Damnaţiuni neprescrise

Volumul se deschide cu semnul mitologic al începutului ? Genessis: Cuvîntul = Alpha, şi întreaga devenire mito-poetică. URMELEse înscriu într-un timp ieşit din timp. Extras din măsurătorile lui Cronos şi învălurit într-o devenire din care trecutul a fost abolit. El devine stare, trăire, levitaţie evanescentă, visare.

Calm, la început, pseudo-dialogul cu divinitatea va deveni tot mai tensionat cu fiecare poem, cu fiecare aşezare în vers a unei insinuante insatisfacţii a zbaterii de gând. Insatisfacţia canonului implicit actului creaţiei, mereu nedesăvârşite, face să mocnească o blândă / “amicală” revoltă. Nici măcar libertatea pe care şi-o asumă de a se tutui cu Dumnezeu nu atenuează viciul dorului de absolut: “Toţi şi toate sînt în mine ca nişte largi vitrine. Cît am mai trăit! Şi nici nu ştiu de m-am descoperit! Ce timp mai sînt! Ce cîntec cînt! Mă duc. Mă-ntorc. Mă las împrăştiat de vînt… M-adun într-un cuvînt, alte zăpezi înfrunt” ( Ce timp mai sînt!). Cine sînt eu? Cît adevăr?, Doruri, Ce rămâne etc. sînt titluri de poeme ce divulgă o dureroasă criză de identitate şi integritate spirituală. Refuzul unei identităţi incerte, anoste, maladive, terne: “Cînd dorul mă cuprinde, altcineva trăieşte-n locul meu… Ce lume trece, ce lume vine, din nou sînt singur, sînt iar cu tine. Ce viaţă vine, ce viaţă trece, îmi este cald şi-mi este rece"{Doruri).Şi un înfiorat adevăr: “Cine sîntem? Ce rămîne?".

Dacă ar fi să ne rezumăm la cîteva repere, de neocolit în acest volum, am începe aşa: Urme – 51 de texte liriceeste structurat pe cîteva coordonate, inteligent contopite în text, sub o “acoperire” ce se cere desluşită sub variate accepţii. Ba am zice că autorul lasă fiecărui cititor posibilitatea uneia ori alteia dintre interpretările / accepţiile posibile. Procedeu legiferat în lirică. Abia în al douăzeci şi optulea poem – Oho, ce pedepsit! – îi desluşim crezul poetic manifest. O “ars poetica” neaşezată şi neexprimată ostentativ în prima pagină: “Te grăbeşti, atras de un făţarnic ideal. Când te grăbeşti, eşti pedepsit. Oho, ce pedepsit! Ohoo, ce pedepsit! De pămînt lovit! (…) Încet, să mergi încet, supus, să suferi, să-ţi plăteşti rîsul cu plînsul, în pas domol, nici vesel şi nici trist, schimbînd din cînd în cînd, haina divină cu cea de anticrist”.

            În acest poem, încărcat de exclamaţii şi interogaţii emotive, aflăm transpus adagiul latin ce-l nelinişteşte pe Tudor Arghezi – festina lente, remediu al temperării exceselor vanităţii epidemice. Nu mai cochetăm cu destinul / moira, ci căutăm o şansă oriunde. Traian Dobrinescu a ales POEZIA, poezia ca şansă.

            Şi refuzul stagnării spirituale boţite de prea mult zgomot (pentru nimic!).

             Speriată, o mare poetă naufragiată în politică a strigat:

             – Se vorbeşte atît de mult, încît rostul poeziei a devenit acela de a restabili tăcerea.

            Deci, înapoi la… Poezie!

            Nu mă voi opri / referi la tot ce cuprinde acest volum în amănunt.

            Voi relua succint timpul ca temă şi supratemă în volumul URME, semnat de Traian Dobrinescu şi apărut la Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ. Ecourile vin de la iluştri înaintaşi. Horaţianul CARPE DIEM, “trăieşte clipa" în varianta clasicizată de Goethe,” clipă, rămîi!” în celebra lucrare FAUST şi mai înainte amintita expresie – festina lente, cu aproximativ aceeaşi semnificaţie lirosofică, nu constituie un imperativ la stagnare, şi nici în volumul la care facem trimitere nu este vorba de aşa ceva, ci de intensitatea trăirii spirituale a acestei fulgurante unităţi de timp / trăire.

            Invoc în acest sens pe ce! mai hulit român de către… români, Eminescu:

            “Nu e păcat / Ca să se lepede / Clipa cea repede / Ce ni s-a dat?”

            Impalpabila curgere a timpului o măsoară şi contemplă heraclitian Traian Dobrinescu, reluând mitul râului ca devenire, crug vital, schimbare, identificare:

            “Lunca mea de ieri, lunca mea de azi, eu sînt rîul verde în care te scalzi”.

            Acest verde al rîului îl reperăm, surprinzător, ca fiind un motiv liric inedit prin originalitatea infuziei de lirism elevat. E un verde noncromatic şi se percepe cu sufletul.

Emanaţie / expresie / efect al reflectării în oglinzile spiritului. O “culoare” care nu se priveşte, ci se trăieşte intens. Un “verde" psihologic, tinzînd spre metafizic.

            Rîul verde reprezintă o lentilă cosmică mişcătoare, re-evaluatoare şi întîiul semn al unei răzvrătiri care nu neagă, ci afirmă: “rîul sînt eu!”

            În poemele lui Traian Dobrinescu nu întîlnim “verdele crud” bacovian, simbolist, ce-şi cere o individualizare distinctă, pură, ci un verde monocolor, dinamic, vitalist, substanţializat, exprimînd o frenezie de sorginte hedonistă. Un verde “reabilitat”. “Ochi verzi” în care îţi afli extincţia / contopirea în Eros: “mor din verde-n verde", sugerând cadenţa “ca din timp în timp”-, “femeia mea verde” – proiecţie auroreală, halucinatorie, într-o planetă-nălucire; “doruri verzi de nuntă”, de înălţare / împlinire în sublim, “sufletul culorii!”.

            Înaintăm cu deducţia către un verde expresionist, incendiar, precum cel al chiparoşilor taifunici din tablourile lui Vincente van Gogh, cu irizări de smarald fluid şi întunecimi-luminoase de jad.

            Un verde nocturn, nu solar.

            Sînt tentat să cred, lectura repetată pare să-mi confirme, că autorul acestor ”urme” lirice impune un puls vital, mitizînd un cromatism al substanţei fiinţale. Ar fi de ştiut culoarea “mărului erotic”, din reluarea textului sacru, care nu ne vorbeşte despre “culoarea fructului cunoaşterii / oprit”, dar mergînd pe firul mitului vom observa persistenţa literară a verdelui. Porumbelul, purtînd “o ramură verde de măslin în cioc”, îi vesteşte lui Noah sfîrşitul potopului. Un alt şarpe / Lucifer nu va merge pe urmele înaitaşului său paradisiac în a spori osînda “păcatului originar”, ci va veni în ajutorul omului picurînd elixirul vieţii din verdele de viperă al veninului în cupa-simbol al medicinii, sugerând o şansă a purificării. Se pare că acest “verde liric”, miracolul său, l-a tentat şi pe Arghezi. Ce altceva ne lasă de înţeles:

            “Veninul strîns l-am preschimbat în miere / Lăsînd întreagă dulcea lui putere ”.

            Verde, culoare “lirică” a vieţii, susţine, în fond, acest mit inepuizabil. Traian Dobrinescu, în “textele” sale lirice, pune constant un accent dinamic pe viaţa trăită intens, plenar, începînd cu unitatea ei de măsură cea mai mică, dar esenţială – CLIPA! Singura care confirmă prezentul. Nu o “consumă” fără saţiu, ci o celebrează ritualic,intens, participativ, dyonisiac. Imperceptibila “curgere” a timpului doar clepsidra inimii poetului o măsoară şi o filtrează, melancolic, viciat de absolut.

            Momentul, ori Clipa, ce ne ţine ancoraţi în cotidian este în poezia lui Traian Dobrinescu pulverizat(ă) şi orientat(ă) spre zone încărcate de fiorul transcedental, numai de poezie, captat(ă) prin infinite antene. E o desprindere de teluric, o înălţare în zone pure, în visare, cu fiecare poem, strofă, vers, cuvînt, aspirînd utopi/liric (?) apropierea, învecinarea cu nemărginirea.

            Erosul, omniprezent, este tot de extracţie l obîrşie mitică, dar ridicat în sublim. Niciodată vulgarizat. Poetul nu se adresează biblicei Sulamita, dar sunetul lyrei, harpei, muzicii divine, în mod voit, nu este suficient estompat, ci, din contra, descătuşat:

            “Leagă-ţi, iubito, părul la spate şi vino ca vântul la poarta de noapte!

            Vino, iubito, aşa cum te ştiu, albastră-n priviri sub cerul pustiu!

            Vino, iubito, cu sufletul cald, te-aştept lîngă noapte, cînd stelele ard…”

            Ca şi în poemul TOATE VERILE Şl TOATE FEMEILE ori AMINTIRI CU MELANIA iradiază un fluid, un suspin erotic, abstract, inefabil, metafizic. Dar freamătul erotic, fiinţal, este lipsit de icnete interjecţionale zoo.

            Erosul, cel mai nobil sentiment uman, rămîne la altitudini alpestre.

            CUVÎNTUL – titlul poemului ce deschide volumul – ne trimite la miracolul LOGOSULUI, care transformă increatul în creaţie, sugerînd participarea la o infinită GENESSIS, prin harul insuflat din impuls creator, divin. Un însemn al damnării onotologice, al competiţiei cu sine. De aici şi “sămînţa” răzvrătirii creatoare. Dezinhibiţia de tot şi de toate nutreşte acea desprindere din logos şi rămînere în cuvînt. Autointerogarea, interogaţia reproş (ca în psalmii arghezieni!) adresate unei divinităţi simţite ca… rudă, prin chipul şi asemănarea LUI:

            Am fost creaţi de EL şi, liric, nu este îndreptăţit să ne uite.

            În poeme ca ERETICA, LA MARGINE DE RĂSPUNS, LA MARGINE DE VIAŢĂ şi altele, ecourile psalmilor din literatura profană, temele şi motivele încărcate afectiv / emotiv ne reamintesc ceea ce prea uşor şi adesea uităm. Un duh thanatic, lipsit de fiorul glacial, îl propulsează pe poet în temeritate, în a afla ceea ce romantic tot caută, avîntîndu-se riscant dincolo de limită. Calea nu este nouă, şi nici insatisfacţiile. Traian Dobrinescu pare să aleagă o soluţie amiabilă în raport cu divinitatea. Este vorba de o Divinitate în vocativ, coborîtă din tării, din transcendent în domestic, în profane. Personificarea divină are un rol de partener colocvial, mai blînd, nearghezian, un vocativ către o persoană a doua generalizată, căreia îi adresează răzvrătirea sa lirosofică.

            Şi, totuşi, indiferent de masca etalată, Traian Dobrinescu este un liric rebel. Un răzvrătit prin autocontopire la actul creaţiei, nu prin uzurpare. În actul său creator (geneză lirică!), poetul nu strigă precum Dionis: “Oare fără s-o ştiu nu sînt eu însumi Dumne…”, riscînd prăbuşirea. Cutezanţa sterilă, iluzorie, nu-l încearcă, dar orgoliul implicit e clamat, însă neostentativ.

            Să rezumăm:

            Eu sînt rîul, eu sînt călătorul şi nebunul (romanticul!), eu sînt cuvîntul-alpha

(“şi cuvîntul plutea peste ape, şi cuvîntul era… ”).

            Atitudine de neistov în actul de creaţie.

            Damnaţiune niciodată prescrisă!

            “Vino, iubito, să-mi fii blîndă moarte, că vreau să petrec cu tine la noapte!

            Să vii lîngă mine, iubito, aproape, să trecem cîntînd prin pînza de moarte!

            Să trecem abisuri şi ceruri înalte în această nebună, sălbatică noapte…”

SURSA : New Zork Magazin, 8 Decembrie 2005, p.30

(Traian DOBRINESCU – URME – 51de texte lirice – Editura CARTEA ROMÂNEASCĂ, 2004)