Cum s-a stricat prietenia dintre România și Iugoslavia

Cele trei dezamagiri ale României  fata de Iugoslavia

De aceea, este interesant de descoperit cum au rupt cele doua tari relatiile diplomatice în anul 1941, dupa ce în 1921 ele au fost membre fondatoare ale aliantei politico-militare numita Mica Antanta (împreuna cu Cehoslovacia), iar în 1934 ale unei alte aliante politico-militare numita Întelegerea Balcanica (alaturi de Grecia si Turcia), aceasta din urma fiind considerata mai curînd ca o prelungire în sud-estul Europei a Micii Întelegeri. Cele doua aliante aveau însa un lucru comun:prezenta ca membre fondatoare a celor doua state, România si Iugoslavia. Deci, totul parea sa indice o colaborare exemplara. Ce a produs, totusi, în 1941, ruperea relatiilor dintre cele doua tari vecine si prietene?

Demisia lui Titulescu, în august 1936, din postul de ministru de externe al României si venirea în fruntea Consiliului de Ministri al Iugoslaviei (si ca ministru al afacerilor externe), în iunie 1935, a Dr. Milan Stoiadinovici au marcat începutul slabirii relatiilor de prietenie între România si Iugoslavia. Stoiadinovici, prin politica lui de apropiere de Bulgaria, Italia, Ungaria si Germania, a dus la deteriorarea relatiilor dintre cele doua tari. Cu orientarea progermana a lui Stoiadinovici a început practic si dezagregarea Micii Întelegeri si a Întelegerii Balcanice. De ce aceasta orientare profascista a primului ministru iugoslav? Iugoslavia avea foarte bune relatii economice cu Germania, aceasta reprezentînd cel mai important debuseu pentru produsele agricole iugoslave.

Prima dezamagirea României fata de Iugoslavia a fost în 24 ianuarie 1937, cînd Iugoslavia a semnat, la Belgrad, un pact de vesnica prietenie cu Bulgaria, în afara si fara consultarea tarilor Antantei Balcanice, ceea ce a produs o profunda si amara dezamagire în România, care-l considera un gest meschin din partea Iugoslaviei. Scopul principal al Întelegerii Balcanice fusese tocmai reducerea megalomaniei Bulgariei. Întelegerea fusese deci serios lovita de pactul de prietenie bulgaro-iugoslav. Ba mai mult, în 25 martie 1937, Iugoslavia a semnat si un acord cu Italia si încerca sa se apropie si de Germania.
A doua dezamagirea fost suferita de România o data cu destramarea Cehoslovaciei (martie 1939), si o data cu ea a Micii Antante, din care mai faceau parte Iugoslavia si România.

Scopul fundamental al acestei aliante fusese lupta contra revizionismului ungar. Destramarea Cehoslovaciei a avut consecinte extrem de negative pentru România:a disparut un stat aliat, a încetat în mod real existenta Micii Întelegeri, a pierdut principala sursa de aprovizionare cu armament, iar Ungaria si-a manifestat tot mai violent, dupa aceasta data, dorinta de a ocupa Transilvania. Pentru a fi corecti trebuie sa mai spunem un lucru. Încercarea guvernului de la Praga de a determina cercurile guvernamentale de la Bucuresti si Belgrad sa-si asume obligatii de asistenta în cazul unei agresiuni din partea Germaniei s-a lovit de refuzul ferm al guvernului iugoslav, în timp ce guvernul român a adoptat o pozitie ezitanta, ceea ce în ultima instanta echivala tot cu refuz. Vina trebuia, deci, împartita între România si Iugoslavia.

A treia dezamagirea României, vis-á-vis de Iugoslavia, a fost în 1940, cînd Iugoslavia a recunoscut Uniunea Sovietica, cu care a restabilit relatiile diplomatice, tocmai cînd aceasta îsi ridica glasul revendicînd Basarabia (29 martie 1940, discursul ministrului de externe V.M. Molotov în fata Sovietului Suprem). Pentru România era evident ca nu mai putea sa se bazeze pe Iugoslavia.

La începutul anului 1940, România era complet izolata în timp ce Iugoslavia reusise sa-si rezolve toate conflictele cu vecinii României, cu exceptia Ungariei, dar  începuse negocieri si cu aceasta (se vor finaliza în decembrie 1940, doar cu patru luni înainte ca Ungaria… sa atace Iugoslavia!). Aranjamentele erau facute fara stirea României. Paradoxal, Iugoslavia care a colaborat ani de zile cu România în Mica Antanta si Antanta Balcanica a ajuns la o întelegere cu toti dusmanii ei-si ai României-din cauza carora au fost create cele doua Antante.

România începe o politica externa duplicitara

Izolata si aproape disperata, România a început sa faca un joc politic dublu si periculos. Ea voia sa fie simultan cu ambele grupari ce se înfruntau. Desi a acceptat garantiile anglo-franceze (13 aprilie 1939), regele Carol al II-lea a început sa negocieze serios cu ministrul german Fabricius, negocieri care se vor finaliza la 25 martie 1939 printr-un Tratat economic româno-german. Acesta subordona economia României intereselor Reichului. În contradictie cu aceasta  politica periculoasa, Iugoslavia ducea o politica ferma si consecventa profascista, care începînd din iunie 1935 a dus-o si pe ea, aproape pe nesimtite, în mîinile germanilor. 

La dimineata zilei de 27 iunie 1940, a aparut brusc stirea referitoare la ultimatumul sovietic înmînat în ajun, la orele 10 seara de catre ministrul de externe sovietic V.M. Molotov lui Gheorghe Davidescu, ministrul României la Moscova. Dupa cîteva zile, Basarabia a fost predata Uniunii Sovietice. Rana cauzata de pierderea Basarabiei nu fusese lecuita cînd Ungaria a cerut Transilvania. Apoi a venit rîndul Bulgariei care a luat Cadrilaterul. Dezastrul României era total. Pierduse o treime din teritoriu si cam tot atît din populatie. Mai mult, în perioada 1940-1941, în urma intrarii trupelor de ocupatie germane (10 octombrie 1940), a puternicului cutremur de pamînt (9/10 noiembrie 1940) si a instaurarii dictaturii antonesciano-legionare (14 septembrie 1940)-urmata la scurt timp de rebeliunea legionara (21-23 ianuarie 1941)-România si-a pierdut practic încrederea în sine. Pe 29 septembrie 1940, România iesise din Întelegerea Balcanica, alianta lipsita de orice consistenta politica. La aceste catastrofe s-a adaugat expulzarea regelui Carol al II-lea (6 septembrie 1940). Succesorul lui, regele Mihai, era  tînar si lipsit de experienta. Tot ce construise România în perioada interbelica se naruise. Practic, România pierduse totul.

Schimbari politice în Iugoslavia

La 4 martie 1941, regentul Paul al Iugoslaviei a fost convocat de Hitler. În cursul întrevederii avute, fuhrerul a pus ca o conditie a mentinerii Iugoslaviei aderarea acesteia la Pactul Tripartit, acest fapt trebuind sa permita tranzitarea prin Iugoslavia a armatei germane spre Grecia. La 25 martie 1941, împotriva vointei exprimate de popor, presedintele Consiliului de Ministri al Iugoslaviei, Dragisa Tvetkovici, a semnat la Viena Pactul Tripartit. Însa la 27 martie 1941, guvernul progerman din Iugoslavia a fost rasturnat în urma unei lovituri de stat conduse de comandantul fortelor armate aeriene, generalul Dusan Simovici, care l-a alungat din tara pe printul Paul, puterea fiind remisa regelui Petru al II-lea, un tînar de 17 ani proclamat însa, cu dispensa, major. Guvernul Simovici a refuzat sa ratifice aderarea Iugoslaviei la Pactul Tripartit.

Stirea a fost repede difuzata si în România. K.St. Pavlovici, fost prim secretar al ambasadei iugoslave la Bucuresti relata în 1964 într-un articol intitulat Iugoslavia si România în 1941, publicat de Universitatea din Colorado, SUA:"Presa romana mai avea înca putinta de a se exprima liber într-o oarecare masura. Ea s-a folosit de aceasta libertate limitata pentru a scrie în termeni foarte favorabili Iugoslaviei, subliniind faptul ca ea s-a hotarît sa-si apere independenta. Românii erau convinsi ca iugoslavii vor depune o puternica rezistenta, ca armata iugoslava va înfrunta cu tarie pe germani, ca sîrbii nu se vor lasa omorîti atît de usor. Prin aceste laude aduse Iugoslaviei, presa înfiera în mod indirect Germania… Cercurile oficiale considerau revolutia de la 27 martie drept o greseala nebuneasca. Poporul român era entuziasmat. Iuliu Maniu, conducatorul P.N.T, a organizat manifestatii studentesti în favoarea Iugoslaviei. Guvernul român a hotarît sa închida temporar Facultatea de Drept a Universitatii din Bucuresti si Scoala Superioara de Comert. În timpul noptii, persoane necunoscute au scris pe peretii caselorTraiasca Iugoslavia!. În timpul zilei aceste lozinci erau sterse de politie. Într-un restaurant în care am luat masa, cînd am cerut nota de plata, am vazut spre surprinderea mea ca pe ea era scris de casier Vivent les Serbes ! si chelnerii au refuzat sa primeasca bacsis".

Guvernul Simovici a cerut asistenta Sovietelor, care au raspuns prin încheierea, la 6 aprilie 1941, a unui Pact de amicitie si neagresiune. Hitler, considerînd acest fapt ca o ofensa grava, a dat ordin trupelor sale, care erau deja masate de-a lungul frontierei de nord a Iugoslaviei, sa înceapa imediat Blitzkriegul, contra tarii "tradatoare". Rusia Sovietica nu a intervenit în ajutorul aliatei pe motivul ca nu se angajase sa ofere acesteia decît o neutralitate binevoitoare. La 6 aprilie 1941, Germania si Italia au atacat Iugoslavia. Cîteva zile mai tîrziu, Iugoslavia a fost atacata si de Ungaria (11 aprilie 1941) si de Bulgaria (19 aprilie 1941). Iugoslavia va capitula pe 17 aprilie si va fi ocupata deplin în cursul lunii mai.

Primele obuze germane cazute asupra Iugoslaviei au fost trase de pe malurile românesti ale Dunarii. Generalul Antonescu a permis germanilor sa foloseasca teritoriul României pentru a-si lansa atacul asupra Iugoslaviei. Aviatia germana care a bombardat capitala iugoslava a ucis 17.000 de persoane. Antonescu a îndeplinit însa ordinele ce i-au fost transmise de Hitler prin Killinger, dar niciodata nu a atacat-o direct si nici nu a ocupat partea sîrbeasca a Banatului, deoarece si-a dat seama ca poporul român nu l-ar fi sustinut în aceste doua actiuni.

Ispita cu Banatul sîrbesc

Germanii si italienii au încercat sa ispiteasca pe români cu perspectiva unei împartiri a Iugoslaviei, prin care României i s-ar fi atribuit partea vestica a Banatului, teritoriu pe care tratatele de la Paris l-au atribuit sîrbilor. Prin diferite comentarii de presa se cauta a se face atmosfera favorabila acestei idei, utilizîndu-se anumite atitudini neloiale ale sîrbilor fata de români atît mai vechi, cît si mai noi;printre acestea ar fi fost si incursiuni ale avioanelor sîrbesti asupra Banatului românesc în timpul în care România suferea dubla amputare:Transilvania de Nord si Dobrogea de Sud;chipurile ar fi existat si oarecare contacte maghiaro-sîrbesti tinzînd la împartirea Banatului românesc. Dinu Bratianu si Iuliu Maniu au sfatuit însa pe Antonescu sa nu permita marea greseala de a întreprinde o actiune militara împotriva Iugoslaviei.

Presa româneasca începuse si ea, ce este drept, sa ceara partea sîrbeasca a Banatului. Ea a lansat chiar o campanie în favoarea românilor din Timoc. Ministrul secretar de stat Mihail Antonescu a primit în audienta o delegatie de români din partea sîrbeasca a Banatului. Ea a cerut ministrului sa încorporeze la România aceasta parte a Iugoslaviei. Aceeasi delegatie a fost primita si de Victor Cadere, ambasadorul român la Belgrad. El a organizat întruniri speciale ale minoritatii române din Iugoslavia la care s-au facut aceleasi revendicari.

Ministrul german din România, baronul Manfred von Killinger, a insistat pe lînga guvernul român ca sa atace Iugoslavia. Generalul Antonescu însa a vrut cu orice pret sa evite un razboi cu tara vecina. El a respins oferta germana de a ocupa partea sîrbeasca din Banat, de unde se retrasese armata iugoslava. Spera, totusi, sa nu distruga în mod iremediabil legatura de prietenie dintre România si Iugoslavia. Formuleaza o singura conditie, acceptata de Berlin:Ungaria sa nu anexeze Banatul sîrbesc.

Solidaritatea poporului român cu popoarele din Iugoslavia

Din articolul aceluiasi Pavlovici (pe care îl vom folosi si în alte parti ale acestui studiu) aflam pe larg si despre unele dovezi ale solidaritatii românilor cu vecinii lor din sud-vest, agresati de germani, unguri si bulgari:"Retragerea armatei iugoslave era considerata ca temporara si românii se asteptau la o batalie hotarîtoare din  partea ei. Un bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Cîmpulung, în muntii Carpati. Toti membrii echipajului au fost gasiti morti. Noua cadavre carbonizate au fost înmormîntate cu onoruri militare de catre sateni. În biserica satului, plina pîna la refuz, dupa oficierea serviciului religos funebru, preotul local, un român, a tinut urmatoarea predica: Jur ca noi, adica fiecare om din sat si eu, preotul lor, vom veghea cu devotament asupra ramasitelor acestor ilustri luptatori. Ei au cazut pentru apararea patriei lor. Ei au murit din cauza acestui dusman nefast al omenirii care se numeste Adolf Hitler. Mamele, sotiile, surorile si fiicele acestor eroi sa stie ca mamele, sotiile, surorile si fiicele noastre vor apara sfintele lor morminte. Vom pune flori pe aceste morminte pîna la victoria celora de partea carora sta dreptatea. Apoi, daca altfel le va fi dorinta, ramasitele acestor oameni care le-au fost scumpi, vor fi transportate în propria lor tara eliberata, marita si iubita.

Un alt bombardier iugoslav s-a prabusit lînga Constanta, Pilotul a murit, iar toti membrii echipajului au fost grav raniti. Desi Constanta era plina de trupe germane, pilotul mort a fost înmormîntat cu onoruri militare. La procesiunea militara, în fruntea careia se afla muzica militara, au participat toti ofiterii regimentului de cavalerie, al carui colonel suprem era regina Maria a Iugoslaviei. Au mai participat si reprezentanti oficiali ai unitatilor românesti stationate la Constanta, împreuna cu un mare numar de civili. Colonelul Adrian Dumitriu, comandant al regimentului de cavalerie a fost tras la raspundere pentru aceasta demonstratie pro-iugoslava si scos la pensie…

 Deseori se produceau ciocniri deschise între multi oameni simpli si germani. Felul în care acestia îi tratau pe prizonierii de razboi iugoslavi era adesea odios. Au fost momente cînd românii se certau cu paznicii ca acestia sa dea pîine prizonierilor iugoslavi înfometati. O data, pe cînd un grup de prizonieri trecea prin orasul Giurgiu de pe malul Dunarii, un soldat român vazîndu-i în ce stare erau, s-a napustit într-o brutarie, a scos din buzunar toti bani pe care-i avea si i-a spus brutarului: Ia toti banii acestia si da-mi pîine de ei. Ce vreti sa faceti cu atîta pîine, a întrebat brutarul. O iau pentru sîrbi. Brutarul privind pe fereastra a vazut o coloana lunga de ofiteri si soldati iugoslavi miscîndu-se încet pe drum. Fara nici o sovaire, a alergat în strada si a început sa le împarta tot stocul lui de pîine, proaspat scoasa. În curînd, i s-au alaturat si alti români si formînd un lant, au trecut pîinile din mîna în mîna pîna la cei din coloana."

Motivul ruperii relatiilor:recunoasterea de catre România a Croatiei
lui Ante Pavelici

La 27 aprilie 1941, membrii ambasadei iugoslave au primit instructiuni din partea guvernului iugoslav ca ruperea relatiilor diplomatice cu România sa se faca numai în cazul cînd aceasta din urma va recunoaste statul croat, proclamat independent pe 10 aprilie 1941, sau daca România va ocupa vreo parte din teritoriul iugoslav. Contextul era totusi putin bizar. Aceste instructiuni erau date în conditiile în care regele Petru al II-lea al Iugoslaviei si guvernul lui Dusan Simovici erau deja în exil la Ierusalim, înca din 17 aprilie 1941. La Belgrad se instalase deja un guvern marioneta care colabora cu autoritatea militara de ocupatie germana. Iugoslavia a fost apoi împartita între Germania, Italia si Ungaria, iar Croatia devenea un stat satelit al Germaniei sub dictatura lui Ante Pavelici, seful ustasilor.

În seara zilei de 6 mai 1941, postul de radio Bucuresti a difuzat o declaratie oficiala din care reiesea ca guvernul român luase hotarîrea de a recunoaste Croatia lui Ante Pavelici. Sa spunem totusi ca Antonescu a fost mult timp, aproape trei saptamîni, singurul conducator din alianta progermana, care se abtinuse sa o faca, asa cum de altfel facusera imediat Laszlo Bardossy prim-ministru al Ungariei, episcopul Josef Tiso, conducator al Slovaciei si regele Boris al III-lea al Bulgariei. Venise vremea rupturii dintre români si sîrbi. Era pentru prima data în istorie cînd urma sa se rupa relatiile diplomatice dintre aceste doua tari legate printr-o prietenie istorica si prin religie, prin lupta comuna si suferintele din trecut, precum si prin interesele lor similare. Ambasadorul iugoslav la Bucuresti, Avakumovici, a aranjat cu legatia Statelor Unite ca acesta sa se ocupe de interesele iugoslave în România. Acest aranjament a fost facut cu primul secretar al legatiei SUA, Webb Benton.

Avakumovici,   la Antonescu si regele Mihai

În ziua de 14 mai 1941, ambasadorul iugoslav a avut ultima întrevedere cu Antonescu. Acesta din urma i-a amintit de ultima convorbire pe care a avut-o imediat dupa evenimentele din 27 martie 1941, la care a adaugat în acel moment:"Vedeti ca am avut dreptate. V-am spus ca nu veti fi în stare sa rezistati puterii germane. Regret foarte mult ca ruptura dintre tarile noastre s-a produs în timpul functiei mele". "Nu noi am fost aceia care am provocat ruptura" a raspus ambasadorul. Si a continuat:" Am trecut cu vederea faptul ca germanii s-au folosit de aerodromurile românesti pentru a bombarda Belgradul. Am trecut cu vederea si faptul ca ei au atacat Iugoslavia de pe malul românesc al Dunarii. Un singur lucru nu-l puteam trece cu vederea si anume recunoasterea Croatiei ca stat independent". "Eu m-am alaturat Axei, a raspuns generalul, si în consecinta ader la politica ei. Ceva mai mult, sînt absolut sigur de victoria Germaniei". 

În aceeasi seara, diplomatul român Alexandru Cretzianu a venit la ambasada iugoslava pentru a-si lua ramas bun de la ambasador în numele guvernului român. Dupa ce au terminat convorbirea oficiala, Avakumovici, care era în relatii de prietenie cu Cretzianu, l-a întrebat:"Spune-mi te rog, si aceasta ca prieten, ce era nevoie de recunoasterea independentei Croatiei lui Pavelici?".Cretzianu a spus pe un ton linistit si sincer:"Daca sînteti prietenul nostru si sînt sigur de acest lucru, de ce puneti o astfel de întrebare cînd stiti foarte bine ca hotarîrea nu depinde de noi?"

Pe la orele 8 seara, Avakumovici a fost primit de rege. Ambasadorul s-a mirat de aceasta convocare, deoarece nu se obisnuia ca suveranul sa-si ia ramas bun de la un ambasador care a rupt relatiile diplomatice cu tara sa. Audienta a fost scurta si graitoare prin ea însasi. Curînd, s-a putut vedea ca generalul Antonescu a preferat sa nu o informeze pe Majestatea Sa ca s-au rupt relatiile diplomatice dintre cele doua tari. Regele credea ca ambasadorul va pleca, dar ca în locul lui va ramîne un însarcinat cu afaceri. A fost surprins cînd a aflat adevarul si a protestat ca generalul Antonescu nu-l tinea la curent cu evenimentele în curs. De asemenea, ca ziarele nu-i erau aduse regulat. De aceea, nu stia absolut nimic de ruptura dintre Iugoslavia si România. El a evitat sa discute chestiuni politice si l-a rugat pe ambasador sa transmita cele mai calduroase salutari varului sau primar, regele Petru al II-lea. Maria, mama regelui iugoslav, era sora lui Carol al II-lea, tatal regelui român Mihai I.

Membrii ambasadei iugoslave au parasit România plecînd în Palestina. Sa-l lasam însa pe Pavlovici sa descrie despartirea de România. "Cînd capitanul a ordonat de pe puntea de comanda: Cu toata viteza înainte!, Constanta s-a contopit cu vastul tarm cenusiu. Am trecut pe lînga far. În fata lui statea ca un simbol al propriilor noastre nenorociri, o silueta singuratica: o santinela germana. Purta uniforma gri de campanie si sinistrele cizme negre. Nu i se vedea fata din cauza tipicei caschete mari de otel. Am stat cu ambasadorul nostru multa vreme pe puntea superioara a vasului Regele Carol I uitîndu-ne în tacere la apa marii în timp ce vasul îsi croia drum prin valurile Marii Negre. În seara aceea, ultimul nostru gînd a fost la România, tara care a fost cîndva semeata si libera."