şi cu prima prevedere legală a „exemplarelor de depozit”: „Editorul autorului şi tipograful sânt datori a depune două eczemplare de fieşcare carte ce să va tipări, însă unul la biblioteca mitropoli[e]i şi altul la Secretariatul Statului”⁵.

În general, pentru prima jumătate a secolului al XIX-lea, preocupările culturale reprezintă o atribuţie oarecum colaterală – ca să nu spunem, minoră – a Ocârmuirii Judeţului Vâlcea (exceptând, desigur, problemele învăţământului), mai ales în urma unor „indicaţii şi ordine” venite de la instituţia centrală superioară – Departamentul Treburilor din Lăuntru (Ministerul de Interne de mai târziu). Aşa cum rezultă din documentele timpului, acestea se rezumă de regulă la recomandarea unor cărţi tipărite în capitală sau la efectuarea de abonamente la diferite publicaţii centrale. Astfel, la 18 mai 1831, Vornicia Mare Dinăuntru a Ţării Româneşti le recomandă boierilor ispravnici ot sud Vâlcea” „o carte sufletească foarte folositoare pentru moralul creştinesc, care s-a alcătuit de ecselenţia sa Alexandru Sturza . . . şi urmează a se da „la enorii şi sate”⁶. Asistăm la o practică de desfacere a cărţii, perpetuată în timp: „Cartea ce este să se tipărească, de Moralul creştinesc, dumneavoastră aveţi a le (sic!) împărţi pă la toate bisericile du prin oraşe şi sate . . . numai pentru satele judeţului s-au trimis acele 260 bileturi, căci pentru oraşe au să trimiţă alte bileturi”⁷. Mai târziu, între cele două instituţii se va purta o corespondenţă aproape anuală privitoare, printre altele, la abonamentele pe care instituţiile de stat din localităţile judeţului şi anumite persoane interesate, dar şi cu dare de mână, erau invitate să le facă la diferite publicaţii centrale („Curierul Românesc”, „Gazeta oficială”, „Gazeta de Transilvania”, „Vestitorul Românesc”, „Învăţătorul satelor”, „Timpul”, „Ţăranul”, „Proprietarul român” etc.; de asemenea, li se trimitea acestora prospecte şi adrese referitoare la noi apariţii editoriale: Istoria Câmpulungului, colecţia de Documente privitoare la istoria Românilor, Istoria insulei Hio, Ierusalimul eliberat ş. a. ⁷. La rândul lor, Ocârmuirea trimitea, desigur, adrese corespunzătoare în acest sens, instituţiilor din subordine – subocârmuirilor – (subprefecturilor/preturilor de mai târziu).

La 1857, printre abonaţii la Comentariile dreptului penal, cu preţul de un galben exemplarul, se numărau: C. I. Lahovari – administrator, E. Zographos – doctor, I. Pleşoianu, Ioan G. Olănescu, Ioan Moldoveanu etc.⁸. În acelaşi an, un C. Bădulescu, vorbeşte despre publicarea unui „Jurnal semiofiţial” „mai întins şi mai interesant, aprobat şi de Măria Sa prinţu Caimacamu, s-au dat subsemnatului şi asociatului său dreptul de a publica „Gazeta semioficială”.Se cere sprijinul Administraţiei judeţului, pentru a dobândi cât mai mulţi abonaţi. La cererea pitarului P. Manega, Ministerul din Lăuntru cere Administraţiei de Vâlcea, să-i roage „pe toţi domnii proprietari din acel oraş şi district sau arendaşi de moşii, ca oricare ar voi de bună vo[i]e a se abona la această carte, Ineii sau fiii soarelui, tălmăcită din franţuzeşte”⁹.

În 1866, episcopul Calinic a donat oraşului Râmnic tipografia sa personală, cumpărată anterior prin mijlocirea mitropolitului Andrei Şaguna. Cu diferite modificări ulterioare, aceasta a dăinuit până în anul 1944, fiind arendată la diverşi tipografi, printre care G. Nicolantin şi Oprea Demetrescu¹⁰. Astfel, între 1882-1887, în oraş a funcţionat Tipografia „Nicolantin”, iar la sfârşitul secolului, Întreprinerea „Oprea Demetrescu” la care, pe lângă imprimate şi manuale şcolare, s-au tipărit o serie de reviste ale Vâlcii: „Buciumul Vâlcii”, „Gazeta Vâlcii”, „Vâlcea” etc.¹¹.

Până la primul război mondial şi după aceea, în Râmnic au mai funcţionat: „Noua Tipografie” a lui O. Thuringer (1907-1922), „Librăria Română Sfetea et Comp.” (1906-1907) şi Tipografia „Matei Basarab” (1908 – după al doilea război mondial) – foarte solicitată, datărită dotării superioare şi lucrărilor de calitate pe care le oferea¹².

În Drăgăşani, prima tipografie a apărut în anul 1908, fiind proprietatea lui I. Adămoiu şi N. M. Ionescu, şi a funcţionat până în preajma primului război mondial. Printre alţii, unul dintre „clienţi” va fi primăria oraşului, care, în afară de imprimate, va tipări aici mai multe broşuri de popularizare. Un beneficiar prolific al tipografiei de aici (dar şi al unor din Râmnic), va fi scriitorul Tache Gazan din Câmpu-Mare care, în 1907, va tipări la Râmnicu-Vâlcea o broşură îndreptată împotriva lui Caragiale: Disecarea dramaturgului I. L. Caragiale¹³. După război, în „oraşul vinului” va apărea o altă tipografie – „Curechianu”, proprietar fiind Dionisie Curechianu – tipograf şi legător de cărţi , meserii pe care le deprinsese la Cooperativa „Matei Basarab” din Râmnicu-Vâlcea; tipografia a funcţionat până în anul 1947, în 1948 fiind confiscată de noile autorităţi şi dusă la Râmnicu-Vâlcea¹⁴.

Biblioteci publice. Începuturile acestor utile instituţii – niciodată îndeajuns preţuite, asemenea aerului fără de care nu ar fi posibilă viaţa – sunt legate de numele lui Petrache Poenaru, personalitate reprezentativă a perioadei menţionate, vâlcean născut în fosta comună Beneşti (azi, oraşul Bălceşti) din judeţul Vâlcea¹⁵, cărturar de seamă al întregului neam românesc, omul care şi-a adus o contribuţie marcantă la dezvoltarea învăţământului, ştiinţei şi culturii naţionale din secolul al XIX-lea. A fost un adevărat savant, cu pregătire multilaterală în politehnică şi filosofie (a învăţat – sistematic şi organizat – timp de peste 27 ani, în diferite şcoli din ţară şi străinătate, caz unic în cultura română!), întemeietor al unor instituţii naţionale fundamentale de învăţământ şi cultură (Şcoala de Agricultură a României, Seminarul Central din Bucureşti etc.). „Patriot luminat, animat de idei progresiste, cărturarul vâlcean a pledat pentru o educaţie şi cultură în spirit democratic”¹⁶. Manualele şi cărţile tipărite la tipografia achiziţionată de statul român din Franţa, la propunerea şi insistenţele lui, vor ajunge şi în localităţile vâlcene. Una din publicaţiile importante care au contribuit la cultivarea populaţiei, inclusiv a celei din Vâlcea, a fost revista „Învăţătorul satului”, editată de el în perioada cât a fost director al Logofeţiei, în timpul domniei lui Gheorghe Bibescu – prieten de seamă al său¹⁷.

Nu numai şcolile publice înfiinţate în judeţ între anii 1831-1840, ci şi alte aşezăminte culturale şi instituţii – bibliotecile şcolare, de pildă (aspect căruia trebuie să-i acordăm o atenţie sporită, întrucât, aşa cum vom vedea mai jos, bibliotecile câtorva dintre principalele şcoli vâlcene vor sta la baza alcătuirii instituţiei judeţene de profil) vor avea ca bază Regulamentul şcoalelor alcătuit de Petrache Poenaru şi activitatea sa ca director în cadrul Eforiei Şcoalelor.

Prin Regulamentul Învăţăturilor Naţionale, promulgat la puţin timp după Regulamentul Organic, la Colegiul „Sfântul Sava” din Bucureşti se va înfiinţa Biblioteca Naţională din Bucureşti, unde „se vor aduna cărţile şi mss. (sic!) ce se vor afla împărţite la felurite locuri publice, precum la mitropolie, la episcopii, la mânăstiri şi altele”¹⁸.

Prima bibliotecă publică de la Râmnicu-Vâlcea a fost înfiinţată (ca şi în alte judeţe şi localităţi ale ţării), ca urmare a unei circulare emise la 1 iulie 1840 de către Vornicia din Lăuntru, prin care magistratele (viitoarele primării) de la oraşe erau obligate să prevadă în bugetele lor, fonduri atât pentru confecţionarea mobilierului adecvat, cît şi pentru procurarea cărţilor necesare, biblioteca urmând să se amenajeze – obligatoriu – în incinta şcolilor; ea servea astfel ca bibliotecă şcolară, dar era şi publică, cititorii ei fiind şcolarii, învăţătorii şi diverşi locuitori ai oraşului, doritori de lectură şi cultură¹⁹. În 1845, biblioteca Şcolii Normale din oraş număra „95 de volume”, titlurile fiind, în general, aceleaşi pentru toate bibliotecile şcolare: scriitorii români ai timpului (Petru Maior, Ion Eliade Rădulescu, Cezar Bolliac, I. Genilie, Dinicu Golescu etc.), ca şi operele lui V. Hugo, Byron, Molière, Cervantes, traduceri din Montesqieu, J. J. Rousseau, Voltaire, Homer ş. a.. Catalogul bibliotecii a fost întocmit de profesorul Costache Codreanu”²⁰. În acelaşi an, se primea „dezlegare” de la „Centru” „a să face dulapuri de bibliotecă în şcoalele naţionale ale târgurilor Drăgăşani şi Horezul, cu preţ de lei 200” pentru fiecare dintre cele două biblioteci; la scurt timp, cărţile s-au şi achiziţionat, dându-se în primire „domnului Eliad”²¹.

La M-rea Hurezi şi-a avut sediul una dintre cele mai renumite biblioteci ale timpului (circa 400 de volume, unele dintre acestea fiind adevărate rarităţi) – cea a domnitorului Constantin Brâncoveanu, descoperită de Al. Odobescu, savantul care în 1860, primise sarcină din partea Ministerului Instrucţiunii Publice, să cerceteze arhivele şi bibliotecile unor mânăstiri. Voievodul intenţionase să facă din M-rea Hurezi „un centru cultural al ţării, cu un fel de bibliotecă naţională, din moment ce a dispus ca fiecare din cele cinci tipografii din ţară să trimită câte un exemplar din fiecare carte tipărită”²². Biblioteca Episcopiei Râmnicului se îmbogăţise, de-a lungul timpului, cu o serie de cărţi importante, din moment ce în 1885, Grigore Tocilescu ridica de aici 134 cărţi şi 28 manuscrise, pentru a le duce la Bucureşti. În biblioteca secularului aşezământ religios vâlcean; vor mai fi rămas, desigur, destule alte cărţi care să servească preoţilor şi cărturarilor de aici, precum şi ucenicilor care vor învăţa carte la şcolile care au funcţionat, până târziu, în mânăstire²³.

În urma aplicării concepţiei haretiene privind ridicarea morală şi intelectuală a populaţiei de la sate, pe lângă unele şcoli rurale au fost înfiinţate biblioteci de lectură pentru săteni. În octombrie 1898, cu sprijinul învăţătorilor, s-au înfiinţat în fiecare judeţ câte 10 biblioteci, în Vâlcea acestea apărând în localităţile Bălceşti, Băbeni, Călimăneşti, Govora, Horezu, Măciuca, Păuşeşti-Otăsău, Păuşeşti-Măglaşi, Vaideeni şi Zătreni. În 1889, numărul acestor instituţii va ajunge la 20, iar în 1903 – la 29 ²⁴.

Societăţi şi asociaţii culturale de tip haretian. Ca răspuns la cerinţele înnoitoare ale evoluţiei societăţii româneşti petrecute la sfârşitul secolului al XIX-lea, apar interesante şi entuziaste iniţiative din partea „apostolilor” şcolii vâlcene, materializate în numeroase construcţii spirituale de tip asociativ.

Acestea înmănuncheau într-un nucleu pe iubitorii de neam şi cultură, având menirea de a susţine şi promova idealurile naţionale şi prosperitatea ţării. Demersurile lor spirituale, bine conturate, nu se năşteau pe un teren gol, nedefrişat, ci începuseră să-şi facă apariţia odată cu redeşteptarea ideilor de modernizare a societăţii româneşti, în timpul generaţiei paşoptiste vâlcene: chiar în focul evenimentele de la 1848, distinsul profesor Constantin Codreanu a dat o interpretare „desluşită” Constituţiei, pe înţelesul tuturor²⁵, înfiinţând în apr.- mai 1848 un cor modern care a cântat, la 29 iulie 1848, un imn naţional, ce se presupune a fi fost Deşteaptă-te, române! Pe lângă impulsionarea învăţământului public într-un spirit democratic, aceeaşi generaţie a hotărât, în epoca reformatoare a domnitorului Alexandru Ioan Cuza, să clădească, în anul 1865, o „asociaţie de cuget”, iar la 13 nob. 1866 să-şi exprime adeziunea pentru înfiinţarea la Râmnic, printre primele din ţară, a secţiunii judeţene a „Societăţii pentru învăţătura poporului”, apărută la Bucureşti, cu puţin timp înainte²⁶.

În componenţa comitetului din Vâlcea, întâlnim un grup de profesori şi învăţători foarte activi, cunoscuţi prin munca didactică şi de culturalizare în localităţile unde îşi desfăşurau activitatea: Nae Apostolescu, Ion Predescu şi Dumitru Nicolaescu – profesori la Şcoala primară din Râmnic, Elena Nicolaescu de la Şcoala de fete; Ion Cosma – de la Şcoala primară din Ocnele Mari; Radu Rizescu de Şcoala primară de băieţi din Drăgăşani, Petrache Georgescu de la Şcoala primară de băieţi din Târgu Horezu, profesorii Nae Nenciulescu, Ioan Oprescu, Demetriu Rădoi şi preotul Dumitru Brănescu de la Seminarul Teologic al Episcopiei Râmnicului etc. Alături de nucleul format din dascăli din mediile urban şi rural, secţiunea mai cuprindea avocaţi şi medici, la care se adăugau reprezentanţi ai vieţii economice şi politice locale: Zisu Dumitrescu, Anastasie Boicescu, Iorgu Oromolu, Ghiţă Golescu, G. Marinescu, N. Iancovescu, I. Lahovari ş. a.²⁷.

Mai târziu, în anul 1878, aceiaşi mentori entuziaşti – învăţători, avocaţi, medici şi chiar militari locali, preconizau organizarea unei asociaţii menite să slujească ţării prin „reuniuni de spirit şi credinţă pentru înălţarea trecutului şi a virtuţilor populaţiunii în cugetul tinerimii”²⁸.

Societatea Culturală din judeţul Vâlcea a luat fiinţă la 23 aug. 1898 în sala de festivităţi a Şcolii Primare nr. 1 din Râmnicu Vâlcea²⁹ în prezenţa ministrului instrucţiunii, Spiru Haret şi a peste 150 de persoane între care 135 erau directori de şcoli, profesori şi învăţători. Mai participau senatori şi deputaţi de Vâlcea, prefectul judeţului şi primarul Râmnicului, avocaţi, medici, proprietari, înalţi prelaţi ai bisericii şi alţi invitaţi. Deschiderea Adunării generale de înfiinţare a Societăţii Culturale a Judeţului Vâlcea aparţine întemeietorului ei, profesorul D. Constantinescu, revizor şcolar de Vâlcea, apoi, P S. Părintele D. D. Atanasiu Mironescu a binecuvântat istoricul eveniment cultural. Cuvinte pline de îmbărbătare adresate membrilor societăţii în drumul ce-l va străbate pentru înălţarea spiritului şi prosperitatea judeţului le-au rostit: prefectul judeţului Alexandru Crăsnaru, Ion Calinderu vicepreşedinte al Academiei Române, administrator al Domeniilor Coroanei, Grigore Tocilescu, profesor universitar, membru al Academiei Române, profesorul Ştefan Ionescu Cheianu, directorul Şcolii nr. 1 din Râmnicu-Vâlcea. După citirea şi aprobarea statutelor şi a conducerii societăţii, a urmat un frumos spectacol cu formaţiuni corale şi dansuri populare ale şcolilor din Râmnic. Scopul principal al Societăţii culturale din Vâlcea era – aşa după cum rezultă din statut – „de a lucra pe toate căile posibile pentru luminarea populaţiunii rurale”.        Ca proiecte imediate pentru atingerea scopului propus, societatea îşi propunea să acţioneze cu vigoare şi perseverenţă pentru înfiinţarea unui muzeu în capitala judeţului pentru conservarea tradiţiilor istorice, iar pentru popularizarea în toate mediile sociale a rezultatelor societăţii, să editeze broşuri speciale pentru cunoaşterea a „tot ce se zice că s-a petrecut aici de fapt … relativ la întreaga viaţă a poprului nostru din toate punctele de vedere culturale”. Un alt obiectiv imediat, prevăzut în statut care urma să fie realizat „alături şi sub acelaşi acoperământ” cu muzeul, era un „ateneu” propriu judeţului ca de la tribuna lui să vorbească oameni de cultură despre trecutul istoric şi bogăţia naturală a acestei zone. Reflectând în mare parte îndemnurile lui Spiru Haret, ca învăţătorii să devină „apostolii neamului” printr-o activitate temeinică şi patriotică având ca ţel pregătirea culturală şi economică a populaţiei din spaţiul vâlcean, statutul prevedea înfiinţarea de asociaţiuni culturale, rurale şi urbane, în tot judeţul. Şedinţa inaugurală de constituire a societăţii culturale a avut loc în plenul Conferinţei generale anuale a corpului didactic din Vâlcea (16-23 aug. 1898) programată în ultima zi a prezentării „concluziilor” la care a fost prezent ministrul instrucţiunii – SPIRU HARET, „Omul şcolii”³⁰.

Preşedinte activ al Societăţii Culturale vâlcene a fost ales distinsul şi eruditul profesor D. Constantinescu, revizor şcolar de Vâlcea în două mandate liberale (1897-1899 şi 1901-1904) iar preşedinte de onoare – P. S. Atanasie, episcopul Râmnicului Noului Severin. Responsabilităţile de vicepreşedinţi a revenit avocatului Grigore Procopiu, primar al Râmnicului (1898 nob.-1899 mai şi 1907 martie-dec.) şi profesorului St. Ionescu-Cheianu, directorul Şcolii de băieţi Nr. 1 Râmnicu Vâlcea.Printre membrii de onoare ai societăţii întâlnim nume celebre ale ştiinţei, culturii şi vieţii politice româneşti, care au contribuit, prin activitatea şi opera lor, la ridicarea prestigiului ţării în concertul comun al civilizaţiei europene: P.S. Atanasie Mironescu, Episcop al Eparhiei Râmnicul Noul Severin (preşedinte de onoare al societăţii), prof. univ. Spiru Haret – ministru al Cultelor şi Instrucţiunii Publice, Ioan Calinderu – vicepreşedinte al Academiei Române, prof. univ. Titu Maiorescu – membru al Academiei Române, fost Ministru al Cultelor şi Instrucţiunei Publice, prof. univ. C. Rădulescu-Motru’, doctor în filosofie; prof. univ. Gr. G. Tocilescu – membru al Academiei Române şi Director al Museului Naţional, prof. univ. B. P. Hasdeu, prof. univ. V. A. Urechia, prof. univ. C. Dissescu etc. Timp de numai opt luni ea va marca progrese de „neimaginat”. Au fost înfiinţate numeroase biblioteci şcolare, iar din iniţiativa privată a membrilor fondatori s-au pus bazele a 14 biblioteci populare pe lângă alte 10 biblioteci de aceeaşi factură înfiinţate în 1898, fiind dotate cu cărţi şi mobilier adecvat , din fondurile societăţii³¹. Tot cu sprijinul ei, au fost puse în funcţiune peste 80 de cantine şcolare, s-au ţinut 500 de conferinţe iar în toamna anului 1899 s-a inaugurat un muzeu judeţean şi tot atunci, s-au pus bazele primului ateneu popular la Râmnicu-Vâlcea³².

   Societatea a dus o largă campanie de strângere a fondurilor necesare pentru întreţinerea cantinelor şcolare şi ajutorarea elevilor săraci cu îmbrăcăminte şi cărţi din cotizaţii şi din organizarea unor serbări populare, baluri cu tombolă, spectacole de teatru şi folclorice. Această stare de emulaţie a corpului didactic este apreciată de Spiru Haret, care se arată mulţumit că « a constatat cu plăcere că iniţiativa particulară a Judeţului Dumneavoastră nu a rămas mai jos, (. . . ) urmărind acelaşi scop folositor, adică luminarea săteanului »³³. Activitatea Societăţii culturale din Vâlcea continuă cu bune rezultate şi după demisia preşedintelui D. Constantinescu la 5 ian 1905, urmând la conducere prefectul dr. Gh. Sabin, până la 13 martie 1907.

În această vreme, mişcarea teatrului de amatori de tip haretian care îşi găseşte începuturile în prima formă organizată şi generalizată la Vâlcea (1902), va continua sub generoasa activitate a Societăţii. Atracţia către teatru, care ajunsese în anul 1905 « mijlocul cel mai de căpetenie pentru moralizarea sătenilor” care s-a reflectat şi în „recordul … cu peste 400 de piese teatrale cu subiecte naţionale şi morale care s-au produs înaintea populaţiei din mediul rural » ³⁴.

   Sub auspiciile Societăţii culturale din Vâlcea, în primăvara anului 1905 se înfiinţează primul teatru sătesc de amatori al corpului didactic la Horezu, în cadrul cercului cultural din localitate. Primul spectacol prezentat aici de noua „trupă”, a fost drama Traian şi Decebal de Titus Dunca, montată cu desăvârşit profesionalism de profesorul Constantin Popian. Efervescenţa şi amploarea pe care o luase teatrul sătesc într-un timp atât de scurt, se datora în mare parte prefectului dr. Gh. Sabin, care s-a implicat şi a stimulat financiar activitatea culturală vâlceană, iar pentru teatru şi corurile săteşti ”a dispus a plăti o diurnă” organizatorului acestor instituţii de cultură, profesorului Gh. Marinescu-Trubadurul³⁵. Societatea Culturală din Vâlcea era deschisă tuturor oamenilor şi tuturor artelor, lucru dovedit prin faptul că au fost organizate, la Şcoala primară de băieţi din Râmnicu-Vâlcea, la Drăgăşani şi în alte localităţi, expoziţii temporare sau permanente de pictură, sculptură în lemn, grafică, artă populară, decorativă (1902, 1904, 1906, 1909 ş. a.) Tot aici erau organizate, începând cu anul 1907 „şedinţe de muzică” cu participarea unor artişti locali sau invitaţi de la Craiova, Sibiu, Bucureşti, Piteşti. La 29 iunie 1907 se pun bazele Societăţii Muzicale din Vâlcea, iar în 1908 ia fiinţă, cu sprijinul profesorilor de muzică din oraş, Societatea Filarmonică „Progresul”.

   Învăţătorii îi solicitau pe membrii Societăţii să ţină prelegeri la cercurile culturale, la şezători şi serbări câmpeneşti (populare), despre „multe cestiuni ştiinţifice foarte importante”, adică având o bogată gamă tematică.Devenise o regulă ca la finalul conferinţelor anuale ale corpului didactic, în cadrul cercurilor culturale, atât din mediul urban, cât şi rural, artiştii amatori să interpreteze coruri patriotice (Mama lui Ştefan cel Mare, Deşteaptă-te române!, Trei culori), după care urmau declamări, dansuri naţionale, piese corale şi instrumentale. Până în anul 1914, modalităţile de acţiune ale Societăţii se diversifică prin organizarea de şezători teatrale (Horezu, Costeşti, Drăgăşani, Nisipi, Govora, Călineşti-Brezoi, Călimăneşti) şi coruri mixte pe mai multe voci (Ştefăneşti, Bălceşti, Slătioara, Ocnele Mari).

În plan cultural, Vâlcea cunoaşte o „renaştere” spirituală de tip haretian, începând cu noul veac, XX. Nu a existat mişcare culturală în care Societatea să nu se implice. Noua generaţie haretistă vâlceană formată în sânul Societăţii culturale din Vâlcea, avea să se manifeste pe o arie largă de activităţi culturale şi economice, din cele mai variate şi de suflet, aşezate toate, pe un voluntarism născut din dorinţa de a lumina satele şi ŢARA, demn de admirat.

Printre organizaţiile cu caracter cultural de la începutul secolului al XX-lea, se numără şi Societatea „Steaua” – filiala Vâlcea (1901-1916), care se înscrie în ansamblul de acţiuni elaborate de Spiru Haret la începutul secolului XX, menite să contribuie la o diversificare mai largă a procesului cultural-educativ început odată cu venirea sa la conducerea Ministerului Instrucţiunii Publice. Creată la 25 nob. 1900 la Bucureşti³⁶, « Steaua » a avut în componenţa primului comitet de conducere pe Ion Kalinderu – preşedinte, Sava Şomănescu – vicepreşedinte şi Spiru Haret administrator şi casier. La 9 apr. 1901, la Râmnicu-Vâlcea, din iniţiativa revizorului şcolar D. Constantinescu, se pun bazele unei filiale a societăţii, coordonată de un comitet format din prof. Şt. Ionescu Cheianu (Şcoala de Băieţi nr. 1 Râmnicu-Vâlcea) preoţii Teodor Bălăşel (Ştefăneşti) şi Mihai Nicolaescu (Drăgăşani), Gr. Mihăescu (Vlădeşti), Ion Dozescu (Horezu) ş. a. Filiala „Steaua” din Vâlcea, subscriind la statutele „centralei” din Bucureşti, avea ca scop „a lucra pentru intinderea învăţăturei în popor”, folosind ca mijloc esenţial „tipărirea şi răspândirea de scrieri şi publicaţii morale”. Conţinutul publicaţiilor destinate maselor de cetăţeni urmărea, cu prioritate, să înnobileze sentimentul naţional cu faptele reale ale trecutului, pentru a trezi „simţirea de român”, îndreptată spre activităţi practice care să aducă din belşug „roadele naţiei din pământul străbun” printr-o activitate continuă şi onestă. Filiala din Râmnicu Vâlcea îşi propunea să ia atitudine şi să împiedice pe cât posibil şi prin toate „mijloacele legiuite” răspândirea de scrieri şi publicaţii imorale care ar dăuna educaţiei poporului. Totodată, filiala vâlceană urmărea să îngrădească manifestarea unor tendinţe „contrarii statului şi ideii naţionale”.

În anii 1901-1910 revista „Steaua” a găzduit numeroase articole semnate de învăţători şi preoţi din Vâlcea: pr. Teodor Bălăşel, înv. Gh. Fira (Ştefăneşti), învăţătorii Ion Godeanu (Nisipi), N. Iepureanu (Călimăneşti), Gh. Angelescu (Călineşti), Ion Popescu (Făureşti), Ion Didicescu (Voiceşti), N. Popescu (Zătreni), Gr. Adamescu (Vaideeni) ş.a. Aproape în fiecare număr al revistei, s-a publicat şi literatură populară şi sfaturi pentru săteni, spre a le trezi interesul pentru citirea unor cărţi folositoare. Din câteva scrisori ale lui Spiru Haret către preotul Teodor Bălăşel cu privire la unele articole ale preotului care urmau a fi publicate în revista „Steaua”, rezultă deschiderea şi amabilitatea, dar şi fermitatea colegială prezentată în formulări încurajatoare din partea ministrului Instrucţiunii³⁷.

Potrivit statutelor, fiecare membru se „îndatora” ca după un an de zile să aducă în cadrul societăţii cel puţin alţi doi membri. La 3 martie 1904, filiala Vâlcea a societăţii „Steaua” avea 92 de membri din care 49 învăţători şi 33 preoţi. Toţi membrii erau abonaţi la revista „Steaua”, iar bibliotecile şcolare şi populare din judeţ erau abonate la revistă din bugetul Societăţii Culturale Vâlcene²⁹. Un rol însemnat în informarea satelor cu lucrări accesibile de popularizare, l-a avut publicaţia „Biblioteca societăţii Steaua”, care a editat numeroase materiale de istorie, de sănătate, de economie agrară, între care amintim: Ostaşii noştri în războiul de independenţă de la 1877-1878; Comoara Dorobanţilor, Domnul Tudor, Grădina de legume, Din Ţara Basarabilor, Medicul poporului, Îngrijirea raţională a pământului, Asociaţiile săteşti etc.

Societatea Corală, de Teatru şi Biblioteca Populară „Cultura Ţăranului” din Comuna Glăvile, Judeţul Vâlcea a luat fiinţă La 1 decembrie 1909, din iniţiativa învăţătorului A. N. Stănculescu şi prin străduinţa mai multor „oameni de inimă”, în majoritate – învăţători, preoţi, primari, notari, perceptori etc.³⁹. Scopul declarat al Societăţii era, aşa cum se defineşte şi prin statut, „întărirea sentimentului patriotic şi al iubirii de neam”, iar prin mijloacele artelor, se urmărea cultivarea şi răspândirea între săteni a frumuseţii muzicii naţionale, a educaţiei civice prin teatrul sătesc, pentru deschiderea orizontului de cunoaştere şi formarea gustului pentru citit. Societatea a îndeplinit un rol însemnat, folosind mijloace corecte, oneste şi umane pentru a strânge legăturile între „elementele culte şi iubitoare de progresul neamului românesc” din comună, judeţ şi din ţară. Ea continua o tradiţie culturală remarcată încă din anul 1897 prin înfiinţarea în comună a unei biblioteci populare private, numărându-se printre primele din judeţ⁴⁰. Societatea îşi propunea ca prim obiectiv, formarea unei biblioteci populare care să cuprindă şi volume de profil necesare teatrului sătesc, muzicii naţionale şi religioase. Întreaga activitate a organizaţiei va fi focalizată pe formarea unor coruri naţionale şi religioase pe mai multe voci, a unui teatru sătesc şi a unor serbări câmpeneşti populare.

Dintr-o scrisoare către Ministrul Instrucţiunii, Spiru Haret, din 15 febr. 1910, semnată de preşedintele Societăţii, rezultă că asociaţia întâmpina unele greutăţi din lipsa spaţiului necesar repetiţiilor pentru teatru şi coruri care se pregăteau pentru spectacolele programate. În urma răspunsului pozitiv dat de Spiru Haret, Societatea îşi va desfăşura întreaga activitate culturală în sălile de clasă ale şcolii din Pesceana, după orele de curs ale elevilor, obligându-se pentru repararea eventualelor stricăciuni ale localului, iar din veniturile serbărilor, o parte să fie distribuite şcolii⁴¹.Existenţa şi funcţionarea societăţii se baza pe donaţii, pe cotizaţiile membrilor săi, pe sumele încasate de la serbările câmpeneşti, serbări naţionale şi ocazionale. Toate veniturile obţinute erau întrebuinţate pentru cumpărarea de cărţi, închirierea unui local pentru bibliotecă şi confecţionarea de mobilier pentru societate şi bibliotecă. Fondul de carte al bibliotecii societăţii, iniţial a fost de 1.800 de volume, puse la dispoziţia publicului de înv. A. N. Stănculescu. Biblioteca s-a inaugurat la 12 martie 1910 în satul Pesceana şi era deschisă pentru săteni „în toate duminicile şi în toate zilele de sărbători după ieşirea din Biserică”.

La sfârşitul anului 1910, cele două coruri săteşti de la Glăvile-Pesceana şi Glăvile-Olteanaca erau deja cunoscute pe Valea Pesceanei, datorită repertoriului bogat axat pe cântece patriotice şi populare executate pe mai multe voci, prezentate la serbările din cadrul cercurilor culturale⁴². Aceleaşi coruri le întâlnim şi în anii următori, cu mare atracţie la public, iar la 17 aug. 1915, revizorul şcolar Al. Zugrăvescu preciza într-un raport către prefect că, a asistat la câteva serbări organizate de învăţători pentru „Crucea Roşie” şi a avut prilejul să asculte „coruri bine executate pe mai multe voci” menţionând şi corul şcolar şi bisericesc de la Pesceana-Cueni⁴³.

Semnificaţia pentru membrii societăţii care participau la serbările organizate de ei sau erau invitaţi la alte manifestări culturale, era insemnul societăţii, care-l purtau la rever, ca simbol, o fundă mică tricoloră. Permanent, la sediul Societăţii (iniţial, acesta a fost în casa preşedintelui A. N. Stănculescu, apoi, într-o sală de clasă de la Şcoala din Glăvile) era arborat steagul tricolor al României, pe fondul căruia era brodată o carte deschisă aşezată la mijloc, iar deasupra se afla denumirea „SOCIETATEA CORALĂ, DE TEATRU ŞI BIBLIOTECA POPULARĂ: „CULTURA ŢĂRANULUI”, GLĂVILE, VÂLCEA ; în partea de jos, erau brodate cu fire aurii de mătase, cuvintele: „PENTRU PATRIE ŞI NEAMUL ROMÂNESC – ANUL 1909”. Sigiliul Societăţii avea aceleaşi insemne ca şi steagul⁴⁴. Cu prilejul expoziţiei şcolare anuale din sept 1910, organizată în parcul „Zăvoi” din Râmnicu-Vâlcea, steagul societăţii „Cultura Ţăranului” din Glăvile, flutura la înălţime, într-un loc aparte, fiind privit cu respect şi admiraţie.

Un important focar de iradiere a culturii, a fost Cercul Cultural « Înflorirea » Vaideeni (1908-1953), care şi-a propus să acţioneze pentru « ridicarea stării culturale, morale şi economice a locuitorilor acestei comune, prin ţinerea de şezători literare, conferinţe şi serbări, aşa încât să se dezvolte cât mai mult gustul folositorului şi frumosului între locuitorii săteni ». Ca şi alte asociaţii de acest fel, cercul şi-a alcătuit în curând o bibliotecă destul de bine înzestrată, care, alături de celelalte activităţi desfăşurate, vor contribui realmente la culturalizarea sătenilor din localitate.

Structurile culturale de tip asociativ au fost numeroase, pe toată întinderea judeţului (alături de altele, cu profil politic sau/şi social). Ne vom limita la enumerarea unora pe care le considerăm mai importante pentru dezvoltarea culturală a Vâlcii. La Râmnicu-Vâlcea: societatea « România Rurală », înfiinţată în 1899, din iniţiativa unor studenţi şi care avea drept scop mărturisit, îmbunătăţirea nivelului cultural, social şi economic al judeţului al ţărănimii; societatea culturală « Junimea Vâlceană », întemeiată în acelaşi an, la îndemnul şi din iniţiativa avocatului scriitor Lazăr Popescu, (preşedinte – Grigore Procopiu) – cu scopul ridicării nivelului cultural şi moral al poporului. Între 19 iulie 1909 şi 25 iulie 1910, sub egida acestei asociaţii apărea revista « Junimea » – una dintre cele mai reuşite publicaţii din oraşele mici ale României acelei perioade; Societatea Filarmonică « Progresul » (1908), Cercul Studenţilor din Vâlcea, întemeiat de profesorul Nicolae Enache de la Olt în 1909 ş. a.⁴⁵.

La 1 martie 1891, cadre didactice din Râmnic şi alţi intelectuali, la iniţiativa lui Meletie Răuţ, au înfiinţat filiala vâlceană a Ligii pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor. Beneficiind de solicitudinea, eforturile şi sprijinul unor cunoscute personalităţi politice, administrative şi culturale din Vâlcea, membrii din conducerea asociaţiei (preşedinte – dr. Ion Suciu, secretar general – G. I. Gibescu) au alcătuit un plan de acţiune coerent şi eficient, desfăşurând o serie de activităţi culturale de anvergură şi reuşind să organizeze, în scurt timp, secţii într-o serie de localităţi ale judeţului: Drăgăşani, Voineasa, Sălişte-Malaia, Lăpuşata, Amărăşti, Călina, Nemoiu, Roeşti etc.⁴⁶. Printre primele, a apărut cea de la Drăgăşani, înfiinţată în acelaşi an, cu sediul la Şcoala « Fraţii Nicolescu » din oraş, preşedinte fiind Gogu Stoian, vicepreşedinte – Nicolae Mazilu, iar secretar, avocatul Emil Răuţ; secţia avea în subordine şi subsecţiile comunelor din fosta plasă Drăgăşani⁴⁷. În anii premergători Primului Război Mondial, filiala vâlceană a Ligii Culturale îşi avea sediul în incinta bisericii catolice din Râmnic, într-o cameră mare, mobilată corespunzător: patru canapele lungi, căptuşite cu pluş, 40 scaune de lemn curbat, o bibliotecă deţinând aproape 1000 de volume aşezate în două dulapuri, un pian, drapelul naţional etc.⁴⁸. Toate acestea, precum şi documentele de arhivă ale Ligii, au fost distruse în timpul războiului, în urma ocupării oraşului de către trupele austro-ungare invadatoare, interzicându-se de către noile autorităţi nu numai accesul în sediul respectiv, ci chiar apropierea de acel loc⁴⁹.

Aşa cum reiese chiar din denominaţia ei, «  Liga . . . » milita pentru « unitatea culturală a tuturor românilor ». Se înţelege, aşadar, că factorul cultural nu poate şi nu trebuie să fie despărţit de cel politic, din moment ce noţiunea de « unitate », din titlu, avea un sens evident politic. Nu este de mirare adeziunea unanimă şi însufleţirea vâlcenilor, strânşi într-o mare manifestare, la 27 mai 1919, în faţa Statuii Independenţei de la poalele dealului Capela, privitor la realizarea unităţii naţionale. Cu această ocazie, au luat cuvântul Nicolae Iepure, preşedintele activ al filialei vâlcene la acea dată, Grigore Procopiu – preşedintele de onoare al organizaţiei şi alte personalităţi ale oraşului, care au vorbit în termeni avântaţi despre necesitatea respectării tratatului cu Antanta, mai ales punctul referitor la drepturile românilor, la dorinţa lor de unire⁵⁰.

La sfârşitul anului 1907, preotul şi folcloristul Teodor Bălăşel înfiinţează, împreună cu ceilalţi învăţători şi fruntaşi din comuna Ştefăneşti, Societatea Culturală şi de Ajutor Reciproc „Dragostea Creştină”. Cu sprijinul acesteia, se vor întemeia o bancă şi o cooperativă populară, Căminul cultural din comună şi Şcoala Elementară de Agricultură din satul vecin Voiceşti; în anii 1909-1910, societatea va tipări mai multe cărţi de folos popular, care au fost distribuite gratuit sătenilor.

Un aspect interesant care merită a fi măcar menţionat, este vizitarea judeţului de către cunoscute personalităţi din varii domenii, care au popularizat în epocă valorile istorice şi culturale ale Vâlcii »^36: poetul Grigore Alexandrescu (autorul binecunoscutei poezii Umbra lui Mircea la Cozia), cel care, în notele sale de călătorie, are cuvinte frumoase despre unele locuri şi monumente istorice din Vâlcea; scriitorul Alexandru Vlahuţă, în popularul său memorial de călătorie – România pitorească, scrie – printre altele – că „Valea Oltului, această mare cetate ocrotitoare a românilor în zile de primejdie, este plină de amintiri istorice. Nu e zidire veche, ruină, movilă de pământ, de care să nu fie legat un cântec, o legendă, un nume de viteaz”⁵¹. Sunt cunoscute, de asemenea, zecile de imagini din Vâlcea, imortalizate de Carol Popp de Szatmary şi H. Trenck, devenite astăzi valoroase opere artistice. La începutul secolului, Nicolae Iorga, aflat în vizită prin Vâlcea, rămânea încântat nu numai de curăţenia şi liniştea oraşului, ci şi de una dintre lucrările artistice aflate în grădina publică „Zăvoiul”: „Un monument încununat cu vulturul muntean purtând crucea, unduieşte într-o inscripţie înnoită cu litere latine că Vodă Ştirbei a dat oraşului această grădină largă şi frumoasă”⁵².

Muzica. Activitatea lui Anton Pann în « perioada vâlceană » va cuprinde nu numai preocupările literare, de profesor şi cântăreţ, ci şi pe cele de compozitor: « el nu va înceta să se ocupe şi de românirea cântărilor bisericeşti  (. . .) acţiune de mare importanţă pentru muzicienii români de la începutul secolului al XIX-lea (. . .). Anton Pann a fost unul dintre cei mai productivi tălmăcitori, creatori şi editori de muzică din întreg secolul al XIX-lea)» (Itinerar cultural vâlcean, 64-65). La acestea, se adaugă cele trei lucrări de teoria muzicii bisericeşti, publicate de el. Alţi compozitori, muzicieni şi promotori ai muzicii bisericeşti, au fost Oprea Demetrescu (1831-1919), Ioan M. Zmeu (1860-1922), Dimitrie C. Popescu (1869-1937) (Ibidem, 71-76).

Teatrul. În sala Elias, numită apoi Adreani (pe locul căreia se va construi cinematograful „Modern” de mai târziu), Teatrul român, începând din iulie 1873, sub direcţia lui Drăgulici şi Anestin, a prezentat piesele Orbul cerşetor de Matei Milo şi Barbu lăutarul de V. Alecsandri. Această sală va găzdui, timp de peste o jumătate de secol, cele mai prestigioase teatre din ţară, la trecerea lor prin Râmnic”⁵³. În toamna şi iarna anului 1876-1877, Mihail Eminescu însuşi a însoţit ca sufleor, teatrul lui Iorgu Caragiali, în turneul din urbea vâlceană⁵⁴. În perioada care a urmat, teatrele din Bucureşti şi din alte mari oraşe ale ţării, îşi vor deschide stagiuni la Râmnicu-Vâlcea, prezentând aici cu regularitate spectacole de teatru; „se abăteau prin Râmnic – scrie profesorul Nicu Angelescu în Memoriile . . . sale – trupe de teatru ambulante: Teodor Popescu, Burienescu, Vernescu-Vâlcea, Achile Popescu, Vasile Leonescu, Duţescu-Duţu, Niculescu-Buzău etc. ( . . . ) Tata era prieten cu Vernescu-Vâlcea, care ne vizita de câte ori trecea prin Râmnic”⁵⁵. Tot de la acest talentat avocat, profesor şi memorialist, aflăm (la aceeaşi pagină) preţioase şi inedite informaţii şi date despre vestitul teatru râmnicean: „Teodor Popescu ( . . . ) a inaugurat Teatrul „Adreani” în iarna anului 1889; făcuse frumoase studii de artă dramatică în Italia, era plin de talent şi foarte mult apreciat de publicul spectator. Şi totuşi, bietul om a trebuit să[-i] amaneteze lui Angelo Adreani toate costumele şi rechizitele , ca să-i poată plăti, în felul acesta, chiria sălii, costul hotelului şi masa artiştilor. Ani de zile apoi, până în preajma Primului Război Mondial, proprietarul Teatrului „Adreani” închiria amatorilor de baluri mascate luxoasele costume de conţi şi marchizi din bogata garderobă care formase cândva singura avere a marelui artist Teodor Popescu . . .”⁵⁶.

Odată format gustul vâlcenilor pentru teatru, iniţiativele locale nu vor întârzia. Am amintit mai sus despre mişcarea teatrului de amatori de tip haretian care a cunoscut, în 1902, materializarea primei forme de organizare, urmată de activitatea Societăţii Culturale din Judeţul Vâlcea. Sub auspiciile acesteia, în primăvara anului 1905 se va înfiinţa primul teatru sătesc de amatori al corpului didactic la Horezu, în cadrul cercului cultural din localitate.

În anul 1904, la iniţiativa lui Eliodor Constantinescu, eminentul profesor de latină şi română de la gimnaziul „Al. Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, în cadrul şcolii a luat fiinţă Societatea de lectură a elevilor „Vasile Alecsandri”. Pe lângă lărgirea orizontului cultural al elevilor şi apropierea lor de literatură şi artă, societatea organiza, cu concursul membrilor săi, conferinţe şi serbări publice. În 1908, la o manifestare cultural-artistică specifică, s-a remarcat elevul de clasa a IV-a Angelescu Nicolae (viitorul profesor de limba română şi limba latină şi îndrumător al societăţii ), care a ţinut o interesantă conferinţă despre Vasile Alecsandri⁵⁷.

Nu numai în activitatea societăţii menţionate, ci şi în întreaga mişcare culturală în general şi teatrală în special, ale acestei perioade, l-a jucat Constantin Popian – regizor, scenograf, creator de costume, peruchier şi machior şi, nu în ultimul rând, dramaturg. După propria relatare a acestuia, în timp ce funcţiona ca profesor la Seminar, în iunie 1919 i-a ajutat pe elevii de la liceu, la cererea acestora, să pună în scenă Răzvan şi Vidra, care s-a bucurat de mult succes, atât în Râmnicu-Vâlcea, cât şi în alte localităţi din judeţ – Horezu şi Brezoi⁵⁸. La 3 ian 1920, aceeaşi „echipă” punea în scenă comedia Bolnavul închipuit, de Molière. „Elevii au fost artişti în toată puterea cuvântului, iar Popian s-a întrecut pe sine” – scria gazeta „Viitorul Vâlcii” în numărul său din ian 1920. Este semnificativ şi important faptul că spectacolele teatrale şi de altă natură, se desfăşurau nu numai în interiorul liceului, ci şi în afara acestuia (mai ales în sala Teatrului „Adreani”), cu public din localitate, iar în repertoriu alternau titluri din dramaturgia naţională, cu altele din cea universală – clasică (Molière) şi chiar antică (de pildă, comediile lui Plaut)⁵⁹.

Cinematograful. De judeţul Vâlcea, se leagă şi începuturile cinematografiei în ţara noastră. Astfel, utilizând memoria documentelor de arhivă, cercetătoarea Carmen Andreescu ne informează că în anul 1907, în acelaşi an cu Iaşul cultural, în sala teatrului Adreani din Râmnicu-Vâlcea au rulat primele spectacole cu filme⁶⁰ (După alţi cercetători, evenimentul s-ar fi produs în 1906. Nicolae Tărtăreanu, Cinematograful la Râmnicu Vâlcea, în „Orizont”, 16 mai 1971, pag. 2; v. şi Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 62). Pe de altă parte, „Societatea pentru Exploatarea Staţiunilor Balneare Govora-Călimăneşti” îşi propunea, printre alte amenajări profitabile, să grăbească terminarea clădirii pentru bazare şi teatrul din Călimăneşti, care urma să servească şi pentru proiecţii de film. Pentru a se construi „pavilionul conţinând . . . şi încăperea pentru spectatorii cinematografului în suprafaţă de 335 mp”, s-a apelat la serviciile arhitectului Doneard din Bucureşti, iar pentru execuţie – la inginerii Publicky şi M. Brătescu, care, la 1/14 martie 1912 trimiteau oferta pentru „pavilionul de sporturi şi cinematograful din Ostrov” ⁶¹. La 30 iunie 1914, firma beneficiară îi aducea la cunoştinţă Societăţii de asigurări Dacia Română, că s-au mutat la Ostrov (în Călimăneşti) „clădirea de teatru şi cinema”⁶². Din raţiuni de climă, în sezonul călduros, locul cinematografului se schimba, filmele fiind rulate în vechea arenă a patinoarului din grădina de vară, care va fi amenajatî (şi) în acest scop⁶³. În anul 1913, la clădirea cinematografului din Călimăneşti s-au făcut modificări în vederea prezentării filmelor sonore, iar şase ani mai târziu, s-a construit o cabină pentru protejarea aparatului de proiecţie⁶⁴. În anii următori, vor fi construite sau adaptate săli de cinema şi în alte localităţi din judeţ.

Artele vâlcene în epoca modernă. În domeniul muzicii, se cuvin menţionate, în primul rând, contribuţiile preţioase aduse de Anton Pann (cel care urmase – timp de doi ani – Şcoala de muzică deschisă la Bucureşti în 1816 de către Petre Efesiul) la „românizarea” muzicii bisericeşti, atât în perioadele „bucureşteană” şi „braşoveană”, cât şi în intervalele de timp petrecute în judeţul Vâlcea: 1826-1828 (ca profesor la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei Râmnicului) şi 1837, 1839-1840 etc. (poetul venea în fiecare vară la Râmnic; nu numai cu „afaceri” de cărţi, dar şi pentru că îi plăcea oraşul). Reamintim aici şi momentul – memorabil – când poetul şi profesorul de „muzichie” a dirijat corul ce a intonat „o muzică vocală cu nisce versuri prea frumoase, puse pe un ton naţional plin de armonie şi triumfal”⁶⁵.

Programele multor spectacole organizate şi prezentate de Societatea de lectură a elevilor „Vasile Alecsandri”, pentru orăşeni, cuprindeau – printre altele – cântece şi coruri; între 1898-1903, gimnaziul „Al. Lahovari” a avut chiar „o fanfară, condusă de maistrul V. Soloveanu” şi tot aici, în 1910, s-a înfiinţat cea dintâi orchestră, condusă de profesorul A. Toma de la Şcoala de cântăreţi, în urma demersurilor lui Eliodor Constantinescu⁶⁶. În aceeaşi perioadă (începutul secolului XX), în chioşcul de lemn din parcul „Mircea cel Bătrân”, în fiecare duminică, dădea concerte fanfara Regimentului 2 Dorobanţi⁶⁷.

La 29 iunie 1907 se pun bazele Societăţii Muzicale din Vâlcea, iar în 1908 ia fiinţă, cu sprijinul profesorilor de muzică din oraş, Societatea Filarmonică „Progresul”. Începnd cu anul şcolar 1913/1914, la Gimnaziul „Al. Lahovari” din Râmnic este angajat ca profesor de muzică (şi secretar) Ion Sgondea – primul cadru calificat în domeniu (absolvent al Conservatorului de Arte Frumoase din Bucureşti). După 1915, va funcţiona (şi) la Seminarul Teologic din oraş. Pe lângă activitatea didactică, el va avea un rol important în promovarea muzicii din localitate şi din judeţ, desfăşurând activităţi de compozitor, dirijor şi publicist: va compune muzică simfonică, uşoară şi populară, muzică pentru coruri mixte şi ansambluri; va dirija coruri şi ansambluri corale ale seminarului, liceelor şi cadrelor didactice din reşedinţa judeţului, va colabora cu articole şi studii de specialitate, la publicaţii precum „Arta şi muzica”, „Izvoraşul”, „Universul” etc.⁶⁸.

În iulie 1914, „Gazeta Drăgăşanilor” menţiona reînceperea (subl. n., I. S.) activităţii Societăţii Artistico-literare „Unirea”, prin organizarea unui concurs şi a unei serii de şezători culturale care includeau şi „repetiţiuni corale” sub conducerea preotului Sachelarie. Corului Ligii culturale din această localitate, i se va adăuga ulterior şi o formaţie orchestrală⁶⁹.

Artele plastice. În 1908, eminentul profesor, latinist şi om de cultură Eliodor Constantinescu înfiinţa la Râmnicu-Vâlcea „Ateneul de conferinţe şi producţiuni artistice”, cu un important rol în stimularea şi sprijinirea mişcării artistice locale. Pe de altă parte, o serie de artişti talentaţi îşi făceau simţită prezenţa prin expoziţiile lor persoanle şi de grup, organizate în judeţ, în ţară şi, uneori, chiar în străinătate.

În primii ani de la începutul secolului XX, artistul plastic Cecilia Cuţescu-Storck (n. 1879 în satul Râu Vadului din com. Câineni) se afla în plină efervescenţă creatoare şi „colecta” deja elogii naţionale şi chiar europene pentru talentul său, cu ocazia primelor participări la expoziţiile din ţară şi străinătate. Este drept, ea nu este prea legată de ţinuturile natale şi nu a revenit „la matcă”, nici existenţial şi nici artistic, dacă ne referim la tematica artei sale (poate Proclamaţia de la Padeş să amintească oarecum, prin temă, de rădăcinile ei olteneşti!), însă dacă ar fi rămas „la obârşiii”, este puţin probabil că s-ar fi realizat plenar, aşa cum s-a întâmplat.

Legături mai puternice în Vâlcea a avut pictorul Constantin Iliescu (1899-1980), care s-a născut La Râmnicu-Vâlcea şi tot aici şi-a trăit ultimele zile de viaţă. În urma absolvirii Şcolii Normale în oraşul natal, a deschis aici o expoziţie personală de pictură, care s-a bucurat de succes. După doi ani de activitate didactică (1922-1924) la Zăvideni, s-a înscris la Academia Liberă de Pictură din Bucureşti, pentru a-şi completa studiile de specialitate, iar mai târziu, începând cu 1930, va călători în Franţa şi Italia, pentru a-şi lărgi orizontul artistic⁷⁰.

La sfârşitul perioadei de referinţă, îşi pregătea prima expoziţie (după absolvirea Şcolii Normale) pictorul Emil Ştefănescu (viitorul profesor de desen şi caligrafie, la Seminarul „Sf. Nicolae” din Râmnicu-Vâlcea şi apoi la Gimnaziul „Al. Lahovari” şi la Şcoala Normală din acelaşi oraş). La fel de ataşat de ţinutul Vâlcii, s-a dovedit sculptorul C. Mihăilescu (n. 1881 în judeţul Putna, absolvent Magna cum laude al Academiei de Arte Frumoase din Bucureşti) – viitorul profesor de desen şi caligrafie la gimnaziul „Al. Lahovari” din Râmnic, unde fusese repartizat în 1905 şi unde va profesa cu pasiune şi har până la sfârşitul său prematur, la numai 48 de ani. În 1908, lucrarea sa de sculptură Un cap de ştrengar a atras atenţia lui Grigore Procopiu, care l-a recomandat lui I. Gh. Duca – pe atunci, ministrul Cultelor şi al Instrucţiunii Publice. Deşi autor al multor lucrări valoroase (Somnul, Băbuţa, Artistul vesel, Joc de copil, Viitorul, Moş Iancu, Păstorul etc.), el a rămas cunoscut vâlcenilor (şi nu numai) prin grupul statuar (cunoscut sub numele Renaşterea/Descătuşarea României, având în centru figura domnitorului Barbu Dimitrie Ştirbei) din parcul „Zăvoi” al municipiului şi prin bustul domnitorului Constantin Brâncoveanu, operă care, după mai multe schimbări de locaţie, a fost amplasată (se pare, definitiv!) în faţa sediului Primăriei Municipiului Râmnicu-Vâlcea. A fost membru (în ultimii săi ani de viaţă, chiar preşedinte) al Ligii Culturale – filiala Vâlcea şi a îmbogăţit cu noi opere de artă Muzeul Capelleanu care fusese înfiinţat în incinta Liceului „Al. Lahovari”⁷¹.

O realizare remarcabilă de sculptură, care a întrunit atât aprecierile criticii de specialitate, cât şi pe cele ale publicului larg, a fost şi a rămas Statuia Independenţei (Monumentul Eroilor »), amplasată la poalele dealului Capela, la capătul dinspre vest al bulevardului „Tudor Vladimirescu”. Monumentul, semnat de sculptorul (craiovean de origine) Ion Iordănescu (câştigătorul concursului organizat cu această ocazie), s-a inaugurat la 17 mai 1915; el înfăţişează o femeie ce reprezintă – simbolic – România modernă, şi care ţine în mâna stânga stindardul naţional, iar în dreapta – o cunună de lauri deasupra unei cărţi deschise, alcătuită din aramă; aşezată pe soclu; în paginile ei deschise, sunt dăltuite numele eroilor vâlceni care au căzut pe câmpurile de luptă. Pentru ridicarea acestei opere de artă, prefectul vâlcean de atunci, Gh. Sabin, a folosit, printre altele, fondurile obţinute prin vânzarea cărţii sale, Amintiri din Războiul Independenţei (ed. Minerva, 1912)⁷².

Presa. Pentru perioada care se întinde până la ultimul pătrar al secolului al XIX-lea, nu putem vorbi despre o presă locală în judeţul Vâlcea, sau cel puţin nu există mărturii documentare în acest sens. Aşa cum am menţionat mai sus, în cadrul instituţiilor administrative şi în rândul unor persoane particulare, au existat preocupări de a-şi procura, prin abonamente (sau alte moduri de achiziţionare), ziare şi reviste care apăreau în capitală şi în oraşele mari din ţară („Curierul românesc”, „Gazeta oficială”, „Gazeta de Transilvania”, „Învăţătorul satelor” etc.).

Primul ziar local s-a numit „Vâlcea” şi a văzut lumina tiparului în anul 1876. Noua iniţiativă a vâlcenilor a fost salutată cu căldură de revista „Familia”, condusă de Iosif Vulcan, în numărul 26 din 27 iunie 1876, şi de ziarul „Românul”, al lui lui C. A. Rosetti, în numărul din 16 iunie⁷³. În anii care au urmat, numărul ziarelor şi gazetelor vâlcene va creşte spectaculos: „Gazeta Vâlcii” (1882), „Vâlceanul” (1896), „Adevărul Vâlcii” (1897), „Râmnicul”(1906), „Opinia Vâlcii” (1908-1911), „Buciumul Vâlcii” etc.⁷⁴. Apariţia partidelor şi înviorarea vieţii politice vor determina, în mod firesc, ascuţirea luptei ideologice şi de opinii, o bună parte din aceasta fiind făcută prin mijlocirea presei angajate; câteva titluri sunt elocvente: „Vâlcea” – ziar liberal-radical (1905), care urma unuia cu acelaşi nume, ce fusese scos în 1894 de A. Zugrăvescu; „Liberalul vâlcean” (1905), „Vâlcea conservatoare” (1907-1911), „Vâlcea liberală” (1913)⁷⁵ etc.

Primul ziar al drăgăşănenilor a apărut în 1889 (dacă nu luăm în consideraţie Budgetul general de veniturile şi cheltuielile [Primăriei comunei urbane Drăgăşani], publicat în acelaşi an) şi s-a numit „Viitorul”, fiind scos de G. I. Luculescu. Între 1891-1892, aici a apărut şi publicaţia enciclopedică „Lotreanul” – organ al învăţătorilor din judeţul Vâlcea, având redacţia în comuna Zăvideni; aici publicau, printre alţii, M. Măldărescu, Theodor Bălăşel ş.a.⁷⁶. În 1892, a ieşit publicaţia „Drăgăşani” (din care s-a păstrat un singur număr – cel din 1 nob. 1919), scos de I. Adămoiu, iar în preajma primului război mondial – „Gazeta Drăgăşanilor” – organ de presă al liberalilor drăgăşăneni; din comitetul de redacţie, făceau parte, printre alţii, Gh. Teodorini şi D. Drăghicescu. Ziarul acesta a avut „o viaţă ceva mai lungă – aproape o lună”!⁷⁷.

Literatura. La Râmnicu-Vâlcea sau în timpul peregrinărilor sale prin judeţ, îşi va fi conceput Anton Pann unele din creaţiile literare care l-au făcut vestit. „În atmosfera patriarhală şi primitoare a Râmnicului – apreciază scriitorul Constantin Mateescu – ( . . . ) Anton Pann va avea răgazul să lucreze, din perioada aceasta datând o parte din „versurile musiceşti” pe care le va tipări abia în 1830, şi unele „poezii diferite”⁷⁸. În mod sigur, aici se vor naşte cunoscutele versuri dedicate Anicăi (nepoata stareţei Platonida de la M-rea Dintr-un Lemn) – romantica iubire a poetului. În aceste sejururi râmnicene (la primul dintre ele, cu probabilitate), el va locui în „Casa cu foişor” („Casa papistăşească”) din apropierea centrului oraşului⁷⁹, devenită astăzi „Casa memorială Anton Pann”

Un interesant cărturar şi om de cultură, puţin cunoscut chiar şi vâlcenilor, a fost Stanciu Căpăţâneanu (n. cca 1800 – m. 15. sept. 1848, Râmnicu-Vâlcea). După ce a lucrat ca profesor (preda gramatica şi „deprinderi asupra stilului românesc”) şi ca director în Craiova, la Şcoala Naţională (deschisă de el şi de Grigore Pleşoianu) şi, o vreme, chiar ca inspector şcolar, a fost înlăturat din învăţământ şi, din 1837, s-a stabilit la Râmnicu-Vâlcea, unde va îndeplini funcţia de judecător şi alte funcţii administrative. Alături de alţi cărturari, a sprijinit iniţiativele culturale ale lui Eliade Rădulescu, fiind iniţiat în programul şi scopul Societăţii Literare de la 1827. A militat pentru cultivarea limbii române; pe linia orientărilor iluministe ale vremii şi este autorul unor traduceri de povestiri moralizatoare din autori francezi: Pascal, Boileau, Voltaire şi Montesqieu, pe care le va aduna în volumul Biblioteca desfătătoare şi plină de învăţătură. Printre altele, a tălmăcit Zadig (Voltaire) şi Contractul social (J. J. Rousseau)⁸⁰ .

Prin 1833, urmând îndemnurilor lui Eliade Rădulescu, îşi exersa pana de traducător (în 1836, al comediei lui Florian, Famenii din Bergam, urmată şi de alte traduceri, unele cu autori neidentificaţi), viitorul general Ioan Emanoil Florescu, remarcabil militar, om politic şi diplomat, membru fondator al Asociaţiei Literare (1845) – societate care va contribui la pregătirea revoluţiei; membru în Comitetul de conducere al Ateneului Român, preşedinte al Societăţii pentru Învăţătura Poporului Român etc. În 1877, la Imprimeria Curţii, îi va apărea şi un volum de Poezii ⁸¹.

O interesantă corespondenţă, nu lipsită de virtuţi literare, datând dintre anii 1857-1868 şi păstrată în arhiva Episcopiei Râmnicului, s-a purtat între Andrei Şaguna – mitropolitul ortodox al Ardealului (1848-1873) şi Sfântul Calinic de la Cernica, episcop al Râmnicului-Noul Severin între anii 1850-1868. Cu o tematică variată, scrisorile – şase la număr, ale mitropolitului, însoţite de conceptele răspunsurilor lui Calinic – au ca subiecte şi probleme cultural-literare: ediţia sibiană din 1858 a Sfintei Scripturi, volumul Biblicele . . . al lui Eliade Rădulescu (tipărit în 1858 la Paris) etc.⁸².

Alături de activitatea ştiinţifică şi de ctitor al învăţământului românesc, savantul cărturar iluminist Petrache Poenaru a avut preocupări şi înclinaţii literare. Se remarcă, în primul rând, bogata sa activitate publicistică. Discursurile, articolele şi chiar proze de factură didactică, toate axate pe problemele învăţământului şi ale ştiinţei româneşti şi publicate în revistele vremii („Curierul românesc”, Foaie pentru inimă şi literatură”, „Vestitorul românesc”, „Învăţătorul satului”, înfiinţată de el în 1843, cea dintâi publicaţie destinată mediului rural etc.), sunt „însufleţite de alese simţăminte şi elanuri, au o elocvenţă caldă şi convingătoare”⁸³.

În 1868, îşi începea activitatea scriitoricească omul de ştiinţă George I. Lahovari (n. 1838 la Râmnicu-Vâlcea, frate cu Alexandru, fiu al Eufrosinei Iakovaki şi al râmniceanului Nicolae Lahovari – urmaş direct al Bicăi Socoteanu şi al lui Ioan/ Iancu Lahovari, fost – printre altele – prezident al Tribunalului Judeţului Vâlcea), trimiţând traduceri în „Convorbiri literare”, unde – până în 1891 – va publica, printre altele, eseuri literar-istorice şi povestiri (Moş Kivu, Săptămâna patimilor, Popa Roşu – Amintire din copilărie etc), dovedind talent de narator şi umor⁸⁴.

Majoritatea exegeţilor vieţii şi activităţii unuia dintre cei mai cei mai cunoscuţi membri ai neamului său, Alexandru N. Lahovari, se ocupă îndeosebi de omul politic, de diplomat şi de orator, neglijându-se, de regulă, faptul că acesta a făcut şi publicistică literară (a colaborat la „Convorbiri literare”, Literatură şi artă”, „Revista literară „ ş. a.), iar discursurile sale parlamentare vădesc, pe lângă arta oratorică evidentă, şi talent literar. A scris şi versuri, fără să le fi publicat vreodată şi a tradus din Hugo (Întristarea lui Olimpio)⁸⁵.

După ce în 1880 debuta în „Literatorul”, poetul şi autorul dramatic Mircea Demetriade (n. 1861 la Ocnele Mari) publica în 1883 un volum de Fabule, urmat – la scurte intervale – de alte cărţi: Versuri (1884), În noaptea nunţei (1885), Făt-Frumos. Forme noi. Pygmalion. Din albumul ei. Poezii (1889) etc., în care se manifestă influenţe din Baudelaire, Verlaine, Rollinat, Macedonski ş. a. În 1905 îi apar Opere dramatice etc. Reuşite traduceri din Verlaine, G. de Nerval, Rimbaud, Gautier etc.⁸⁶. Începând cu anul 1894 (până în 1904), vâlceanul N. I Basilescu (n. 4 apr. 1868, Ocnele Mari) – discipol al lui Maiorescu şi apreciat de acesta, va face parte din comitetele de direcţie ale „Convorbirilor literare”, la care va şi colabora, în aceeaşi perioadă, cu articole, recenzii şi versuri. Printre altele, va scrie poemul ossianic Orla (1892) şi tragedia în versuri Parisina (1897) şi va publica traduceri din Catul, Ossian şi Leopardi⁸⁷.

În 1905, debuta cu versuri Dem Theodorescu (n. 26 oct. 1888 în com. Roeşti, jud. Vâlcea), urmate de piesa de teatru Traian Traianescu-Laocoon (1907); va lucra ca redactor la mai multe cotidiene şi reviste bucureştene, în care publică articole, cronici dramatice şi literatură beletristică, dovedindu-se un jurnalist cu vocaţie şi un priceput traducător.

Între 1909-1912, la tipografii din Drăgăşani şi Râmnic, îşi va tipări câteva broşuri şi plachete (printre care – Disecarea dramaturgului I.L. Caragiale, Râmnicu-Vâlcea, 1907), autodidactul Tache Gazan, „moşier de peste Olt”, din Câmpu-Mare⁸⁸, prototipul personajului Tache Asan din nuvela Noaptea focurilor de Gib Mihăescu. Tot la tipografia drăgăşăneană a lui I. Adămoiu şi N. M. Ionescu, va tipări cercetătorul Ion Constantin Vasile (tatăl viitorului prim-ministru şi poet Radu Vasile), în 1911, Dare de seamă despre mersul material şi moral al Societăţei „Cultura ţăranului”, din comuna Glăvile, judeţul Vâlcea, pe anul 1910”⁸⁹. În paralel cu studiile de istorie, teorie şi practică a învăţământului, prof. Eliodor Constantinescu (n. 1878, Râmnicu-Vâlcea) va publica Discuţii în jurul clasicicmului în Franţa (1912) şi – mai ales – îşi va începe activitatea de strălucit traducător din clasicii latini, în special din Plaut, aspect asupra căruia vom reveni mai jos.

Printre scriitorii care au activat în această perioadă, se numără Lazăr Popescu (doctor în drept, avocat de profesie, n. 1879 în Racoviţa de lângă Horezu; membru al Societăţii Scriitorilor Români, se pare – primul vâlcean cu această calitate), ale cărui piese de teatru (Dreptatea de azi – 1909, Otrava societăţii – 1910 etc.) s-au bucurat de un oarecare succes în epocă, cel puţin în Vâlcea. Ne-a rămas de la el o interesantă corespondenţă cu criticul literar şi esteticianul Mihail Dragomirescu⁹⁰.

În acest cuprinzător domeniu – al literaturii – trebuie să-i includem şi pe câţiva cunoscuţi folclorişti vâlceni, în primul rând pe învăţătorul pr. Theodor Bălăşel (n. 7 nob. 1869, la Bogdăneşti), cel care, cu pasiune şi tenacitate rar întâlnite, punea în 1927 – împreună cu C. S. Nicolăescu-Plopşor, G. F. Ciauşanu, N. I. Dumitraşcu, Gh. N. Dumitrescu-Bistriţa, I. N. Popescu şi alţii – bazele „Tovărăşiei Folcloriştilor Olteni” care, timp de un an, a editat revista „Suflet oltenesc”. Cu mari eforturi, el a strâns, timp de mai mulţi ani, un număr impresionant de „autentice balade, doine şi cântece haiduceşti”, pe care, însă, nu va reuşi să le publice în timpul vieţii, în ciuda celor trei tentative din anii 1894, 1910 şi 1915; colecţia sa, intitulată Cântece populare olteneşti va fi editată (cu prefaţa lui N. Iorga) abia în 1967. În timpul vieţii, a reuşit să publice mai multe culegeri populare, printre care Sfânta Duminică (1912)⁹¹.

Un alt teolog cu notabile preocupări în acest domeniu, a fost pr. G. F. Ciauşianu, care în 1914 a publicat Superstiţiile poporului român în asemănare cu a altor popoare, vechi şi nouă. Peste doi ani, G. Fira va semna culegerea Cântece şi hore (1916)⁹².

 

Note bibliografice

1. Constantin Siman, Tipografii şi tipografi la Râmnicu-Vâlcea, în „Tipografii şi tipografi la Râmnicu-Vâlcea”, Râmnicu-Vâlcea, 1972, pag. <9>.

2. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în continuare, DJVAN), fondul Prefectura Judeţului Vâlcea (în continuare, PJV), dos. 43/1832, f. 1.

3. Ibidem, f. 8.

4. Ibidem, f. 2.

5. Idem, dos. 98/1831/1833, f. 2.

6. Ibidem, f. 4.

7. V., de pildă, DJVAN, PJV, dos. 39/1857, dos. 83/1853 ş. a.

8. PJV, dos. 39/1857, pag. 105, 156.

9. Ibidem, pag. 117.

10. După C. Siman, Opag. cit., pag. <10>.

11. Ibidem.

12. Ibidem, pag. 12.

13. Vezi Monografia Drăgăşani, pag. 160.

14. Ibidem, pag. 161.

15. V. cap. Personalităţi vâlcene.

16.Vâlcea. Monografie, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, pag. 248.

17. Ibidem.

18. Virgil Olteanu, Din istoria şi arta cărţii. Lexicon, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 1992, pag. 50.

19. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. I, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, 1977, pag. 449.

20. Ibidem, pag. 453.

21. Monografia Drăgăşani, pag. 158.

22. Istoria Horezului, pag. 129-130.

23. Vigil Olteanu, Loc. cit.

24. Traian Rus, Din activitatea extraşcolară a învăţătorilor din Oltenia la sfârşitul sec. al XIX-lea şi începutul sec. al XIX-lea, în „Studii vâlcene” 3, Râmnicu-Vâlcea, 1974, pag. 171.

25. Gh. Dumitraşcu, Slujitorii şcolii vâlcene în revoluţia de la 1848, în “Buridava”, nr. 1/1972, f. 43; Corneliu Tamaş, Sergiu Purece, Petre Bardaşu, Horia Nestorescu-Bălceşti, Anul revoluţionar 1848 în judeţul Vâlcea, 1974, pag. IX.

26. Fondatorii neobişnuitei societăţi, se arătau gata a se dărui cauzei nobile a luminării poporului român Preşedinte a fost ales Scarlat Rosetti, iar cei trei vicepreşedinţi erau: scriitorul Gh. Sion, profesorul şi istoricul V. A. Urechia şi profesorul C. Esarcu. Printre fondatori Alături de Al. Odobescu, Ion Eliade Rădulescu, Petre Ispiresci, Al. Papiu Ilarian, pictorii Th Aman şi Gh. Tătărescu ş. a., s-au numărat Petrache Poenaru şi generalul I. M. Florescu, născut la Râmnicu Vâlcea.

27. Foaia societăţii pentru învăţătura poporului român”, 1867, pag. 16; Cf. D. J. V. A. N., Fond Prefectura Judeţului Vâlcea, dos. 31/1867, f. 187; dos. 28/1868, f. 116; dos. 146/1869, f. 13; Ion Soare, Primăria municipiului Râmnicu Vâlcea, Editura Conphys, 2000, pag. 56-59, confirmă numele reprezentanţiloradministraţiei Râmnicului.

28. Ibidem.

29. D. J. V. A. N., Fond Revizoratul şcolar, dos. 5/1898, f. 444-447; dos. 1/1901, f. 6; dos. 3/1901, f. 39-40; dos. 4/1901, f. 119; Statutele Societăţii Culturale din judeţul Vâlcea, înfiinţată la 23 aug. 1898, Râmnicu Vâlcea, 1898, pag. 1-22 (vezi broşura în anexă).

30. D J V A N, Fond Revizoratul şcolar, dos. 5/1898, f. 444-447; Corneliu Tamaş, Geta Bărbuş, Istoria Şcolii generale “SPIRU HARET”, Râmnicu-Vâlcea, Ed. Almarom, 2001, pag. 11. Reproducem textual:” La gară a fost întâmpinat de către cadrele didactice şi de către elevii şcolilor din oraş, de un numeros public. În cuvântul de bun venit, adresat lui Spiru Haret, se arăta: “Suntem mândri domnule ministru că astăzi avem pe lângă noi pe şeful învăţământului din România, care prin munca neobişnuită a reuşit să alcătuiască tot ce este bun şi folositor pentru propăşirea naţiunii. Domnia voastră sunteţi acela care, pe lângă multe opere mari ce-aţi săvârşit pentru ţară, aţi înzestrat patria cu importanta lege a învăţământului secundar şi superior, punând-o într-o perfectă armonie cu legea învăţământului primar şi sunteţi cel dintâi care aţi avut ideea fericită de a înfiinţa cantinele şcolare şi bibliotecile, un nou şi mare progres al şcolii”.

31. Ibidem, dos. 5/1900, f. 139-179.

32. Ibidem, dos. 12/1901, f. 47.

33. Ibidem, dos. 5/1900, f. 53, 139, 148, 173.

34. Ibidem, dos. 5/1907, f. 7-10.

35. Ibidem, dos. 5/1906, f. 30-31.

36. Vezi Petre Dan, Asociaţii,cluburi, ligi, societăţi. Dicţionar cronologic, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică şi enciclopedică, 1983, pag. 242.

37. Revista “Albina”, nr. 49, 50 şi 51, anul IV, din 2, 9 şi 16 sept 1901.

38. DJVAN, Fond Revizoratul Şcolar, dos. 11/1904, f. 312-315; printre membrii cotizanţi la revista “Steaua” (cu 1 leu) în anul 1901, se aflau învăţătorii: Gr. Adamescu – Vaideeni; Gh. Fira – Ştefăneşti; Ion Didicescu – Voiceşti; N. Popescu – Zătreni, şi preoţii: Răuţ Meletie – Foleştii de Sus; Popescu I. G. – Câineni; Bălăşel Teodor – Ştefăneşti; Stănculescu N. – Glăvile, Ştefănescu Adam – Vaideeni; Andreescu Ilie – Măciuca; Nisipeanu D – Măciuca; Tomescu N. – Dozeşti; Petroşanu Ilie – Pietroasa ş. a.; (Vezi şi: « Albina », nr. 50, anul IV din 9 sept. 1901.

39. DJVAN, Fond Revizoratul Şcolar, dos. 8/1910, f. 12-20.

40. Ibidem.

41. Ibidem,dos. 8/1910, f. 17.

42. Ibidem, dos. 8/ 1910, f. 40.

43. Ibidem, dos. 8/1910, f. 14-15.

44. Ibidem, dos. 8/ 1910, f. 20.

45. Istoria Râmniculu,.pag. 159.

46. Vâlcea. Monografie, pag. 249.

47. Monografia Drăgăşani, pag. 164.

48. Vezi: Veronica Tamaş, Contribuţia « Ligii Culturale » din Râmnicu-Vâlcea la desăvârşirea unităţii naţionale, în « Studii vâlcene », I, 1971, pag. 35-38.

49. C. Tamaş, Istoria Râmnicului,Râmnicu-Vâlcea, Editura „Antim Ivireanul”, pag. 173.

50. Ibidem, pag. 177.

51. Al. Vlahuţă, România pitorească, Bucureşti, Ed. „Cartea Românească”, 1939, pag. 98.

52. N. Iorga, Drumuri şi oaşe din România, Bucureşti, 1904.

53. C. Mateescu, Memoria Râmnicului, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, pag. 176.

54. Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004,        pag. 102.

55. Nicu Angelescu, Memoriile, pag. 35.

56. Ibidem.

57. C. Apostol, Activitatea Societăţii de lectură a elevilor „Vasile Alecsandri”, în „Studii vâlcene”, 2, Râmnicu-Vâlcea, 1972, pag. 167.

58. Ibidem.

59. Ibidem, pag. 169.

60. Carmen Andreescu, Contribuţii la istoria cinematografului vâlcean (I), în „Studii vâlcene”, V, Râmnicu-Vâlcea, 1982, pag. 135.

61. Ibidem, pag. 135-136.

62. DJVAN, fondul Societatea pentru exploatarea staţiunilor balneare Govora-Călimăneşti, dos. 25/1914, f. 485.

63. Carmen Andreescu, Op. cit., pag. 136.

64. Ibidem, pag. 137.

65. Apud Corneliu Tamaş, Petre Bardaşu, Sergiu Purece, Horia Nestorescu-Bălceşti, 1848 în judeţul Vâlcea, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu”, 1978, pag. IX.

66. C. Apostol, Op. cit., pag. 169.

67. Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, Judeţul Vâlcea şi prefecţii lui, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2004,      pag. 103.

68. Vezi OSCA, pag. 362.

69. Monografia Drăgăşani, pag. 172.

70. Vezi OSCA I, pag. 178-180.

71. Ibidem, pag. 245-247.

72. Corneliu Tamaş, Smarand Ţana, Op. cit., pag. 102.

73. Vezi: Horia Nestorescu-Bălceşti, Bibliografia presei vâlcene, în „Studii vâlcene”, I, 1971, pag. 75-184.

74. Ibidem.

75. Monografia Drăgăşani, pag. 162.

76. Ibidem.

77. Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1981, pag. 73.

78. Ibidem.

79. DLR, pag. 176; OSCA II, pag. 73-74.

80. DLR, pag. 361.

81. Vezi Aneta Bardaşu, Legăturile dintre Andrei Şaguna – mitropolitul Ardealului şi Sfântul Calinic de la Cernica, episcopul Râmnicului, în vol.: Ion Soare, Aneta Bardaşu, Lumina cărţii la Râmnic, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 2001, pag. 39-42.

82. DLR, pag. 684.

83. Ibidem, pag. 484.

84. Ibidem.

85. Monografia Drăgăşani, pag. 161.

86. DLR, pag. 270-271.

87. Ibidem, pag. 82.

88. Monografia Drăgăşani, pag. 160.

89. Ibidem.

90. Vezi: Ion Soare, Un scriitor vâlcean în corespondenţă cu Mihail Dragomirescu, în „Manuscriptum”, nr. 4/1985.

91. Vezi OSCA, pag. 45-48.

92. Ibidem, pag. 84-86.

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 526-538). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”