DIVIZIA 11 INFANTERIE – REPERE ISTORICE (II)

Artileria inamică trage şi acum cu violenţăla moara Rebedea. Îmi pare atât de aproape că nici un kilometru nu ne-ar despărţi şi intru în pădure, mult departe înaintea oamenilor mei, îndemnându-i. Pe acest drum mă urmează, fără un minut de repaus, aproximativ 30 de oameni din compania mea istoviţi, după 3 zile şi 3 nopţi de luptă şi marş în retragere de la muntele Sapa la Târgu-Jiu şi înapoi la Tetila, în dimineaţa acestei zile.

Ajunşi la drumul de pe Dealul Mare – Arsuri Cartiu, la punctul numit Ifrumea, vedem urme proaspete de trăsuri trecute spre Cartiu – Turcineşti. Dau ordin să alerge câţiva oameni pe drum în această direcţie spre Cartiu. Rup aci legăturile telefonice şi cu restul de oameni mă îndrept în grabă spre nord, către satul Arsurile şi pe la ora 3,30 p.m. ajung la Via Tecan, de unde se aude larmă şi văd mişcare spre pivniţele de la Via Negreşti (bifurcarea drumurilor Arsuri – Cartiu şi Arsuri – Sâmbotin). Tragem focuri de salvă, apoi focuri repezi şi înainte. Nădăjduiam să fie aci artileria inamică. Urmărim cu focuri pe fugarii ce apucă pe drumul Sâmbotinului, spre Pajiştile, din pădure şi grădini şi rupem cu baioneta firele telefonice inamice ce duc spre Sâmbotin.

Las aci, la bifurcaţia drumurilor, pe plutonierul-major Păsărin Grigore, să pună o pază de o grupă pe drumul dinspre Sâmbotin, spre a întâmpina cu focuri pe inamicul ce ar veni de la Sâmbotin, pentru a-l deruta iar cu restul de oameni şi cei ce ar mai sosi din urmă să mă ajungă în grabă, după ce o termina cu urmărirea lor, până departe petrecându-i cu foc, pe văi. Sunt atât de încălzit, cu toată vremea răcoroasă şi bura de ploaie, că nu mai pot suporta mantaua-dolman şi o arunc. Mă avânt singur înainte şi trag cu carabina în fiecare casă de pe linia satului, de unde văd ieşind germani. După o jumătate de kilometru de înaintare prin sat, cam prin dreptul Dosului Borzeşti, văd retrăgându-se prin Pajiştile spre nord aproximativ 2 companii inamice, în coloană de marş, urmate de cai cu samare (probabil eşalonul de luptă al mitralierelor sau vreun convoi de muniţii şi hrană). Curând încep a dispare spre est, după deal, către râul Sâmbotin.

De un sfert de oră artileria inamică nu mai trage şi mă tem că am pierdut-o. Desigur că a înhămat şi a fugit. Dar oricum drumul e greu de urcat în sat şi, din cauza ploilor, drumul slab pietruit s-a desfundat. Trebuie să prind cel puţin un tun până la ieşirea din sat spre Schela. Alerg mereu înainte şi, la prima cotitură de drum, mă întâmpină în galop un călăreţ. Îi ucid calul, el îmi scapă neatins prin viile din stânga. Încă 200-300 metri de fugă şi la cotul uliţei ce vine dinspre piscul Zăpozi apar înhămaţi, trăgând greu un cheson 2, 4 şi apoi 6 cai. Rezemat de colţul casei de lemn a văduvei Sanda Lupulescu, în unghiul dintre uliţă şi drum, trag mereu în cai. Omor şi rănesc. Gândul îmi este să omor caii întâi, fiindcă tunurile vor rămâne de la sine. Chesonul se răstoarnă, artileriştii sar de pe cai şi taie atelajele. Care cum poate trece în goană călare pe dinaintea mea, fiindcă alt drum de scăpare nu mai este. Agentul de legătură, soldatul gornist Florian Draica, stă aiurit lângă mine când îi cer arma. Carabina mea nu mai funcţionează, ţeava e tare încălzită şi palma stângă arsă. Până a înfăşura mâna într-o batistă şi a lua arma soldatului se face o mică pauză. Artileriştii mai apropiaţi, prinşi la strâmtoare, aruncă revolverele, agită în sus batiste albe şi vin încet în grup, ţipând şi bolborosind în limba lor. Îmi văd moartea cu ochii mai aproape ca oricând, fiindcă ce-aş face cu atâţia prizonieri la 8-9 km în spatele liniei inamice, când vor băga de seamă că nu suntem decât doi. Uit de durerea mâinii şi trag înainte fără a mai ochi pe cât mai repede cu putinţă, numai zgomot de armă să fie. Fug toţi în toate părţile spre pârâul Bisericii şi pârâul Cartiu.

Din urmă încep să-mi vină unul câte unul soldaţii. Alerg înainte după artileriştii scăpaţi pe drumul satului şi la poarta casei părinteşti un ofiţer inamic se urcă pe cal, ajutat de ordonanţă. Îl ucid cu cal cu tot. (Din scrisorile găsite în buzunarul său de soldaţi mai târziu, numele lui ar fi maiorul Gegner din Regimentul 21 Artilerie. A fost înmormântat ulterior la biserica din Arsuri, 300 m. depărtare de locul unde a fost ucis).

Soldatul Florian Draica, dezmeticit, mă ajunge pe drumul satului din urmă şi îmi spune că sunt opt tunuri mari şi cai mulţi, iar inamicul a fugit. Ii dau ordin să încalece un cal şi cu orice preţ să ajungă la Tetila sau acolo unde va găsi trupe amice ţinând calea pe unde am venit şi să raporteze ce-a văzut, fiindcă timp de scris rapoarte nu am. Cu oamenii ce sosesc continui drumul în goană spre nord până la Schela, de unde petrecem cu focuri pe cei întârziaţi cu scoaterea cailor de prin curţile satului Arsuri. Drumul e plin de căruţe şi chesoane părăsite până la Schela".

Ne retragem, fiindcă se înnoptează şi cartuşele sunt pe sfârşite. Ne retragem la tunuri, unde găsesc o baterie în poziţie şi alta înşirată pe drumul satului. Mă munceşte gândul cum să trag cu ele cel puţin 2-3 proiectile spre Schela, când soldatul Procopie Constantin îmi raportează că ştie să tragă cu tunul, fiindcă a făcut stagiul de 2 ani la artilerie. Cu multă greutate, prin întunericul de nu-ţi vezi mâna, întoarcem spre Schela un tun din cele aşezate în poziţia de tragere spre sud. Abia terminăm întoarcerea lui în tăcere şi auzim zgomot dinspre pârâul Cartiu. Tragem în această direcţie câteva focuri de armă şi se face apoi linişte.

Ajutoare nu mai sosesc. E miezul nopţii şi suntem numai 16. Una din două: ori soldatul Florian Draica a căzut în mâna inamicului, ori trupele amice au fost respinse de pe linia Jiului şi se retrag spre Copăcioasa şi atunci zadarnic aştept ajutor. În orice caz, fără cartuşe suficiente şi numai cu o mână de oameni nu pot sta aici în  mijlocul satului. Încalec un cal din cei rămaşi şi plec cu sergenţii Miruţă Grigore şi Pârvuţoiu Gheorghe în întâmpinarea ajutoarelor, lăsând pe plutonierul-major Păsărin Gheorghe cu restul oamenilor să păzească tunurile, dar nu le spun intenţia mea.

Pe drumul Arsuri – Sâmbotin, în dreptul viilor Negreşti, pe la ora 1 noaptea, ne întâmpină o patrulă germană cu Was ist? (Cine-i acolo?. Îi răspund pe cât mă pricep nemţeşte: "Deutscher soldat" şi în momentul când descalec o lanternă electrică ne luminează. Tragem şi omorâm 2 germani şi rănim pe alţii care fug gemând, pe când noi ne continuăm drumul în mare grabă spre Jiu.

La Jiu germanii aruncau rachete luminoase şi se aud focuri rare de armă. Ajunşi la Sâmbotin, văd lumini aprinse la câteva case, iar aproape de biserică se încălzesc la un foc mare soldaţii germani şi în lumina focurilor se văd coifuri ascuţite. În grabă ne înapoiem la albia râului Sâmbotin.

O companie inamică trece pe alături grăbită spre nord şi urmăm albia râului prin apă, pentru a nu face zgomot pe prundiş.

Suntem muiaţi complet şi ploaia începe acum repede cu vânt. Din cauza întunericului şi hăţişului din zăvoiul Jiului nu mai găsim vadul prin care am trecut. După multe cercetări în dreapta şi în stânga ajungem pe un prundiş la Albia Jiului. Găsesc prin întuneric 7-8 oameni de-ai mei şi din vânători acoperiţi cu foile de cort. Foile se confundă cu prundişul albicios şi oamenii de abia îşi ţin respiraţia, când aud tropotul calului meu, crezând că eu sunt" inamic ", după cum şi eu cred că ei sunt" inamici", când îi zăresc. Recunoaşterea reciprocă se face în şoaptă. Ei sunt fericiţi că n-au fost capturaţi de inamicul care este aproape şi nu voiesc să rămână aci cu nici un preţ. Nu-i pot convinge că voi veni din nou cu trupă şi când intru cu calul în apă se iau şi ei de mână în urma mea şi o parte se îneacă. Restul pierd armele luate de puterea apei şi abia scapă cu viaţă înapoi la mal. Cei doi sergenţi scapă de asemenea de la înec.

Pe direcţia pe care trec îmi şuieră câteva gloanţe pe la urechi.

Apa a trecut peste cal şi malul stâng al Jiului abrupt nu-l pot trece decât după o lungă bâjbâire de-a lungul lui spre sud.

Scăpat de această primejdie, la trap şi la galop – fără a întâlni pe cineva, decât şuieratul gloanţelor răzleţe, – ajung la casa bogătaşului Rebetea din Tetila, unde găsesc pe la 4 dimineaţa pe domnul locotenent-colonel Coandă. Cornistul Florian Draica adusese la timp ştirea despre capturarea tunurilor la Arsuri. Domnul colonel Jipa luase cunoştinţă de acest fapt, prin locotenentul Teiuşeanu Liviu.

Abia sosit, domnul locotenent-colonel Coandă îmi ordonă să-mi adun, cum voi şti, încă în cursul nopţii, compania, şi cu orice preţ să ajung din nou la tunuri. Altfel nu voi fi crezut de nimeni. Locotenentul Teiuşeanu se oferă să mă ajute cu mitralierele sale, dar când ajungem aproape de Jiu mă părăseşte. Plec şi eu la artileria noastră şi rog pe locotenentul Ionescu Gheorghe din 5 Artilerie (veche cunoştinţă de gimnaziu) să-mi dea 2 buni ochitori-trăgători, ceea ce şi face cu bucurie..

Ajuns la podul Jiului de mijloc, cu cei doi artilerişti, întâlnesc la moara Rebedea pe domnul locotenent-colonel Ostroveanu, îl rog să grăbească atacul, fiindcă altfel pierd tunurile capturate la Arsuri.

Inamicul a pierdut de ieri legătura cu Cartiu şi Turcineşti şi totuşi se încăpăţânează să reziste la Sâmbotin şi dealul Sâmbotinului. Trec Jiul cu artileriştii. Urmăm malul drept până la confluenţa Sâmbotinului de sub Dealul Mare, pe care îl urcăm tot în trap şi în galop. De pe deal văd fanioane albe ridicându-se pe dealul Sâmbotinului. În satul Arsuri prind un tânăr telefonist, care plânge şi nu răspunde decât: "Ich bin Beobachter" şi în orice mişcare a mea i se pare că vreau să-l ucid, fiindcă de câte ori mă uit la el mă imploră în genunchi cerând: "Verzeihung".

Soarele a ieşit de o jumătate de oră după dealuri şi din părul înalt din mijlocul bateriilor, amenajat ca observator de germani, văd bine cu binoclul retragerea inamicului prin Horez şi Rugi de la Cartiu la Turcineşti. Trupă amică  se vede sosind şi obuzierele noastre de Câineni ameninţă să ne lovească. Încălecăm din nou caii şi pornim cu prizonierul în întâmpinarea trupelor. Nici un om din cei rămaşi aseară aci cu plutonierul-major Păsărin Grigore nu e la tunuri.

Bătrânul Gheorghe al Tomii, singurul suflet de om rămas în sat, ascuns într-un butoi, ne asigură că au trecut prin Arsuri la vale nemţi: "Câtă frunză şi iarbă". Trimit un om cu prizonierul, şi fiindcă artileria noastră nu mai trage acum, ne înapoiem iarăşi la tunuri.

Plutonierul-major Păsărin Grigore, împreună cu oamenii rămaşi după o noapte de spaimă că vor fi făcuţi prizonieri, ies acum din adăposturile de peste noapte şi vin la tunuri. De data aceasta tragem câteva proiectile la nord de Horez şi nord de Rugi în batalioanele inamice ce se retrag în coloană de marş şi tragem apoi necontenit în convoaiele inamice ce se văd retrăgându-se de la Vama Veche spre Poiana lui Mihai Viteazul. Pe la orele 12 sosesc timid trupe amestecate din batalionul II/18 Gorj (cu sublocotenentul Vâlcu Ion şi alţi ofiţeri), din Regimentul 71 infanterie şi 5 vânători.

Inamicul, nebănuit a fi aşa de aproape, se instalase în zorii zilei în tranşeele lucrate de batalionul II/18 Gorj în 1915/16 la ieşirea de nord a satului Arsurile (1200 metri depărtare de poziţia tunurilor capturate).

Mergând călare în capul coloanei sunt primit cu focuri de mitraliere şi infanterie încă înainte de a ieşi din sat. Împart grupul de aproximativ 400 de oameni în două: sublocotenentul Vâlcu Ion atacă cu o parte la apus de şosea şi cealaltă parte o dirijez la est de şosea până la râul Sâmbotin. Mă înapoiez din nou la tunuri, pentru a scurta tragerea. În acest timp soseşte şi restul batalionului 1I/18 Gorj, ca şi restul trupelor domnului locotenent-colonel Ostroveanu.

Sublocotenentul Comşa Nicolae, în după amiaza zilei, se urcă pe acoperişul casei părinţilor mei, între mine şi inamic, şi prin releu de doi oameni îmi comunică distanţa şi efectul tragerii. Trag apoi pentru a sparge şoseaua strategică Schela Buliga între Vama Veche şi Poiana Mihai Viteazul, pentru a face imposibilă retragerea convoiurilor inamice, obligate să se scurgă pe această grea pantă. Lupta se angajează bine când ne sosesc în ajutor câteva tunuri de munte şi artileriştii noştri. Inamicul nu poate răspunde cu focuri de tun, dar se apără vitejeşte din poziţia întărită, pe care au întors-o şi nu cedează decât târziu seara. În timpul nopţii, inamicul se retrage până la Poiana lui Mihai Viteazul, lăsând patrule la înălţimea Schela şi Mina de Cărbuni Antracit.

În seara zilei de 15 octombrie predau cu chitanţă din ordinul Brigăzii 21 Mixte (colonel Jipa) cele 8 obuziere cu chesoanele lor şi 2 căruţe de telefoane domnului colonel Petroianu Scarlat, comandantul Regimentului 21 Artilerie. Dorind tuturor vrednicilor mei camarazi din Regimentul 18 Gorj aceiaşi putere şi eroism, cu care s-au remarcat de la începutul războiului, urez viaţă lungă tuturor şefilor mei pentru a ne putea conduce cu luminile lor mintale la realizarea a tot ceea ce doreşte sufletul românesc de 1000 ani: "O Românie Mare ", şi de acum mai încrezători în forţele noastre unite: Cu Dumnezeu înainte să zvârlim peste hotare pe trufaşul duşman"[1].