Categorii

DIMITRIE CIUREZU/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Istorie locala

În 1993, când am avut ideea întocmirii unei cărţi ce poartă titlul „Oltul, Cozia şi Mircea în versurile poeţilor noştri” (coperta: Cristian Sima), am avut o întrevedere cu părintele stareţ al Mânăstirii Cozia care era pe aceeaşi lungime de undă cu mine: şi Dumnealui strânsese, de-a lungul timpului, texte referitoare la subiectul în discuţie şi mi-a prezentat un dosar cu texte din poeţi clasici români şi câteva texte din contemporani ( Dimitreie Bolintineanu, Grigore Alexandrescu, Mihai Eminescu, George Coşbuc, A. E. Baconsky, Alexandru Jebeleanu, Niculae Stoian), pe care l-am completat cu textele antologate de mine, în aşa fel încât textele s-au întrepătruns, în final rezultând o antologie de 62 de pagini ce poate fi, şi azi, completată. La sfârşitul dosarului cu şină în care sfinţia sa stareţul arhimandrt Gamaliil Vaida îşi strânsese materialul, se aflau câteva foi scrise la maşină – texte semnate D. Ciurezu. Stareţul m-a condus, apoi, şi la cimitirul mânăstirii, peste drum de Cozia, la Bolniţă, arătându-mi mormântul poetului, cu efigie din bronz încastrată în crucea din piatră.. Dimitrie Ciurezu se retrăsese, în ultimii săi ani de viaţă, la Mânăstirea Cozia, cu încuviinţarea lui Gamaliil Vaida şi, desigur, cu acordul Episcopiei Râmnicului şi Argeşului, P.S. Episcop Iosif Gafton (1949 – 1984). Puţini ştiu că D. Ciurezu este înmormântat la Cozia, mai ales că şi în necrologul său este trecut că a încetat din viaţă la Sibiu; însuşi prof. dr. Dan Brudaşcu, al carui text îl reproducem aici (Internet) – domnia–sa ocupându-se, în articol, despre o altă dezvăluire, şocantă, referitoare la D. Ciurezu – se opreşte numai la locul decesului, Sibiu, neconsemnând şi locul îngropăciunii sale: cimitirul de la Bolniţa Mânăstirii Cozia. Reproducem şi aici versurile din dosarul cu Dimitrie Ciurezu şi însemnarea autorului, la finalul lor:

Noaptea-n miez la mânăstire

Noaptea-n miez la Mânăstire

Sună clopotele rar;

A ieşit, din criptă, Mircea

Şi-ngenunche la altar.

Chipu-i palid, barba albă,

Ochii, rugăciuni şi zări

Şi prin mâna lui de ceară

Viscol greu şi-nfiorări.

Se închină şi se roagă

Pentru ţară, pentru neam.

– Doamne, robul tău te cheamă!

Şi se-ndoaie ca un ram…

În altar coboară Duhul

Preamăririlor Cereşti

Şi lumina-i larg deschide

Uşile – împărăteşti.

Voievodul se ridică

Şi sărută-al Crucii dar…

Afar’ clopotele sună

Peste ţară lung şi rar.

Rugăciune profană către Prea Sfânta Mânăstire COZIA

Primeşte-mă în dulcea nemurirea Ta,

Prea Sfântă Mănăstire Cozia,

Dă-mi dormitare lină şi iertare

Pentru pământeasca mea întruchipare,

Pentru-această picătură hoinară şi aprinsă

Din prăvălirea lumilor desprinsă,

Din această goană sălbatecă şi-amară

De care însuşi gândul, în zboru-i, se-nfioară.

Dă-mi candela de seară şi dreaptă-ngenunchere

Pentru-a nopţii mele cerească mângâiere.

Să-adorm aici în umbra Celui care

A rânduit o ţară din Făgăraş la Mare,

Domn creştin şi ctitor voievod

Al cărui nume e neamului izvod

Şi pravilă de aur şi şi crez şi-nţelepciune,

Iubire de pământ şi vie rugăciune,

Mircea cel Bătrân, cel Drept, cel Sfânt,

Ce-n mlaştini la Rovine pe Ilderim l-a-nfrânt

Şi a-nălţat a Crucii nestinsă strălucire

Mai presus de tot ce-i fum şi nălucire

Şi pohtă şi trufie şi ură şi pohvală

Din această oarbă şi pământească fală.

III

Să-ascult cum Oltul trece-n veac mereu

Purtând în vadul său un strop din Dumnezeu,

Un strop din Sfânta lui Mărire şi putere

Ce din neant se naşte şi-n vecinicie piere:

El, Creatorul, Atotstăpânitorul, Cuvântul

Ce-a zămislit din haos şi Cerul şi Pământul

Şi apele şi munţii şi tot ce-i răsuflare

În această vie şi vecinică splendoare.

Să dorm aici, sub tâmpla Mânăstirii,

Cu drepţii Tăi Cucernici, cu rosturile firii,

Cu freamătul pădurilor, cu-al munţilor pridvor,

Cu Oltu-n zvon de armii şi imn nemuritor,

Cu ploile, cu vântul, cu nesfârşitul crâng,

Să-adorm aici, tihnit, în leagăn şi iertare

Pentru tot ce-i lut şi vis şi desmierdare,

Iar trupul meu, înfrânt, de-a pururi odihnească

În scump pământ, slăvit, de Ţară Românească.

Am scris această „Rugăciune Profană către Prea Sfânta Mănăstire Cozia” în anul de la Christos Dumnezeu una mie nouă sute şaptezeci şi trei, să fie spre uşurarea sufletului meu şi pământeasca mea pomenire. 9 mai 1973, D.C.

Nu am cunoştinţă dacă aceste texte au mai fost publicate undeva de către poet, ba, parcă în revista „Transilvania” de la Sibiu am zărit, cândva, câteva dintre ele, dar nu am consemnat bibliografic momentul…în schimb a fost o bucurie mare pentru noi faptul că le-am publicat în antologia despre care am amintit, la care am renunţat a fi coautor împreună cu stareţul arhimandrit Gamaliil Vaida, eu semnându-mă numai ca redactor de carte şi îngrijitor de ediţie. Dosarul acela s-o fi aflînd şi azi la mănăstire, printre manuscrisele rămase de la stareţul arhimandrit, în custodia actualului stareţ, dr. arhimandrit Vartolomei Androni, exarh al mănăstirilor vâlcene.

***

Prof. dr. Dan BRUDAŞCU (Sursa: Internet)

Anul trecut, adică în 2009, s-au împlinit 60 de ani de la apariţia uneia din cărţile considerate de unii critici literari drept „simbol al prozei realist socialiste”- romanul Mitrea Cocor , dar care, la apariţie, a creat senzaţie şi a stârnit un deosebit interes. Faptul că, în 1950, i s-a decernat Medalia Păcii şi că era ilustrată de nu mai puţin celebrul pictor Corneliu Baba au făcut din ea unul din subiectele destul de intens comentate la apariţie, cât şi mai târziu . Trebuie să arăt, însă, că acest succes se datora şi faptului că autorul ei declarat nu era altul decât Mihail Sadoveanu,personalitate excepţională a prozei române , dar, în acelaşi timp, graţie funcţiilor deţinute în structura de putere a noului regim, şi unul din cei mai puternici şi influenţi oameni din viaţa politică a României post-bellice.

Mihail Sadoveanu, nu doar ca un excepţional prozator şi publicis, domina scena politică românească, fiind unul dintre puţinii care, deşi a deţinut demnităţi publice înainte de 1944, a fost unul dintre cei trei co-preşedinţi ai Marii Adunări Naţionale după abolirea monarhiei şi obligarea nevolnicului Mihai I de Hohenzollern să părăsească ţara. Practic, el a devenit unul dintre şefii noului stat român. Reamintim pentru cei mai puţin preocupaţi de istoria ţării, că în perioada interbelică Mihail Sadoveanu a fost nu doar unul din cei mai importanţi francmasoni români, singurul care a reuşit unificarea, sub conducerea lui, a tuturor lojilor francmasonice existente, ci şi senator, inclusiv Preşedinte al Senatului României. Apariţia acestei cărţi, ca şi a volumului de reportaje din URSS, intitulat Lumina vine de la răsărit (1945), precum şi a volumului Păuna (1948) , a surprins pe mulţi din cunoscătorii operei literare sadoveniene. „Admiratorii prozatorului s-au simţit şocaţi luând cunoştinţă de noul lui mod de a scrie.Nu era vorba numai de o schimbare de atitudine, ci şi de o înlocuire a limbajului somptuos evocator de altădată (sinteza livrescă, de mare rafinament, a trei limbi române: una populară, una arhaică şi una imaginară), cu o variantă a „limbii de lemn”, care, pe lângă stereotipiile lingvistice specifice discursurilor comuniste, păstra şi unele expresii sadoveniene, într-o combinaţie imposibilă” – se spune într-un text nsemnat, postat pe Internet.

Prezentul eseu nu urmăreşte a combate aprecierile critice formulate la adresa lui Mihail Sadoveanu , ca om şi scriitor. Nu ne propunem decât să aducem câteva lămuri cu privire la adevăratul autor al mult discutatului, comentatului, iar în prezent hulitului roman Mitrea Cocor. Întâi de toate, se impune, credem, să încercăm să explicăm de ce a recurs Sadoveanu la publicarea acelor lucrări, considerate, pe drept, ca aparţinând literaturii protletcultiste româneşti.

Cu toate că Mihail Sadoveanu, din însărcinarea Francmasoneriei, al cărei lider incontestabil era în România (şi a rămas mult timp după fatidicul an 1944), a iniţiat un dialog cu noul regim instalat în România la 6 martie 1945, el era conştient că acesta era, în realitate incapabil de decizii importante, proprii, fiindcă era manipulat şi comandat direct de la Moscova. De aceea, el a sesizat, corect şi realist, că va trebui să stabilească contacte şi relaţii personale cu guvernanţii moscoviţi, cărora, în prealabil, trebuia să le facă dovezi de bunăvoinţă, spre a le câştiga încrederea (şi, implicit, spre a-şi consolida poziţiile proprii şi a evita să fie ţinta unor măsuri dure, luate, aproape zilnic, împotriva fostei elite politice, cultural-artistice şi ştiinţifice româneşti din perioada interbelică, condamnată la ani grei de puşcărie în gulagul comunist) . De aici, voiajul efectuat de el încă înn anul 1945 în URSS, soldat cu apariţia volumului de reportaje deja citat.

El a constatat, însă, curând, că acest compromis nu era suficient şi că, spre a-şi consolida şi mai mult poziţia, era nevoie de noi dovezi de obedienţă, în plan literar. De aici şi cele două volume de proză.

Sunt convins, însă, că, dată fiind inteligenţa şi abilitatea lui extraordinare , Sadoveanu era convins că noul regim va avea un sfârşit previzibil. Era foarte posibil ca acest sfârşit să se producă încă din timpul vieţii sale. De aceea, cu tactul ce l-a caracterizat toată viaţa, Sadoveanu şi-a lăsat o portiţă de salvare. Pentru o parte din exegeţii grăbiţi şi superficiali care au abordat acest aspect, această portiţă ar fi constituit-o, în primul rând „limba de lemn” la care a recurs în redactarea noilor lucrări literare. Căci, într-un text, nesemnat, postat pe Internet, se spune: „Pentru a salva imaginea „marelui povestitor”, aceşti admiratori (unii dintre ei, critici literari ingenioşi) au lansat ipoteza că Mihail Sadoveanu anume îşi scrie prost textele propagandistice pentru a da de înţeles cititorilor că el nu şi le asumă. Cu alte cuvinte, lipsa de valoare ar constitui un „mesaj secret” adresat publicului şi posterităţii prin care scriitorul îşi declară inaderenţa la ceea ce afirmă. (Unii exegeţi au mers şi mai departe, susţinând că romanul Mitrea Cocor îi este străin la propriu lui Mihail Sadoveanu, având alt autor.) Ar fi frumos dacă ar fi adevărat.”

Într-adevăr, romanul Mitrea Cocor nu a fost scris de Mihail Sadoveanu. Adevăratul său autor este poetul Dumitru Ciurezu. Nume destul de puţin cunoscut de cititorii de azi, Dumitru Ciurezu a fost, în perioada interbelică, o prezenţă activă în viaţa literară, dar şi politică a României.Dată fiind strânsa lui colaborare cu Octavian Goga, după 1944, Dumitru Ciurezu nu mai găseşte nicăieri un loc de muncă. Dată fiind aprecierile de care s-a bucurat din partea lui Mihail Sadoveanu, potrivit propriilor lui mărturisiri, făcute mie în verile anilor 1966-1969, la Ciucea, Dumitru Ciurezu, vreme de câţiva ani a fost zilnic invitat la masă la Mihail Sadoveanu. El i-a cerut deseori lui Sadoveanu o slujbă, însă acesta nu a dat curs cererii lui.

Aducându-i, disperat, la cunoştinţă starea lui materială şi condiţiile înjositoare în care era nevoit să trăiască şi fiindu-i refuzată, inclusiv de Sadoveanu, posibilitatea de a munci, prozatorul, potrivit mărturisirilor lui, i-ar fi cerut, prin 1945, după instalarea guvernului condus de Petru Groza, dar şi după turneul făcut de Sadoveanu în URSS, să se gândească să scrie o carte despre colectivizare.În acest scop, potrivit spuselor sale, Ciurezu a plecat din Bucureşti, pentru vreo 2-3 luni în satul natal, unde s-a documentat pentru scrierea respectivului roman. Toate costurile de deplasare şi de întreţinere pe perioada respectivă i-au fost suportate de Mihail Sadoveanu. I-a fost de real folos în documentarea sa şi întâlnirea cu un fost prieten din copilărie, revenit din prizonieratul său în URSS, care va deveni, de altfel, eroul principal al cărţii.

A finalizat manuscrisul pe la începutul anului 1946 şi i l-a predat lui Mihail Sadoveanu în vederea publicării, conform celor convenite anterior.

După ce l-a citit, Sadoveanu i-ar fi declarat că manuscrisul mai necesită să fie lucrat. Dar, după primirea manuscrisului, având în vedere că situaţia socială – de paria – şi cea materială a lui Dumitru Ciurezu nu se schimbaseră în bine, ci dimpotrivă, Mihail Sadoveanu l-a sfătuit că este de dorit şi în interesul lui personal să plece, cât mai curând, din Capitală, unde nu avea, în viitorul apropiat şi previzibil, vreo şansă să îşi găsească vreun loc de muncă. La recomandarea lui Sadoveanu, în 1946, Ciurezu revine în Ardeal şi se stabileşte, definitiv, la Sibiu. Cu ajutorul lui Mihail Sadoveanu, în acelaşi an, devine redactor al publicaţiei România viitoare, funcţie pe care o deţine până în 1949.

După înfiinţarea, la Sibiu, a unei filiale a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al filialei clujene a Academiei Române, Dumitru Ciurezu este angajat, pe un post de cercetător ştiinţific , la filiala sibiană, fiind, cu timpul promovat în funcţia de coordonator al acesteia. Dumitru Ciurezu a rămas la Sibiu până la sfârşitul vieţii sale, survenit, la data de 5 ianuarie 1978, la vârsta de aproape sau peste 80 de ani.

După pensionare, la invitaţia Veturiei Goga , el a petrecut mai multe veri la Ciucea, îndeosebi între 1966-1970 (şi mai rar ulterior, poate şi datorită unor posibile probleme de sănătate). L-am cunoscut atunci şi l-am însoţit adesea, zile la rând, la pescuit, pe Crişul Repede, prilej cu care ascultam vrăjit, cu nesaţ, numeroase din amintirile şi evocările lui. Avea un talent extraordinar de povestitor, relatările lui abundând nu o dată în observaţii caustice şi pline de haz la adresa celui sau celor evocaţi.

Ajungând să vorbim pe îndelete despre diverşi scriitori pe care îi cunoscuse şi cu care colaborase, mi-a vorbit şi despre relaţia lui cu totul specială cu scriitorul Mihail Sadoveanu . În acest sens, a declarat că, deşi l-a deranjat, într-un fel, apariţia volumului, cu titlu schimbat, cu numeroase intervenţii în text, dar şi sub semnătura lui Sadoveanu, nu a sa, trebuia să recunoască un adevăr. Toate drepturile de autor la apariţie, inclusiv pentru traducerile în alte limbi, apărute până la moartea prozatorului, i-au fost trimise integral de acesta lui. În plus, spunea el, fără ajutorul lui Mihail Sadoveanu, inclusiv acele invitaţii la masa de prânz, vreme îndelungată, ar fi fost un muritor de foame .

Ciurezu îi era, totodată recunoscător lui Sadoveanu şi pentru sugestia de a se muta la Sibiu, ca şi posturile pe care i le-a procurat, dându-i posibilitatea unui trai decent.

Cu entuziasmul naiv al vârstei, i-am cerut să facă, în sfârşit, cunoscut adevărul şi să îşi precizeze paternitatea asupra romanului Mitrea Cocor. Dumitru Ciurezu mi-a explicat cu răbdare şi calm că demersul lui nu s-ar justifica. În anii în care trecuseră după predarea manuscrisului şi până la publicarea cărţii, Sadoveanu „corectase” romanul şi făcuse ca, inclusiv sub aspectul limbii literare folosite, el să fie apropiat de restul creaţiei sadoveniene . În plus, sublinia el, e oricum prea târziu. Mulţii duşmani pe care îi potolise după plecarea lui din Bucureşti ar fi avut prilejul să-l atace cu violenţă şi să-i strice liniştea bătrâneţii . La toate insistenţele mele, Dumitru Ciurezu a respins ideea. Atunci, în urmă cu peste 40 de ani, în urma reluării subiectului, el mi-a spus, şocându-mă: „Sunt sigur că, la momentul potrivit, tu vei face public acest lucru”.

La împlinirea a 32 de ani de la trecerea lui în lumea umbrelor, am decis, mai ales după ce, recent, într-o publicaţie bucureşteană, cu pretenţii, paternitatea romanului este atribuită în continuare lui Mihail Sadoveanu, am decis să contribui la restabilirea adevărului . Este departe de noi intenţia de a aduce şi cea mai mică atingere prestigiului literar binemeritat sau a meritelor lui Mihail Sadoveanu sau de a compromite în vreun fel manifestările ce vor fi organizate pentru a marca împlinirea a 130 de ani de la naşterea lui.

Nu ne propunem, prin această dezvăluire, nici să dăm şanse unor exegeţi, cu arhicunoscut apetit demolator, să iniţieze atacuri sau noi campanii denigratoare împotriva lui Dumitru Ciurezu , din motive extraliterare. Pentru că acel compromis, singurul de altfel, în plan literar, a fost făcut în circumstanţe deosebite, determinate de starea precară în care el ajunsese în regimul politic adus, cu ajutorul tancurilor sovietice, de unii din înaintaşii acelor critici şi istorici literari.

Dar am vrea, pentru că apreciem că a venit timpul, în acest sens, să putem să ne reconsiderăm singuri scriitorii sau oamenii politicio fără teama de a fi etichetaţi, suspicionaţi sau acuzaţi de cine ştie ce păcate de actuali sau foşti comisari şi politruci, din ţară sau de peste hotare, aserviţi unor interese retrograde, ori de câte ori cel în cauză a făcut şi o anumită politică, considerată un păcat de neiertat. Doar atunci voi considera că poporul român este cu adevărat liber şi independent.

***

Nicolae DRAGOŞ. Revista „Clipa”, Fundaţia Naţională pentru Civilizaţie Rurală „Nişte Ţărani”, decembrie 2011.

„Punând punct şi acestui ocol, revin la una din afirmaţiile din prefaţa cărţii, în care – amintindu-se drama de nevindecat pe care a trăit-o genialul prozator prin pierderea unicului fiu, în septembrie 1944, în luptele pentru eliberarea pământului Transilvaniei – Victor Crăciun afirmă că, în fapt, creaţia purtând semnătura lui Sadoveanu ce urmează acestei date „nu mai este semnificativă şi nu avem certitudinea în ce măsură îi aparţine total”, acceptându-se „ideea unei nebuloase în cazul continuării altor opere de după 1944″. Fireşte, o asemenea afirmaţie se cere dovedită, probată şi nu este simplu de realizat investigaţii în acest scop. O confirmare a ipotezei avansate în prefaţa profesorului Victor Crăciun o aduc selecţiunile din textul dlui. Dan Brudaşcu, reproduse după internet de către poetul Felix Sima în Revista „Povestea vorbei”, selecţiuni la care vom apela în continuare. Se ştie că – nu de ieri, de-alaltăieri – au existat discuţii şi nedumeriri în legătură cu „schimbarea la faţă”, nu doar stilistică, a creaţiei sadoveniene de după 1944, punându-se la îndoială, între altele, şi paternitatea romanului Mitrea Cocor, care a făcut epocă, inaugurând, într-un fel, la noi, ca Mama lui Gorki, la sovietici, realismul socialist. Iată ce scrie dl. Dan Brudaşcu: „La împlinirea a 32 de ani de la trecerea lui Dimitrie Ciurezu în lumea umbrelor, am decis, mai ales după ce recent, într-o publicaţie cu pretenţii, paternitatea romanului este atribuită în continuare lui Mihail Sadoveanu, am decis să contribui la restabilirea adevărului”. Şi va evoca mărturisirile ce i-au fost făcute în anii 1966-1969, la Ciucea, de poetul Dimitrie Ciurezu. În esenţă, din confesiunile pe care s-a considerat dator să le facă publice, reies următoarele: înainte de 1944, Sadoveanu a fost senator, o vreme chiar preşedinte al Senatului României, dar şi unul dintre cei mai importanţi franc-masoni români. (Dacă vom adăuga la acestea fie şi numai ideile deloc convenabile noului stăpân sovietic din cartea despre Basarabia, la care nu se face trimitere în textul dlui. Dan Brudaşcu, vom putea înţelege că romancierul avea multe motive de nelinişte, chiar dacă-i fuseseră incinerate cărţile în rugurile legionare şi chiar dacă – apelând la cuvântul „lumină”, un cuvânt cheie în limbajul masonic – se făcuse purtătorul mesajului potrivit căruia „Lumina vine de la Răsărit”.) În asemenea împrejurări, devenit vice-preşedinte al Marii Adunări Naţionale, Mihail Sadoveanu va primi în mod frecvent în casa şi la masa sa pe poetul Dimitrie Ciurezu, ajuns aproape muritor de foame. Cum se ştie, el fusese o prezenţă activă în viaţa literară, dar şi politică a României, fiind de remarcat „strânsa colaborare cu Octavian Goga”, fapt ce l-a adus în postura de persoană indezirabilă pentru noul regim; până şi Sadoveanu neputându-l ajuta în satisfacerea cererii, făcută deseori, de a-şi găsi o slujbă. La repetatele cereri ale poetului, prozatorul i-a cerut – după cum îi mărturisea, prin ‘66 – ‘69, lui Dan Brudaşcu – prin 1945, după instalarea guvernului condus de Petru Groza, dar şi după turneul făcut de el în U.R.S.S., „să se gândească să scrie o carte despre colectivizare” (Vedea probabil în apariţia unei asemenea cărţi un mijloc de reabilitare a poetului, n.n.). Cert este, după mărturiile făcute de D. Ciurezu, că acesta, pe banii lui Sadoveanu, a plecat în satul natal, unde „s-a documentat pentru scrierea respectivului roman”. Aici a întâlnit şi „un fost prieten din copilărie, revenit din prizonieratul său în U.R.S.S., care va deveni de altfel eroul principal al cărţii”. În fine, la începutul anului 1946, i-a predat manuscrisul romanului lui Sadoveanu care, după lectură, i-ar fi declarat că „manuscrisul mai necesită să fie lucrat”. Ce a urmat? Tot Sadoveanu l-a sfătuit pe poet să plece din capitală, „unde nu avea vreo şansă să-şi găsească un loc de muncă” şi, la recomandarea sa, a devenit, la Sibiu, redactor la publicaţia „România viitoare” şi mai apoi, tot cu aceeaşi înaltă protecţie, angajat al filialei clujene a Institutului de Lingvistică şi Istorie Literară „Sextil Puşcariu” al Academiei Române. Aici a rămas până spre sfârşitul vieţii, în ultimii ani de viaţă retrăgându-se, cum susţine Felix Sima, la Mănăstirea Cozia, unde este şi înmormântat. Ce i-a declarat poetul D. Ciurezu dlui. Dan Brudaşcu în legătură cu romanul Mitrea Cocor, apărut sub semnătura lui Mihail Sadoveanu? Iată mărturia poetului, aşa cum s-a păstrat în memoria celui căruia i-a încredinţat secretul: „În acest sens, a declarat că, deşi l-a deranjat, într-un fel, apariţia volumului, cu titlul schimbat, cu numeroase intervenţii în text, dar şi sub semnătura lui Sadoveanu, nu a sa, trebuia să recunoască un adevăr. Toate drepturile de autor la apariţie, inclusiv pentru traducerile în alte limbi, apărute până la moartea prozatorului, i-au fost trimise integral de acesta lui.”

Ce rămâne de făcut acum pentru istoria literară? Greu de spus câte şi care au fost intervenţiile în manuscris, numeroase în text, după cum declara autorul iniţial al romanului. Mă gândesc doar la faptul că, aproximativ în aceeaşi vreme, traducerile din Shakespeare ale poetului Ion Vinea erau tipărite sub semnătura lui Petru Dumitriu, care va declara acest lucru mai târziu, înţelegându-se că era singura modalitate de a fi publicate şi remunerate. Greu de ştiut cum arătau personajele cărţii înainte de intervenţia sadoveniană, dacă nu cumva şi schimbarea numelor lor, ca şi a titlului romanului de altfel, s-a făcut adeseori, dacă nu au fost şi intervenţii redacţionale, făcute în editură, dacă însăşi structura cărţii nu a suferit modificări. În fine, sunt de discutat şi probleme privind relaţiile şi etica scriitoricească. O analiză stilistică riguroasă ar putea duce probabil la identificarea „contribuţiilor” sadoveniene. Dar merită o carte schematică şi datată asemenea eforturi de investigaţii stilistice şi nu numai?

Ediţia a III-a, Bucureşti, 1951, Tipografia „România liberă”, lei 40.