Debranşarea de la memorie

            28 februarie 2007: “Am încredere în Justiţie” se “pronunţă” unul ori altul cu mâinile încătuşate. Aşa a crezut şi fostul parlamentar PSD Gabriel Bivolaru, cel care a “fraudat” Bancorexul cu 2.000 de miliarde lei. Condamnat, definitiv, la…5 ani închisoare, a executat doar jumătate din pedeapsă. Ieri a fost pus în libertate cu “certificat de bună purtare” (în puşcărie; dar când a fost în Parlament?!). Şi la poarta închisorii îl aşteptau “prietenii” care i-au oferit, ca…mărţişor, un nou automobil de lux, nou-nouţ. Emoţionant, nu?! Unitate în…onestitate! Adevăr apreciat de…Justiţie. Cum să nu mai ai încredere în Justiţie? Şi când îţi aminteşti ce feţe, ce mutre şi cutre, în frunte cu Adrian Năstase, au luat cu asalt Tribunalul când Gabi Bivolaru a fost adus cu cătuşe la mâini şi judecat? Dacă mai înaintezi în fondul problemei, vezi că acest “nevinovat” a fost chiar apropritarul terenului din Zambaccian, unde şeful acelui comando anti-Justiţie, Ady Năstase, şi-a construit palatul termopanat. Două tribunale s-au luptat între ele. Unul, cu fundul pe un taler al balanţei. Celălalt, pe al doilea. Tribunalul Bucureşti nu a reuşit să-i înmâneze în 2006 “certificatul de bună purtare”. În schimb, cel din Argeş s-a acoperit de glorie în final de februarie, 2007. Cinste lui, cinste Tribunalului Argeş!

            De ce este inertă ţara? D-aia! – vorba lui Ilie Moromete. Nu e doar inertă, ci şi turtită de diluviul fecaloid ce o inundă an de an. Da! Prezentul mă supune unui proces brutal de mankurtizare. Ştergerea memoriei. Salvarea prin Alzheimer. Debranşarea de la memorie. După debranşarea de la telefon, termoficare, Tv., Radio, apă, lumină, alimente de bază, caracter, memoria rămâne cea mai păguboasă. Încercam cândva să mă conving că nu am suferit de o maladie ce mi se pare a fi ceva înjositor: invidia. Fiindcă ea eludează competiţia valorilor. Egalitatea de şanse. “Invidia există în toate limbile. Există până şi în cer, spune Midraşul; şi îngerii sunt invidioşi (atinşi de ea)” – Elie Wiezel, Memorii I, pag. 359. Ce bine că nu sunt nici măcar…înger! Dacă m-a ocolit această “defecţiune” de caracter, o altă, şi mai rebarbativă, precum ura, m-ar înjosi şi mai mult Atitudinea de condamnare, justificată, motivată, nu trebuie gonflată de ură. Aceasta nu are decât o justificare patologică. Uneori fobia înseamnă mai mult ură decât respingere, condamnare pentru ceva dovedit. Avem cuvintele savante compuse cu prefixoidul nominal xeno=străin, dar şi oaspete de la care s-au format xenofil=care iubeşte pe străin / şi xenofob=care nu-l iubeşte pe străin. Observaţi că am dat o echivalenţă eufemistică. Nu am zis, aşa cum se obişnuieşte, care urăşte pe străin. Tot din această arie semantică avem şi formaţiile lexicale cu prefixoidul anti. Extrem de periculos printr-o “încărcătură” semasiologică deviată, pervertită interesat: antiromân, antimaghiar, antigerman etc. Dar anti-semit, nu anti- evreu. Gravitatea lui anti-semit s-a restrâns numai asupra poporului israelit, prin milenara opresiune îndreptată fără vreo justificare motivată împotriva lui. Opresiune împinsă peste limitele oricărei barbarii. Nu şi împotriva celorlalţi semiţi: turci, arabi, palestinieni etc. Ce a fost (şi ce este?!) studentul evreu Ygal Amir care l-a asasinat mişeleşte pe prim-ministrul Yitzhak Rabin, în 1995. Este semit ori antisemit? Ce au fost tinerii legionari care l-au asasinat în toamna lui 1940 pe Nicolae Iorga? Au fost români sau antiromâni? Criminalii n-au etnie! Ei sunt atât: criminali! Nu i-am îndrăgit pe Ana Pauker, Laszlo Luca, Sorin Toma, Silviu Brucan şi pe toată “echipa” de agenţi bolşevici care au instaurat comunismul, sub oblăduirea tancurilor sovietice, nu pentru că erau evrei. Ci pentru că erau canalii, au executat ordinele lui Stalin distrugând România, inclusiv etnia semită, alungând din ţară, după ce i-au expropriat şi jefuit, pe cei peste o jumătate de milion de evrei. Act barbar de antisemitism. Elie Wiesel nota consternat: “Ura evreului faţă de evreu este mai mare decât ura evreului faţă de arab” (Memorii II, pag. 165). Nu i-am îndrăgit nid pe Dej, Chivu Stoica, Ion Gheorghe Maurer, Manea Mănescu, Emil Bodnăraş, Ceauşescu, Verdeţ…nu pentru că au fost români, şi nu au fost aşa ceva, ci au tâlhărit întregul popor, fără vreo înclinaţie de toleranţă etnică, subordonând ţara ocupanţilor sovietici. Slugile lui Stalin şi ale urmaşilor acestuia nu au etnie. Sunt doar slugi josnice, jalnice, criminale. Ce-i Elie Wiesel, semit ori antisemit, când spune despre ziua cumplită din 1949, când Ben Gurion ordonă scufundarea vasului “Altalena” care transporta evrei din aripa Irgun, opusă politic primului prim-ministru al statului Israel, înfiinţat cu un an mai înainte, la 14 mai 1948. Cei ce nu s-au înecat în momentul împlinirii visului lor de mii de ani, de a coborî pe pământul ţării Făgăduinţei, prin scufundarea vasului bombardat de pe ţărm, au fost împuşcaţi unul câte unul la apropierea de mal. “Isac contra Ismael, Iacob contra Esau, Iuda contra Israel, farisei contra saducei, talmudişti contra hasizi, budişti contra sionişti, comunişti contra tuturor… Dar atunci unde este unitatea evreiască, solidaritatea evreiască atât de mult lăudată de întreaga noastră literatură şi atât de ponegrită de propaganda duşmănoasă? (…) Nu mi-aş fi închipuit niciodată că un evreu ar fi capabil să facă să curgă sânge evreiesc, să se războiască cu evrei şi cu atât mai puţin cu evrei care refuză să riposteze…Ori? Iată nişte buni evrei, mai mult chiar, soldaţi evrei, fără îndoială eroi evrei, care trag în fraţii lor scăpaţi, cum se spune, din iad, care veniseră să-i ajute să adere la cauza lor, să lupte de partea lor, să participe la extraordinara lor aventură… Nu-mi revin” (Memorii I, pag. 161). Mai târziu, documentându-se pentru un studiu despre lumea interlopă americană, despre Mafia şi în special despre asasinii plătiţi de Murder Incorporadet, Wiesel descoperă cu stupefacţie nume evreieşti: “Ei, da, în anii ‘20 şi ‘30, ucigaşi de profesie evrei şi-au oferit serviciile acestei societăţi criminale. Acceptau să asasineze bărbaţi şi femei care nu le făcuseră nimic, pe care nici măcar nu-i cunoşteau. Unul dintre ei se lăuda că este un evreu habotnic, purta kipa în timp ce-şi făcea ‘munca’ şi respecta scrupulos repausul de Sabat” (pag. 283). Cu fiecare vizită în ţara Sântă, laureatul Nobel pentru Pace, Elie Wiesel, îşi dă seama de contraste, deosebiri, ură şi invidii existente între evreii din Diaspora şi cei din Israel: “Imposibil, se spune, să întâlneşti acolo pe cineva care să nu urască pe nimeni. Laicii fanatici îi urăsc pe religioşi, religioşii fanatici îi urăsc pe cei moderaţi: descoperim astfel că ura evreului faţă de evreu este mai puternică decât cea faţă de arabi, într-un climat nesănătos, întreţinut de scandalagii" (Memorii II, pag.165). Şi tot din principiile lui Elie Wiesel am reţinut ceva de valoare universală: Vinovăţie colectivă nu există” (Vol. II, pag.177). E bine să şi-l amintească şi sieşi. La Sighet, la inaugurarea băcăniei-muzeu, care ne-a costat 200 de milioane, urla: “România a ucis! A ucis! A ucis!”. Chiar toată România, cu mic, cu mare? Măcar o excepţie de la “vina colectivă”: MARIA! Românca devotată până la sacrificiu. Fosta lui doică şi servitoare, căreia i-a înălţat adevărate imnuri de laudă, în Vol.I, pagini întregi! Organic, nu mă pot simţi antimaghiar, antiromân, antisemit, adică xenofob. Nici nu ştiu dacă urăsc ceva. Dacă am o anume reticenţă/opoziţie, aceasta are în vedere fapte inumane şi doar pe autorul lor. Bestiile, canaliile, tâlharii, bandiţii, criminalii, nu sunt ceea ce sunt din cauza etniei. Ei nu au etnie. Ei sunt homofobi. Atât! Consiliul Europei l-a invalidat pentru funcţia de comisar european pe Varujan Vosganian nu pentru că e armean, ci pentru că nu au fost clarificate legăturile lui cu Securitatea ca poliţie politică. Eu nu-i sunt ostil lui Omar Hayssam pentru că e arab (mai ales că a contribuit la sporul demografic cu cei şapte copii ai săi, procreaţi cu o româncă), ci pentru că a fost un bandit şi a defrişat munţi întregi de păduri seculare, unde s-au produs apoi dezastre ecologice. Nu de capul lui, ci mână în mână cu românaşi de cel mai înalt nivel în asemenea acte de “patriotism” şi “colaborare” criminală. “Cine-a îndrăgit străinii / mânca-i-ar inima câinii / Arde-i-ar casa pustia / şi neamul nemernicia” (Doina). Eminescu, în finalul “Doinei”, nu se referea la popoare, etnii, ci la cei veniţi, ca Hayssam, să prăduiască tot. Blestemul îşi are o totală şi absolută motivaţie. Detractorii Poetului ascund tendenţios motivaţia blestemului şi pun totul pe ceva care le convine de minune: Xenofob şi poet şovin, afară cu el! Cea mai antiromânească şi mai insidios condusă cabală, de ani de zile, este aceasta îndreptată împotriva Poetului Naţional: “Expresia integrală a sufletului românesc” (Nicolae Iorga). Antieminesdanismul este forma cea mai periculoasă şi perversă de antiromânism.

            8 septembrie 2006: Sfânta Maria Mică. La paranghelia de la Costeşti-Vâlcea, printre “regi şi împăraţi ai defavorizaţilor”, printre coloanele de limuzine, se umfla în faţa camerelor de luat vederi (Tv.) cu care ne intoxică televiziunile “liber”, un cetăţean de etnie ‘defavorizat”, o persoană, un individ, un recidivist. Numai ţigan nu. Asta se vede! Îşi etala vesta lui din aur. Şase kg de aur plus cravata de 1/2 kg. Chiar aşa? 6 kg? Oameni buni, în ce ţară trăim? Individul – vedeţi că nu am spus ţiganul de etnie rromă şi nid rromul de etnie ţigană, şi deloc…românul! – se dorea filmat. Nu era la prima lui înfăţişare'. El nu a dovedit că avea un loc de muncă, o Carte de muncă. Nu a probat nici o îndeletnicire prin care să justifice povara auriferă. Rămânea doar ce se vedea: condamnat la 6 kg aur povară pe viaţă! Vorba aceea: Numai defavorizat să nu fii! TVR nu a dat detalii, şi nici TVrr. Nici DNA, nici Parchetul general nu au primit ordin să se “autosesizeze’ din oficiu.

            În cine (să) mai cred? M-am întrebat mereu. Să cred în ADEVĂR? Dar câte feluri de adevăr există şi care dintre ele e mai adevărat? Adevărul obiectiv, cuantificabil, ştiinţific? Adevărul literar, ficţional? Cel religios? Dogmatic? Adevărul filosofic? Magic? Şi care ar fi calea dreaptă spre adevărul Visat'? Să mă împac şi să accept calea, singura cale enunţată de Petre Ţuţea: calea creştină? Ca teorie, da, am bătătorit-o. De îndoieli, nu m-am mântuit. Viaţa mea este un lanţ de întrebări fără răspunsuri definitive. Cât timp ne vom întreba? Ne vom pune întrebări? Nu sunt ele rodul insatisfacţiilor noastre cu privire la adevăr, la răspunsurile nemulţumitoare? Dar chiar vrem să aflăm totdeauna şi răspunsurile exacte? Care să ne satisfacă? Ori să ne înspăimânte? Chiar alegem drumul drept spre adevăr într-o lume a amăgirilor? A ispitelor? A cântecelor de sirene? De ce singurul adevăr absolut pe care îl cunoaştem nu ne înspăimântă, ci doar ne nelinişteşte: Adevărul că vom muri? Dar dacă nu murim de-a adevărat? Calea Creştină ne duce spre/la Adevăr/Dumnezeu (simplificând lucrurile). Are rost „a-l vedea pe Dumnezeu”? Mai ales dacă înţelegem simplist că ne-a creat „după chipul său”? A-l vedea… nu înseamnă că l-am ucis pe Dumnezeu-visatul? „Uciderea” Lui? Nu pot fără el. Dar nu Dumnezeu – „stare”, nu cel ce m-a creat „după chipul şi asemănarea lui”. Ar fi o acceptare infantilă, impunând „tristeţea limitelor” în locul Revoltei.

                                                                                                Noiembrie 2010

            Sursa: New York Magazin, Nr. 694, Miercuri, 10 Noiembrie 2010, p. 8 (Opinii)