Din tradițiile satului Fânațe, Bihor- legende și întamplări

Fostul haiduc, cucerit de graiul biho­reanului, i-a dezvăluit acestuia taina comorii din Piatra Muncelului. S-ar putea ca tânărul bihorean să fi fost Ghiuri lui Ion, care a fost pădurar şi care a făcut şcoala de pădurari la Curtea de Argeş. Se spune că o slugă a Poenarului (Duba), ar fi găsit cărămida care, după spusele haiducului stabilit la Curtea de Argeş, marca locul în care haiducii de odinioară ar fi ascuns aurul. Aşa se face că peştera din Piatra Muncelului a fost cercetată. Ea are 2 etaje verticale şi este greu accesibilă. In 1947, Butişca Gheorghe (Ghiuri lui Ion), fiul lui Ionu Jendarului, Sabău Iosif (Sivu Zorinchii), Sabău Ioan (Naşu Gheorghiţii) şi Ciordaş Ioan au cercetat peştera dar n-au găsit decât vetre de foc şi oase de animale. Ulterior, tinerii care au căutat comoara n-au ajuns decât până la un bolovan imens care blochează accesul într-un etaj superior al peşterii. Nu se ştie dacă a fost găsită sau nu comoara haiducilor lui Porcuţu…

*             Haiducu îndrăgostit – La casa primarului Sabău Ioan era o femeie foarte frumoasă, poate chiar soţia primarului, sau a fiului său, preotul din sat ( după căsătorie acesta a locuit la casa tatălui său până ce i-a fost terminată casa, devenită apoi Casă Parohială).  Această nevastă frumoasă i-a căzut cu tronc căpeteniei haidu­cilor, Porcuţu.   Acesta, în schimbul clipelor de amor, o umplea de cocoşei de aur. Odată, în timp ce dormea, haiducului i-au fost furaţi banii de către cei ai casei. Se spune că şi de aici a provenit averea atât de mare a primarului…

*             Fântâna Hargăului – Se spune că preotul Sabău Alexandru, al cărei cruce se află în cimitirul satului, lângă biserica veche, a murit subit în 1895 chiar de Ziua Crucii (14 septem­brie), în timp ce îşi aştepta carele cu porumbul cules de săteni, într-o zi de sărbătoare, în clacă. El a fost ajuns de blestemul lui Hargău, un om la care tatăl popii, preotul Petru Sabău, i-a dat foc casei, pentru a-i lua terenul din centrul satului. Casa familiei Hargău era pe locul unde este astăzi Casa Parohială (nr. 136). Preotul Petru Sabău i-a propus lui Hargău să-i dea casa, în schimbul întreţinerii. Hargău a refuzat şi atunci preotul a plătit nişte oameni să-i dea foc la casă. Rămas fără casă, Hargău a fost nevoit să accepte propunerea preotului, care i-a con­struit aici o casă fiului său, preotul Alexandru Sabău. Sfătuit de vecini, Hargău s-a dus la un izvor şi, cu picioarele în apă rece, a citit din Psaltire un blestem la adresa celor care i-au dat foc la casă. Izvorul există şi azi în pădure, după Dâmbul lui Iacob şi se numeşte Fântâna Hargăului. Se povesteşte că preotul avea o avere imensă, pe care şi-a facut-o prin înşelă­ciuni de tot felul. Şi fiul său a fost la fel de hapsân. în vremuri grele, acesta împrumuta alimente familiilor nevoiaşe, de la care lua apoi, în schimbul împrumuturilor pe care acestea nu le puteau achita la timp, şi puţinul pământ pe care îl aveau. Aşa a ajuns preotul Alexandru Sabău stăpân peste suprafeţe întinse de pământ (se păstrează până azi denumiri ca Şesu Popii, Râtu Popii, Balta Popii, etc). Se mai spune că preotul îşi lucra pământul, fără bani, în zilele de sărbătoare, cu sătenii adunaţi în clacă şi că preotul avea o ascunzătoare sub podea, unde îşi ţinea cocoşeii de aur. Servitoarea lui, Linca, ştia locul ascunzătorii şi a ajuns la ea, după moartea preotului…

*             Avram Iancu la Băita – După înfrângerea Revoluţiei de la 1848-1849, decepţionat, Avram Iancu a rătăcit prin munţi. Se povesteşte că odată Avram Iancu, îmbrăcat în haine de cărbunar, a poposit la Băiţa şi a fost găzduit la casa protopopului de aici (Sabău Alexandru, fiu al primarului din Fânaţe). După ce a plecat, Avram Iancu, protopopul, reclamat de cineva, a fost arestat şi ameninţat cu moartea. Pentru a-l elibera, autorităţile i-au cerut tatălui său, primarul din Fânaţe, Sabău (Szabo) Ioan, să le plătească greutatea protopopului în aur. Primarul din a doua jumătate a secolului al XlX-lea (Sabău Ioan, Naşu) era un om foarte bogat şi a plătit imensa sumă eliberându-şi fiul. El a mai avut un fiu, poştaş în Rieni…

*             Legenda „Pietrei Grăitoare” – Se spune că ar fi fost odată două fete frumoase de la Arieşeni. Prietene fiind (surate), mergeau împreună cu vitele la păscut. Într-o zi au pierdut viţeii. Supărate, au hotărât să nu mai meargă acasă şi au rătăcit pe munte. Au ajuns lângă nişte stânci mari, primele după Vârtop, unde, plângându-şi necazul, au început să descânte:

Crapă, Doamne, piatra-n două

Să ne băgăm amândouă,

Crapă, Doamne, piatra-n una

Să ne băgăm barem una!

Se zice că piatra s-ar fi crăpat şi că fetele au intrat amândouă, dar le-au rămas afară cosiţele de păr. Călătorul care ajunge pe acest vârf de munte aude şi azi plânsul înăbuşit al celor două fete. Există însă o explicaţie naturală a fenomenului: când vântul bate cu putere, stâncile produc un şuierat tânguitor, asemănător plânsetului unor fiinţe umane…

*             Dubaşii satului – Odinioară, în lipsa mijloa­celor mass-media, autorităţile din comună trans­miteau ordine şi dispoziţii prin dubaşi, oameni care băteau toba (duba) pe uliţa satului şi apoi transmiteau comunicarea. Dubaşii au fost mereu nişte figuri pitoreşti ale satului. Memoria colectivă i-a reţinut pe ultimii: Dan Samson (nr. 63), Neică Dionisie (nr. 134), Neică Crăciun (nr. 36), fratele lui Dionisie, Neică Traian (Dodu, nr. 134), fiul lui Dionisie, Popa Traian (nr. 21). într-o primăvară, autoritîţile au dispus să se anunţe oamenii să vină fiecare cu cartea de imobil la Sfatul Popular (pentru verificare), să-şi văruiască prunii şi să-şi lege câinii. După ce a bătut toba şi oamenii au ieşit pe uliţă, dubaşul de atunci a zis cu nonşalanţă: Viţa (vi se) aduce la cunoştinţă, că fieştecare om, din fieştecare casă, trebuie să ducă mobila la sfat, să văruiască câinii şi să-şi lege prunii…

*             Gogită lui Graşu – în jurul anului 1955, Popa Gherasim (Grasu) era un măcelar vestit în zonă: el tăia viţei în fiecare sâmbătă şi vindea carnea, din desagă, prin sate. Era un om tăcut şi ciudat, într-o vară a făcut o căpiţă frumoasă, la pădure, la Grohoţăl. Pe căpiţă a urcat-o pe soţia sa Sofia, cu care se ciondănise în timp ce adunau fânul. Când a fost gata căpiţa, n-a mai ajutat-o pe Sofia să coboare şi a plecat spre casă însoţit de ţipetele şi blestemele femeii, pe care Grasu nu le-a băgat în seamă. După ce s-a mai liniştit, cum se apropia seara şi de la Grohoţăl până în sat era o cale bunicică, Sofia a găsit soluţia salvatoare: a aruncat jos pozlele din vârful căpi­ţei şi apoi, pală cu pală, şi fânul. A ajuns astfel la o înălţime care i-a permis să coboare de pe căpiţă fără nici un pericol…

*             Gâştele lui Bocoş – în trecut holdele satului erau păzite, până nu se slobozea ţarina, de către un cios. Ciosul prindea animalele scăpate în holde şi le ducea la Sfatul Popular, de unde proprietarii şi le recuperau, după ce plăteau paguba. Dintre toţi cei care au fost paznici de câmp, cel mai inventiv a fost Criste Flore (Bocoş). Odată, pentru a prinde nişte gâşte care stricau holdele de porumb, Bocoş a legat pe o aţă zdravănă, fixată la o oarecare înălţime, boabe de porumb. Gâştele au înghiţit boabele şi… au rămas suspendate. Ciosul le-a urcat în car, le-a acoperit cu lipidee şi le-a dus la Sfat. Aici, descoperite, gâştele şi-au luat zborul… şi revanşa în faţa lui Bocoş, păcălindu-l…

*             Miculae lui Auguştin – A fost unul dintre burlacii isteţi şi sufletişti ai satului. Porecla de Şoii i se trăgea de la glumele şi poantele grozave pe care le făcea mai mereu. Statura lui mică o numea „la preţ redus”. A absolvit „şcoala de tractorişti” de la Salonta şi s-a angajat la mină. După absolvirea liceului seral ne povestea că ar vrea să ajungă profesor de istorie. A şi încercat să se înscrie la „fără folos”, cum numea el cursurile de la fără frecvenţă. Dosarul i-a fost însă respins deoarece tatăl său era „jocheu la Mistic Club”, adică sfat şi clopotar la biserica din sat. Câteva pagini de suflet îi dedică Mircea Miheş în Taclalele lui cu Nea Vasile…

*             Poenaru – Socrul preotului Plisco, Micula Atanasie, s-a născut la 5 iulie 1895 în Poiana de

lângă Vaşcău, într-o famile înstărită. Tatăl său, Micula Nichifor, era pădurar, iar un unchi al său era preot şi învăţător în satul natal. A venit ginere în Fânaţe la cea mai bogată familie din sat, Sabău Tănasă şi Sabău Veronica. S-a căsătorit cu fiica acestora, Sabău Paulina (care a murit de febră tifoidă, în 1942, la numai 36 de ani. Cu Paulina, Poenaru a avut două fete: Micula Paulina (căsătorită cu preotul satului, Plisco Gheorghe) şi Micula Marişca (măritată cu primarul satului, Fericean Miron). Poenaru a participat la cele două Războaie Mondiale. în Primul Război Mondial a fost trimis pe frontul din Galiţia. Venit acasă în permisie, nu s-a mai întors pe front, a fost arestat de jandarmii unguri şi dus din post în post până la Budapesta. Aici, împreună cu 18 ofiţeri români din armata austro-ungară, a fost condamnat la moarte. Pedeapsa i-a fost apoi comutată şi a fost trimis în linia I, pe frontul din Italia. A făcut şi al Doilea Război Mondial. A fost considerat chiabur şi duşman al poporului, el, cel care era naş la foarte multe familii din sat şi care a ajutat cel mai mult văduvele şi orfanii de război! în 1952 a fost deportat în Bărăgan, la Mărculeşti- Feteşti, de unde s-a mutat ulterior la fiica sa Fericean Marişca, la Pelicani-Călăraşi. Cu o zi înainte de deportare îşi predase la Baza de recepţie de la Vaşcău cotele obligatorii: 2 care de grâu, porumb şi cartofi, 1 vacă, 1 porc, 60 kg brânză de oaie şi 15 kg de unt. Pentru împache­tarea bagajelor în vederea deportării, cei 8 miliţieni care îl supravegheau, i-au acordat 3 ore. În acest timp a apucat să spargă doagele la 3 butoaie cu cca 800 1 ţuică spunându-le miliţienilor:  Domnul a dat, Domnul a luat! Din ţuica mea nu vor bea comuniştii! În timpul deportării, pe o parte a terenurilor lui rămase în paragină, s-au amenajat ariile de treierat şi depozitele de furaje ale Sovrom-Cuarţitului. După deportare s-a angajat, cu greu, ca şi constructor de drumuri la Sovrom-Cuarţit. A murit în anul 1983.

*             Dore aviatorul – Bunicul lui Gore de la nr. 128 era comerciant ambulant. Odată a plecat cu lada spre Timişoara mai târziu decât ceilalţi, dar a ajuns la piaţă înaintea lor (a prins o maşină de ocazie). Le-a spus consătenilor, miraţi, că el a venit… cu avionul, de pe Dumbravă! De atunci el a rămas în sat ca Dore-aviatorul.