Din tradițiile satului Fânațe, Bihor- copilăria de odinioară

Săniuşul era însă mai grozav; cei mai mici ne dădeam, zilnic, cu sania pe coborârea din Treuşele sau pe Valea Sânatii, pornind din Coaste de la Bădicu şi ajungând, pe sub ştric (linia ferată a trenuţului) până la podul din Drihasca. Cei mai mari, feciorii, se dădeau cu sănii mai mari, cu oplene, pe dealul de la Tindere (pe Valea Cuminesei, spre Valea Bisericii)… Mare bucurie era şi când ne dădeam pe gheaţă, făcând un fel de patinaj ad-hoc pe apa îngheţată a Văii Băiţei (mai rar) sau pe gheţuşul pe care ni-1 pregăteam de cu seara, aruncând, pe furiş, câteva găleţi de apă pe uliţă. Pe gheaţă ne toceam opincile sau bocancii care apăruseră, odată cu deschiderea exploatării de uraniu de la Băita…

In aşteptarea Crăciunului, marea sărbă­toare a iernii, ne pregăteam intens. Ne confec­ţionam din timp ciocanul pentru colaci, steaua în 5 colţuri pentru mersul cu steaua şi repetam, în grup, colindele tradiţionale… Ciocanele pentru colaci erau confecţionate din beţe drepte de alun, aduse de la pădure. Le decojeam până la 15-20 cm de capătul gros, unde le introduceam pleviţa (o traversă perpendiculară cioplită cu măiestrie); nu era prea uşor de realizat, cu dălţi făcute din cuie mari sau cu briceagul, gaura dreptunghiulară pentru traversa din băţul de alun… Steaua ne-o confecţionam din scândură sau din carton şi o îmbrăcam cu hârtie colorată; o împodobeam cu steluţe aurii sau argintii decupate cu migală din staniolul în care erau ambalate ciocolăţile care începuseră să apară şi pe la noi; lipiciul pe care îl foloseam la decorarea  stelei era cirul, o pastă de faină şi apă (lumea era atunci mult mai apropiată de natură, mult mai… ecologică). Pentru a o transporta mai uşor îi ataşam stelei o coadă dintr-un băţ de brad cioplit rotund, pe care îl înfăşuram în hârtie colorată sau în staniol… Pregătirea colindelor ne preocupa cu atât mai mult cu cât preotul satului (pe atunci, Plisco Gheorghe) oferea recuzita din inventarul bisericii (cutia cu păpuşi, vifleimul, şi costumele crailor, magilor şi a lui Irod) numai după ce ne asculta, pe fiecare grup interesat, cum ştiam colinda şi cum ne cunoaşteam rolurile. Mai înaintea noastră cu vifleimul umblau la Crăciun, din casă în casă, bărbaţii satului. Dintre ei nu lipsea niciodată Cozmuţa Cioară, cel care cioplise păpuşile şi construise vifleimul şi cel care juca păpuşile cu o măiestrie pe care nimeni nu o putea întrece…

In seara Crăciunului, eram îmbăiaţi în ciubere sau în albii mari de lemn de brad numite ciupe şi ne îmbrăcam apoi cu haine, unele noi (obiele, opinci, cioareci, cămăşi, sumane, căciuli)… Cuprinşi de emoţii, nu ne culcam ci aşteptam să vină Ajunul, miezul nopţii, pentru a putea pleca la colindat, cu ciocanul, după colaci. Cetele se formau ad-hoc şi începeam de la un capăt al satului. Colindam la ferestrele caselor, care erau atunci toate luminate, cu lămpi de petrol (după 1957, cu becuri). Colindele erau preluate din repertoriul bunicilor şi al părinţilor. Gazda venea la geam, ne număra (ca să n-o… păcălim) şi ne aducea colacii pregătiţi dinainte (două fuioare din aluatul de pâine se împleteau şi apoi se răsuceau ca un covrig de azi; ei se coceau pe vatră, în cuptor, odată cu cozonacii şi cu pâinea de casă). Colacii ne erau puşi pe ciocanele pe care le ridicam noi la fereastră. Când ciocanele se umpleau şi eram departe de casă, le goleam pe la rude şi ne continuam colindatul.  Unii săteni, nu neapărat mai bogaţi, dar mai buni la suflet, ne primeau în curte sau în casă şi ne omeneau cu cozonaci, cu mere şi cu nuci. Colacii aduşi acasă erau pentru mulţi o sursă importantă de hrană: se uscau în pod şi se foloseau apoi multă vreme încălziţi în Ierul sobelor, crăpaţi în două şi unşi cu untură sau cu magiun. Şi mai buni erau însă colacii uscaţi puşi în zamă (supă de bulion de roşii cu un pic de orez şi cu bucăţele de cârnaţi) sau cei făcuţi strujele (colaci crăpaţi, udaţi şi încălziţi apoi în untură, cu sau fără pesmet)…

Cu Steaua mergeau de obicei cete de câte 3-4 colindători (numiţi crai), îmbrăcaţi în cămăşi albe, lungi până la glezne şi cu o cruce mare, roşie, pe spate (hainele crailor mai există şi astăzi la biserica din sat). Unul dintre crai ducea Steaua, pentru a vesti Naşterea Mântuito­rului. Craii întrebau la poartă: primiţi cu Steaua? Cei care primeau Steaua, îi primeau pe crai în casă şi, după colindele prezentate, le dădeau bani. Uneori colindătorii nu primeau bani ci cozonaci, colaci, mere, nuci…

În preajma Crăciunului se colindă şi la şcoală , cu Vifleimul mergeau doar cei care, bine pregătiţi fiind, câştigau competiţia ad-hoc organizată de preotul Plisco în preajma Crăciu­nului. Ei primeau recuzita şi costumele de la biserică, unde se păstrau acestea. Ceata era numeroasă: craii, magii, îngerul, Irod-împărat, soldatul, păstorii (numiţi şi bituşeri, deoarece erau îmbrăcaţi în bituşi – mantii lungi din piei de oaie cu lâna netunsă, pe dinafară). Vifleimul era un adevărat spectacol de teatru popular în care toţi îşi ştiau bine rolurile. Repertoriul cuprindea, obligatoriu, şi colindele cele mai cunoscute, înaintea noastră, colindatul cu vifleimul avea loc în ziua de Crăciun. Colindătorii erau trataţi cu mâncare şi cu băutură. La început se şi jucau, cu sfori, păpuşile din Vifleim… Conducător al Vifleimului era Todere lui Mali. El îi instruia şi îi învăţa colinde pe ceilalţi: Naşii Dănilii, Chita Băliguţii, Ionu Gavrilii, Ionu Ciumatului, Nicu lui Tonuţ, Mitrie Dulii, ş. a. Păpuşile erau manevrate de Cozmuţa Cioară.

Trebuie să pecizăm însă că educaţia ateist- ştiinţifică din şcoala acelor vremuri interzicea colindatul, mersul cu Steaua sau cu Vifleimul. Că nu prea ţineam cont de această interdicţie, nici noi elevii nici dascălii noştri, cred că vă va convinge păţania mea (C:B.): eram în clasa a Vl-a la Şcoala Generală din Câmpani, în 1957, când am dobândit dreptul de-a merge cu Vifleimul. Unuia dintre noi i-a veni ideea să mergem cu Vifleimul şi la Nucet, la barăcile muncitoreşti. Deşi era trecut de ora 3, ne-au primit mulţi. în timp ce ne spuneam noi cu foc rolurile (a nu ştiu câta oară), din cealaltă cameră a unei barăci în care eram, a ieşit, nimeni altul decât… dirigintele clasei, profesorul de educaţie fizică Mureşan Dumitru. Ne-am oprit înmăr­muriţi! Dirigintele ne-a obligat să ne terminăm repertoriul (vă daţi seama cum am facut-o!) şi apoi ne-a oprit: staţi, să scot o foaie să vă notez! Avea un deosebit simţ al umorului. Ştiţi ce-a scos din buzunarul de la spate? O foaie… de 25 de lei (o sumă semnificativă pentru acele timpuri). Ne-a obligat să luăm foaia, ne-a felicitat şi ne-a rugat să nu spunem la nimeni că l-am colindat. Eu, până acum, n-am spus absolut la nimeni…

De Anul Nou, în zonă se umbla mai puţin cu sorcova, dar se umbla deseori cu Capra. în schimb, de Bobotează (6 ianuarie), preotul umbla cu crucea din casă în casă cântând In Iordan botezându-te… Preotul era însoţit de un cantor, de sfăt şi, mai demult, de scroafa, un argat care avea pe umeri o desagă pentru slănina şi cârnaţii pe care îi primea preotul, iar în mâini două oluri, unul pentru ţuica şi altul pentru vinul primit. După ce pleca preotul cu oamenii lui, în curte intram noi, ciurăreii, copiii satului. Gazda ne arunca pe jos un coş de nuci sau de mere, din care ne străduiam să ajungem la cât mai multe…

După sărbători scandam pe uliţă Toco, toco lunu/ a trecut Crăciunu/ Toco, toco laştele/ Nu-i bai, că vin Paştile. începeau petrecerile organizate de feciorii mai isteţi din sat, duminica. După Război jocul sau hidedea se organiza la Căşile Popii (Casa Parohială de azi, nr. 136), mai apoi la Poenaru, la moară (nr. 206), la Cioară Iosif (Iosivu Paulinii, nr. 13), la Ţapu (nr. 160), la Lie Coşerii (nr. 58), la casa veche a Oanei lui Mitraş (nr. 56) sau în aer liber, în ograda Maxinii de la nr. 12 (vara, când era timp frumos). După 1962, când şcoala s-a mutat în clădirea nouă, jocul se organiza la Cămin, la nr. 65 (şcoala veche devenise Cămin Cultural). Flăcăii mai înstăriţi din sat se tocmeau cu hididişii din zonă (cei mai cunoscuţi erau cei ai lui Toader şi cei ai lui Cucu), le dădeau un aleu (acont), restul banilor îi achitau în duminica jocului. Mamele însoţeau fetele la joc, unde stăteau pe margine. La joc veneau şi feciori din alte sate…

Pe lângă jocurile de mai sus, atunci fiecare dintre noi avea şi sarcini anume în gospodărie. Pentru a ne obişnui cu munca, părinţii ne puneau iama să dăm hrană (fân sau tulei) şi apă la vite, boabe la găini; trebuia să crăpăm lemne, să le aducem în casă. Sfărmam tenchi, spărgeam nuci, făceam gheme depănând jirebii şi făceam ţevi cu sucala, pentru războiul de ţesut…

In sezonul de primăvară

După iernile grele şi lungi uneori, renaş­terea naturii şi primele raze călduţe ale soarelui primăvăratic ne bucurau nespus. Pământul se încălzea, scăpăm de noroiul de pe uliţele încă neasfaltate şi treceam la încălţămintea de vară (pentru unii dintre noi, picioarele goale)… Ne bucuram mult când se năşteau mieluşeii şi ieduţii, pe care, nu de puţine ori, părinţii îi aduceau în casă; noi le atârnam de gât ciucuraşi făcuţi din fire de lână multicolore, ne jucam cu ei şi ei cu noi… Mergeam la cules de ghiocei şi brebenei, pe coastele însorite… Ieşeam cu oile şi cu caprele la păscut (mai apoi şi cu vitele mari), ocazie cu care controlam toate cuibuţurile păsărelelor revenite din ţările calde, furându-le uneori ouţele… Culegeam frăguţele, încă necoapte, le înşiram pe fire de minciună sau mohor şi le aduceam acasă, pentru frăţiorii mai mici, pentru mame şi bunici… După ce înfrunzea pădurea, căutam frunzele de gorun pe spatele cărora se depunea un suc dulce, pe care îl culegeam noi cu limba, sau albinele… în mijlocul muşuroaielor de furnici, înfigeam beţe de alun proaspăt decojite, pe care furnicile depuneau un lichid acrişor tare gustos… Căutam şi mâneam cu poftă pulpa florilor de salcâm cu petalele încă nedeschise şi frunzele crude de măcriş. Ne satisfăceam astfel, natural, nevoia de vitamine a corpului ieşit din iarnă…

La 9 martie, sărbătoarea celor 40 de Mucenici din Sevastia (ziua celor 40 de sfinţi), înconjuram de 3 ori casele şi anexele gospo­dăreşti sunând din pirgălaie (ţângălaie) şi descântând, pentru a alunga spiritele rele din gospodărie: ieşiţi şerpi, ieşiţi şopârle şi duceţi- vă pe pustii…

Din nuiele tinere de răchită ne făceam fluiere, iar din cucută sau din soc ne făceam puşculiţe cu care stropeam fetele cu apă… Reîncepeau marile meciuri de fotbal din

Drihasca, de pe Treuşele, din tăletiul Poenarului (deportat în Bărăgan), din ograda Maxinii, sau din ograda lui Chişu, de pe Valea Bulzului (singurul „teren de fotbal” care s-a păstrat până azi). Nu aveam mingi, nici măcar de cauciuc. Până au apărut acestea, ne confecţionam singuri mingi din zdrenţe, din păr de vită şi din ciorapii uzaţi furaţi de acasă…

Mai jucam una şi fuga, un fel de oină simplificată, sau cucii (toţi încercam să prindem mingea aruncată de unul dintre noi şi cel care o prindea, trecea la aruncatul mingii)… Ne jucam şi de-a zbiciul: mai mulţi copii ne ţineam strâns de mâini, unul mai mare, care era capul, imprima şirului mişcări ondulatorii accelerate spre ultimul, coada, motiv pentru care acesta, dacă nu se ţinea bine, putea fi aruncat departe, spre amuzamentul celorlalţi; coada se alegea dintre cei care nu reuşeau să desfacă legătura dintre doi jucători din centrul zbiciului…

Treptat, treptat, ne apropiam de cealaltă mare sărbătoare a creştinătăţii, Paştile. Părinţii noştri făceau din nou eforturi financiare, ca să ne cumpere sau să ne facă haine noi, pentru sezonul cald: cămăşi şi izmene largi din pânză de cânepă ţesută în casă, ori din misir (bumbac), lăibăraşe (veste ornamentate cu motive popu­lare), băşti, sandale sau tenişi. Cumpărăturile se faceau, de obicei, din târgul ce se ţinea sâmbăta la Cou (Vaşcău). Ne bucuram peste măsură atunci când părinţii ne aduceau din târg bom­boane, ţucur sucit (batoane de zahăr topit, colorat şi răsucit la cald, apoi răcit) sau pogăcele (figurine mici făcute dintr-un fel de turtă dulce şi înşirate pe o aţă). Imediat după Război, sărăcia fiind mare, de cele mai multe ori părinţii nu ne aduceau nimic din târg şi se scuzau cu… bătaia bombonarilor şi aruncarea bomboanelor pe jos. După 1960 veneau prin sat vânzători ambulanţi de pogăcele, jimble (un fel de chifle de azi), ţucur sucit, bomboane, îngheţată şi, mai târziu, vată de zahăr pe băţ…

Cu mult înainte de Paşti, noi copiii, dar şi feciorii mai mari, eram foarte preocupaţi de adunarea lemnelor pentru un foc ce se aprindea, tradiţional, în seara de înviere în faţa bisericii. Cele mai multe lemne se adunau de pe  malul apei: buturugi, răchiţi şi arindeni uscaţi. Mai apoi au apărut cauciucurile uzate, a căror ardere era atât de poluantă. Feciorii mai mari aduceau la focul din sâmbăta dinaintea învierii, lemne cu carele furate de prin curţile celor care dormeau cu uşile deschise. Nu era mare supăra­re nici dacă se aduceau la foc lemnele de construcţie uitate de săteni pe afară. Este notoriu cazul lui Ionu Toalii, care şi-a pus pe foc roţile de la propriul car găsit lângă foc; dacă nu-şi recunoştea ruda de la car, şi-l punea şi pe acesta pe foc… Focul tradiţional de Paşti se aprindea în sâmbăta Paştilor, seara şi rămânea aprins trei zile, sau cât timp ajungeau lemnele adunate. În jurul focului se adunau odinioară, cu mic cu mare, toţi sătenii, ba veneau în sat chiar şi cei plecaţi prin alte părţi… Noi copiii ne bucuram de foc, de atâta lume adunată, dar nu ne lăsam până nu speriam adunarea cu pocnitori. La biserica veche se mai păstrează încă cele două treascuri, cele mai vechi pocnitori (butuci cu găuri verticale şi orizontale). în gaura verticală a treascului se introducea un fel de praf de puşcă şi apoi se înfunda gaura cu lut. Prin gaura orizontală, cu un fitil, se dădea foc prafului de puşcă şi explozia producea mult zgomot… Apoi s-au folosit ca pocnitori nişte plumbi aduşi de părinţii celor care umblau prin Banat cu lada (comercianţii ambulanţi). Aceşti plumbi explo­dau uşor, loviţi de pământ, sau călcaţi cu tocul pantofului. Unii erau „traşi” cu pistoale din aluminiu. După 1960 s-a trecut la badoacele cu carbid (cutii de conserve sau de vopsele, găurite în fund, în care se punea o bucăţică de carbid şi un pic de apă). După ce i se punea capacul, se apropia un chibrit de gaura din fundul cutiei, gazul format în cutie exploda şi arunca, zgomotos, capacul cutiei, dar şi cutia. în ultimul timp au apărut ţevile de metal cu carbid, care fac un zgomot mult mai mare, dar sunt mai periculoase.

In faţa focului (care s-a aprins întotdeauna în apropierea bisericii) se străjuia până la orele 24,00. Atunci începea la biserică slujba învierii.

Cei care au înconjurat vreodată biserica din Fânaţe nu pot să uite cuvintele: Veniţi de luaţi lumină, Deschideţi boieri porţile să intre împăratul Măririi şi nici cântarea de pe buzele tuturor, Hristos a înviat, cu moartea pre moarte călcând şi celor din mormânturi, viaţă dăruin- du-le, cântată şi reluată mereu. Femeile aduceau la biserică, pentru sfinţire, coşuri cu ouă roşii, acoperite cu felegi (ştergare) albe, plisate, ţesute în război, sau cu ştergare brodate…

In prima zi de Paşti de la masă nu puteau lipsi ouăle roşii, ciorba şi friptura de miel sau de ied şi nici salata de sfeclă roşie (ţâgla). După masă tinerii şi vârstnicii se adunau în cimitir (temeteu), unde fetele şi feciorii porneau lioa- rele sau cucii, iar cei mai în vârstă jucau cărţi, la început tromf, apoi pocher. Copiii băteau toaca şi „puşcau”. A doua zi de Paşti era ziua pomenirii morţilor şi se venea iar în temeteu.

Tromful se juca odinioară (şi se mai joacă şi azi) de către bărbaţi, duminica după amiază, pe bănci scoase în faţa caselor, în uliţă. Se joacă în 4, cu 32 de cărţi ungureşti. Fiecare jucător îşi alege o culoare proprie (tromful lui): roşu (cupa), verde (frunza), mac (ghinda) şi duba (balonul). Ordinea de mărime a cărţilor (inclusiv a tromfului) este: 7, 8, 9, 10, 2 (valet), 3 (damă), 4 (crai) şi 11 (as). Jocul se începe prim punerea unei cărţi jos, de către jucătorul din dreapta celui care a împărţit cărţile (câte 8 la fiecare). Cel din dreapta plăteşte cu o carte din culoarea respectivă, mai mare decât cea de jos, cu orice tromf al lui, sau ridică cartea (potul), dacă nu are cu ce plăti sau dacă nu vrea să plătească. Cel care plăteşte, acoperă cartea cu care a plătit, cu o altă carte de valoare mică, de care vrea să se scape, sau cu o carte de valoare mare, pentru a-1 obliga pe cel din dreapta lui să ia potul (acesta nu poate plăti tromfii lui mari cu nimic). La fel procedează şi următorii doi jucători. Fiecare încearcă să scape de toate cele 8 cărţi din mână, moment în care iese din joc. Pierde jocul cel care rămâne, în final, cu toate cărţile în mână.

In sezonul de vară

Nici nu apucau să se roşească puţin cireşele, că ne şi căţăram după ele prin cireşii noştri şi ai altora (în trecut, erau mulţi cireşi în sat; cei mai grozavi erau cei altoiţi, mocrii, cu cireşe mari, tari şi dulci). La cireşe, eram uneori prinşi de gazde şi… altoiţi niţel. Merită să amintim inventivitatea unor vecini de-ai noştri din Câmpani, care au umplut cireşii daţi în pârg cu clopote de tablă care se atârnau de gâtul vitelor trimise la păscut (ţoange), de unde satului Câmpani i-a rămas ciufala de „ţoangă pe cireş”…

Chiar dacă vara era şi anotimpul vacanţei mari, noi continuam să adunăm frunze de dud pentru viermii de mătase care erau crescuţi la şcoală, în sălile de clasă rămase pustii. Eram de serviciu cu rândul… Era căldură, era soare. De mare nici nu putea fi vorba, dar era vremea scăldatului. Ne scăldam în apa curată (pe atunci) a… „Crişului Negru”, cum îi spuneam noi atunci Văii Băiţei. Locurile de scaldă se numeau dulbine şi erau amenajate de noi în locuri largi şi însorite (în Drihasca, în spatele ogrăzii Maxinii, în dreptul Văii Bisericii, la pod la lonu Gavrilii etc). Făceam, transversal în al­bia râului, ziduri din pietre mari şi le tencuiam, în amonte, cu crengi şi frunze de arindeni. Apele mari ne stricau barajele, dar le refăceam rapid. Ne amintim că, mai sus pe firul văii, la joagărul lui lonu Toalii, acesta a construit din scânduri un bazin, un fel de ştrand în aer liber…

Valea Băiţei, care era odinioară plină de peşti, mrene, eleni şi chiar păstrăvi, ne îmbia la pescuit. Pescuiam cu undiţe construite de noi, din ace îndoite, legate cu aţă de beţe lungi şi drepte de alun. Ca momeală foloseam râmele scoase din grămezile de gunoi de grajd din spatele şurilor. Prindeam uneori câte 40-50 de peşti mărişori în 2-3 ore. Pescuiam şi cu vârşa,

cu plasa, cu var şi chiar cu mâna liberă sau cu furculiţa. Din păcate, exploatarea minieră de la Băiţa a adus în zonă procese tehnologice care au poluat apa şi au distrus, aproape total, peştii…

O altă bucurie a verii era mersul după afine la Măguruţă: ne adunam seara la unul dintre noi, să dormim (vorba vine) în podul şurii, în fân. Ne hârjoneam şi râdeam până după miezul nopţii, când plecam pe jos spre Dealul Măguruţa. Parcurgeam cu greu cei 5-6 km de drum în pantă şi ajungeam dimineaţa la Izvorul Măguruţii lângă care frigeam slănină şi beam apă rece. începeam apoi culesul afinelor, cu mâinile, pieptenii speciali nu apăruseră încă. Noaptea nedormită, oboseala drumului, soarele care începea să dogorească, ne moleşeau. Aproape niciodată nu reuşeam să umplem vasele aduse de acasă. Ca să nu ne facem de râs. de cele mai multe ori puneam pe fundul vaselor arbuşti de afine pe care îi acopeream cu afine şi umpleam vasul…

 Împreună cu cei mai mari, cu feciorii, mergeam şi după bureţi. Deosebeam ciupercile comestibile de cele otrăvitoare, culegeam râşcovii (gălbiorii), tăiţeii (un fel de râşcov: franjuraţi), oienele (roienele), maţele goale (tot roiene), pitoncile (hribii), bureţii albuţi…

Impreună cu părinţii, mergeam cu sare la boi (aceştia erau lăsaţi vara la păscut la munte şi mergeam şi după zmeură… Trebuia să ne şi ajutăm părinţii şi rudele la muncile grele ale verii, la adunatul fânului de la pădure. Aproape toţi aveam locuri de cosit la pădure, la distanţe mari de sat. Ne duceam cu părinţii să-i: ajutăm la strânsul fânului şi la făcutul căpiţelor. Ne lăudam unii către alţii cu numărul de drumuri pe care le făceam la pădure (din cauza ploilor care ne udau fânul aproape uscat) pari când reuşeam să facem căpiţele… Ne ajutam părinţii şi la seceriş: adunam spicele rămase după greblat şi le aduceam acasă, la găini sau le aşezam la baza crucilor de snopi făcute pe câmp. Căscam ochii la batozele care ne treierau grâul la arie, în ţarină, mai târziu, acasă, în curte. Ne impresionau curelele de transmisie uriaşe, dintre motor şi batoză…

In zilele foarte călduroase ale verilor secetoase, în speranţa că o să vină ploaia, ne făceam paparude (dodoloaie): îmbrăcam în crengi de arindeni un băiat mai mare, sau o fată mai curajoasă şi plimbam papruda prin sat descântând mereu:

Paparudă, rudă,

Dă Doamne şi udă,

Dă Doamne ploiţă,

Ploiţă curată,

Fără nicio piatră,

Ploiţă curată,

De la Domnul dată.

O altă variantă de descântec era:

Dodoloaie, loaie,

Adă Doamne ploaie,

Unde-om da cu sapa Să se umple groapa,

Unde-om da cu plugul Să vină belşugul.

Sătenii ieşeau din case şi udau paparuda, apoi o plăteau cu mâncare şi bani, în speranţa că Dumnezeu se va îndura de ei şi va da ploaie…

In pădurile apropiate de sat ne făceam zdrincuri şi vărteluşuri. Zdrincul, un fel de hintă, leagăn, îl construiam dintr-un cârlig de gorun cu o cracă tare la un capăt, care o treceam peste o creangă solidă a unui gorun sănătos. La celălalt capăt introduceam o pleviţă pe care stăteam cu picioarele când ne balansam… Vârteluşul îl construiam în poienile din vârful dealurilor sau în luminişurile din pădure: ascuţeam bine la un capăt un par de gorun, iar la celălalt îi ciopleam o parte rotundă. Băteam bine parul în pământ şi îi introduceam în partea rotundă de sus o bară lungă şi dreaptă, din lemn de esenţă tare, găurită la mijloc. Partea rotundă a stâlpului era un fel de fus pe care se învârtea bara lungă, la capetele căreia ne urcam câte unul şi ne învârteam până la ameţire. Ca rotirea să fie mai uşoară, de multe ori ungeam fusul cu unsoare furată din cămări. La capetele barei lungi erau prinse uneori două pleviţe (bucăţi de lemn prinse perpendicular pe bară, pe care ne aşezam cu fundul sau ne sprijineam picioarele…

Ne confecţionam singuri jucării, nefiind bani şi pentru aşa ceva. Băieţii meştereau jucării cu briceagul, iar fetele îşi făceau păpuşi cu acul şi cu aţa, din cârpe şi zdrenţe primite sau furate de la mămici şi bunici…

Noi , băieţii, ne făceam zbice, zbârnâietori, figurine din lut şi popintee. Zbiciul (biciul) ni-1 confecţionam din şuviţe de piele sau din sfori de cânepă împletite cu grijă şi legate la o coadă. Prin mânuirea cu măiestrie a cozii zbiciului, acesta scotea nişte pocnete foarte sonore… Zbârnâietoarele erau făcute din şindrile subţiri legate la un băţ cu o sfoară mai lungă. Rotirea cu viteză a şindrilei producea o vibraţie zgomotoasă a aerului, spre satisfacţia noastră… Din lutul adus din Treuşele şi muiat cu apă, ne făceam tot felul de figurine reprezentând oameni, animale, flori etc… Popinteele erau nişte castronaşe din lut, cu fundul subţire; aruncarea cu putere a popinteelor la pământ, cu gura în jos, producea o presiune care spărgea fundul acestora şi producea un zgomot salutat de asistenţă cu urale…

Imediat după război, noi băieţii ne mai jucam şi de-a războiul, de multe ori periculos, cu muniţie adevărată, abandonată prin sate de combatanţii din cel de-al Doilea Război Mondial… Tot nesăbuit şi periculos era şi jocul cu drezina (un vagonet deschis) pe linia ferată a trenuţului, linie care trecea prin spatele grădinilor de pe uliţa de dincolo de apă. Când venea trenuţul săream din drezină, cu mari pericole de accidentare…

În sezonul de toamnă

Toamna culegeam fructele de sezon (prune, nuci, apoi mere şi pere)… Ajutam la culesul recoltei (cartofi, porumb, fasole, dovleci  etc)… De la lizierele pădurilor, culegeam mure din care mamele ne făceau dulceaţă. Cele mai multe şi mai mari mure erau în Coaste…

Mergeam cu vitele la păscut pe ţarina slobozită după cules. Slobozirea ţarinii era mereu grăbită de vecinii din Câmpani, care culegeau ţarina mult mai devreme ca noi… De prin păduri culegeam ghindă şi jir pentru porci, dar şi pentru şcoală, care avea un anumit plan…

Toamna era sezonul clăcilor. Se făceau clăci la desfacatul porumbului din şuşorci (pănuşe), dar şi la fiertul mierii de prune (liptarului) La clăci eram speriaţi de momoiaţe (tineri mascaţi cât mai înfricoşător care apăreau prin surprindere la lăsarea serii). Momoioaţele se „îmbrăcau” cu lipidee, cergi, zdrenţe şi foloseau măşti din dovleci sau din cartoane…

Ca jucării ne făceam măşti din dovleci, cărora le scoteam miezul şi le decupam nas, ochi şi gură…

Tot toamna reîncepea şcoala, unde, trebuie să recunoaştem cinstit că aşteptam cu bucurie pimirea cravatei roşii de pionier, în cadru festiv ceea ce ne emoţiona şi pe noi şi pe părinţi… îmi amintesc (C. B.) ce mândru eram în clasa a VI- a, când am devenit, ca pionier, corespondent al Radiodifuziunii Române şi îmi auzeam numele la emisiunea Tic-Pitic, emisiune susţinută ani de-a rândul de către regretata actriţă Silvia

Chicoş. Şi nu am aflat niciodată de ce mi s-a cerut de către cei de la radio o poză cu cravată de pionier…

Indiferent de sezon, copiii se jucau de-a opăcitu (de-a tupitu): unul dintre copii stătea cu ochii închişi proptit de un pom, în timp ce se ascundeau ceilalţi. Cel care tupea (opăcea) îi căuta apoi pe cei care se ascunseseră. Când îi zărea, alerga la pom şi îi opăcea. Primul opăcit trecea la copac şi opăcea el.

Un alt joc frecvent practicat era duc foc, ce vedeţi să nu spuneţi: se ascundea un anumit obiect şi unul dintre copii îl căuta; ceilalţi copii strigau numele jocului, când căutătorul se apropia de locul ascunzişului. Cei care nu găseau obiectul primeau pedepse.

Alte jocuri ale copilăriei erau: de-a capra (săream cu toţii peste unul care stătea „capră”, aplecat, în 4 picioare); de-a statul în cap, de-a datul peste cap, etc.