DIVIZIA 11 INFANTERIE – REPERE ISTORICE (IV)

iulie 3, 2024 by

Istorie Locala

Prin venirea noastră în Basarabia noi, nu numai că ne îndeplinim o înaltă datorie de întovărăşiţi, asigurând şi mai departe hrana oştirilor ruse pe pământul românesc, dar vom apăra chiar şi viaţa şi avutul locuitorilor împotriva cetelor de anarhişti propagandişti. Ne adresăm vouă, cetăţeni paşnici ai Basarabiei şi vă rugăm să înţelegeţi cu toţii, aşa cum este în adevăr rolul nostru. Ridicaţi-vă cu toţii şi alungaţi cetele netrebnice cari pradă şi omoară! Uşuraţi-ne datoria noastră! Înlăturaţi lupta între ei şi noi! O oaste bine organizată, disciplinată şi comandată, cum este oastea românească, nu va putea da înapoi în faţa unor cete de propagandişti. Suntem hotărâţi să luptăm cu cea din urmă putere pentru a nimici aceste cete de propagandişti.

De vom ajunge la luptă cu cetele pomenite, nu va fi cu putinţă să scutim oraşele şi satele ţării voastre de pierderi prin bombardarea, ce vom fi nevoiţi să facem. Spre a nu se întâmpla aceasta, poftim poporul paşnic să silească pe propagandişti să părăsească locul cu un minut mai devreme. Să nu fie nevoie să-i izgonim noi cu puterea armatelor. Căci de va fi aşa, toată răspunderea pagubelor pricinuite va cădea asupra voastră. Comandantul trupelor române, însărcinat cu paza magaziilor şi transportul grânelor cumpărate de stăpânirea română"[1].

(Cuvântul Moldovenesc, 1918, nr. 6)

 

¯¯¯

INTRAREA TRIUMFALĂ ÎN CHIŞINĂU

"Pe bulevardul Alexandru o mare de capete care se mişcă în valuri pe trotuarele largi şi nesfârşite. Vorba românească se auzea peste tot, întrebări treceau de la un om la altul în legătură cu programul defilării. Ferestre, balcoane, acoperişuri de case erau ocupate de fel de fel de privitori, ca în zilele marilor sărbători. De-a lungul bulevardului calea era deschisă şi nimeni nu o traversa căci, pe margini, stăteau de strajă soldaţi români cu baioneta la puşcă. Tot la doi paşi se postase câte o sentinelă românească care simboliza ordinea într-un pământ bătut de anarhie. La încrucişarea străzilor staţionau, în rânduri strânse, plutoane întregi cu arma la umăr. Cetăţenii îi priveau liniştiţi, in aşteptarea generalului a cărui sosire era anunţată.

Sosirea generalului Broşteanu. La ceasurile 12 fără un sfert soseşte generalul Broşteanu împreună cu statul său major între care erau şi ofiţerii misiunii franceze. El trece de-a lungul străzii, cu pieptul plin de decoraţii. Înalt şi voinic cu pasul sigur şi ochii aprinşi, generalul Broşteanu te câştigă prin tinereţea şi înfăţişarea sa simpatică. Ai vrea să te îndoieşti parcă de steaua ce străluceşte pe capela sa dar, semnul de rănit şi pieptul împodobit cu ordinul Mihai Viteazul îţi dau încredinţarea că el este, în adevăratul înţeles al cuvântului, un iscusit războinic şi un neîntrecut erou.

Marea pricepere cu care şi-a dus la biruinţă ostaşii împotriva germanilor, ca şi curajul admirabil cu care s-a aruncat el însuşi în mijlocul duşmanilor l-au făcut vrednic de cinstea aceasta istorică de a intra în capitala Basarabiei ca mântuitor al pământului moldovenesc din primejdia pieirii.

Unităţile îl primeau cu puternice urale: "Să trăiţi!". Ajuns la Banca Centrală – cea mai frumoasă clădire a oraşului, construită în stil grecesc – generalul ia loc în faţa ei pentru a primi defilarea.

Defilarea armatei române. S-a dat semnalul. Sărbătoarea se deschide prin gorniştii cu pieptul larg. Privitorii ridică capetele. Noi ne cutremurăm. E goarna care a umplut de avânt pe aceşti viteji în Valea Jiului şi pe plaiurile Moldovei, ducându-i la slavă nemuritoare. Trupele încep să defileze în marşul triumfal al celor două muzici militare postate în faţa generalului Broşteanu. Ce am simţit în clipele acelea nu se poate tălmăci prin cuvinte. Fără a putea scoate o vorbă din gură plângeam cum nu mi s-a întâmplat niciodată în viaţă. Ochii mei înlăcrimaţi vedeau aievea oastea năzdrăvană care, în uimirea lumii, a biruit cea mai puternică armie din Europa.

Eu am avut fericirea să văd şi intrarea biruitoare a acestor oşti în Ardealul nostru. O uriaşă bucurie simţisem atunci, dar n-am fost copleşiţi de emoţia adâncă, care mă stăpânea acum. Cu intrarea României în Ardeal mă obişnuisem, acest ideal a fost de atâtea ori zugrăvit în articolele şi cărţile noastre încât, ziua înfăptuirii lui, mi se părea o necesitate logică, pe care nimic nu o mai poate schimba. Dreptul României asupra Ardealului era neîndoios şi intrarea în război alături de Aliaţi, îi garantau dobândirea lui.

Gând însă am văzut oastea României la Chişinău, unde aşa de puţin o aşteptam să intre, la chemarea oficială a Basarabiei – căci conştiinţa ei naţională era strivită aproape cu totul – simţeam că problema românească a căpătat o înfăţişare integrală. Conştiinţa unităţii de neam se întinde până dincolo de Nistru şi împrejurarea că oastea României călca pe pământul fraţilor răpiţi mă făcea să înţeleg însemnătatea covârşitor de mare a acestui fapt istoric şi să mă gândesc la urmările lui nemăsurate, sub raportul idealului naţional.

Înfăţişarea oştirii.

Soldaţii defilau în rânduri drepte, cu mâna strânsă pe armă. Mici de statură, traşi la faţă, ei nu-ţi lăsau impresia de strălucire a oştilor de paradă, dar te făceau să înţelegi, din mersul lor apăsat şi sigur, disciplina care le stăpâneşte voinţa neînarmată care-i poartă şi gloria minunată care le împodobeşte în chip tainic piepturile de viteji.

Uniformele lor erau poate şi acum stropite de sângele duşmanului şi de noroiul marşului forţat de 45 de kilometri făcuţi într-o singură zi. Şi când mă gândesc la suferinţele nemărginite ale acestor ostaşi, la încercările fără pereche prin care au trecut, trebuie să mă minunez de bărbăţia tinerească cu care trec pe dinaintea generalului. Şi, deodată, mă fulgeră prin inimă gândul că, pe dinaintea mea, trec biruitorii lui Mackensen.

Da, aşa slabi şi galbeni la faţă cum sunteţi, căci mâncaţi numai odată pe zi, ca să le rămână matahalelor cu samovarul să se îndoape de câte cinci ori pe zi, din hrana bietei Moldovei, aşa slabi şi "mămăligari", cum vă batjocoreau bolşevicii şi nemernicii lui Nicolae al II-lea voi aţi fost aceia care, în cele mai grozave lupte, aţi bătut mândrele trupe germane şi aţi înfrânt îngâmfarea şi vitejia celui mai vestit general al nemţilor Mackensen.

Slavă vouă, viteji ai României care aţi ridicat cinstea neamului nostru şi – aţi pus alături de viteazul popor francez! De acum istoria lumii va vorbi totdeauna de români ca de nişte eroi vrednici de viaţă slobodă.

In fruntea voastră, mândri, ofiţerii de toate gradele. Ne uitam la ei cu dragoste căci, decoraţiile lor dovedeau tuturor vitejia cu care au luptat în rând cu voi. Mulţi străini i-au hulit dar. astăzi, după ce cunosc amănuntele ofensivei româneşti de la Mărăşti şi ale defensivei de la Mărăşeşti, toţi cârcotaşii trebuie să se plece cu smerenie în faţa voastră. În sufletul acestor ofiţeri trăieşte iubirea de ţară şi simţul de jertfă pe câmpul de onoare, simţ pe care l-au dovedit cu prisosinţă în războiul sângeros al neamului nostru.

Sentimentele publicului.

Din feţele privitorilor puteai citi sentimentele care-i stăpâneau înaintea acestei defilări. Cetăţenii cu "dughenile" stau zgribuliţi în caftanele lor şi tremură la vederea eroilor care nu cunosc frica. O parte din moldoveni, otrăviţi de bolşevici şi de perciunaţi, arătau o oarecare duşmănie tăcută, pe care numai întunericul rusesc le-o băgase în cap. Majoritatea fraţilor noştri moldoveni se bucurau împreună cu noi că pot strânge la piept pe fraţii lor mai mari, de care o sută şi mai bine de ani au fost despărţiţi prin hoţia ţarului. Ei îşi dădeau seama că aceşti ostaşi nu vin în calitate de cuceritori sau răpitori ai libertăţii lor, ci ca nişte ocrotitori apărători în vreme de primejdie. Aceeaşi bucurie o vedeam şi la roşii cinstiţi.

Voluntarii ardeleni.

Între cei care săltau de bucurie erau voluntarii noştri care, cu o săptămână înainte au sângerat în gara Chişinăului de gloanţele ucigaşe ale bolşevicilor şi ale unor moldoveni rătăciţi. Sosirea armatei române i-a scos şi pe ei din temniţe unde-i aruncase sălbăticia tovarăşilor. Cu feţele învineţite de bătăi se adunaseră în grupuri pe trotuare şi priveau cu inima aprinsă oastea vitează sub ale cărei drapele se hotărâseră să intre de bună voie. Ei au auzit de faptele ei strălucite, pe care le-a scris cu vârful baionetei, dar, până acum nu o văzuseră. Soarta a făcut ca acest lucru să se întâmple tocmai la Chişinău unde, ei suferiseră cele mai grele umilinţi. Şi câtă încredere le-a sădit în suflet această întâlnire! Ardeau de dor şi le părea rău că nu se găsesc şi ei în rândurile oştirii după care au suspinat atâta prin Siberia. Ochii lor sorbeau cu sete armata României Mari, pe al cărei steag au pus şi ei jurământ sfânt, numai pentru a scoate Ardealul nostru sfânt din robia ungurească.

Iar ceea ce impresiona şi mai mult pe ardelenii noştri era faptul că aceşti soldaţi făceau parte din Divizia XI-a Infanterie care pătrunsese în Ardeal, pe la Petroşani.

Eroii de la Jiu.

Cine nu-şi aduce aminte de generalul Dragalina care, în fruntea acestei divizii de olteni, a câştigat cea dintâi victorie importantă împotriva germanilor? Urmaşii lui Tudor Vladimirescu au dovedit din nou că "din vultur, vultur naşte ", că, deşi copleşit de greutăţi, românul "are şapte vieţi în pieptu-i de aramă ". Prin eroismul acestor soldaţi a fost zdrobită divizia XI-a bavareză, supranumită de germani "Divizia de fier". Şi noi aveam fericirea să vedem pe aceşti nemuritori trecând senini pe uliţele Chişinăului. Cum să-ţi mulţumim, Dumnezeule sfinte, pentru atâta noroc cu care ne-ai învrednicit, în tristeţea părăsirii noastre? Salutările oraşului Chişinău şi ale Consiliului orăşenesc.

Înainte de a începe defilarea trupelor s-au înfăţişat generalului Broşteanu domnii A. Schmidt, primarul oraşului şi T Neaga. Cel dintâi a salutat oastea României în numele oraşului, iar al doilea în numele Consiliului comunal, exprimându-şi bucuria şi nădejdea că, în sfârşit, capitala Basarabiei ajunge la linişte, spre a putea îndrepta stările ticăloase pricinuite de sălbăticia revoluţionarilor bolşevici. Armatei Române i s-au făgăduit toate înlesnirile, în scopul asigurării ordinii.

Drapelele.

Multă mândrie ne lăsase în suflet trecerea artileriei, ţinuta războinică a roşiorilor pe acei cai frumoşi, zvelţi şi aprigi cum nu mai văzusem demult armata ceea ce a cutremurat toată făptura noastră erau drapelele, simbolurile sfinte ale ţării, după care ni se topesc inimile.

Cu ochii plini de lacrimi ne descopeream înaintea lor, căci ele nu erau nişte stindarde obişnuite de zile oficiale, ci purtătoarele gloriei româneşti din Ardeal, Jiu, Oituz, Mărăşti. În fluturarea lor s-au aruncat vitejii la luptă înverşunată, sub îndemnul lor fermecat s-au înscris în cartea neamului cele mai strălucite biruinţe care au uimit pe toţi, făcând pe vestitul general francez Berthelot să spună cu hotărâre că "românii sunt cei mai buni ostaşi din toată lumea". Şi astăzi, când Alba-Iulia şi Bucureştii gem de dorul acelor drapele sfinte, fără a le putea săruta cu evlavie, noi suntem fericiţi de a ne scălda ochii în strălucirea lor glorioasă, aici, la Chişinău, aproape de apa Nistrului.

După încheierea defilării publicul s-a "împrăştiat satisfăcut" că de acum înainte va avea liniştea şi siguranţa vieţii. Un taraf de lăutari din România a cântat cântece populare şi deodată asistenţa s-a prins în Hora Unirii. Un alt gazetar şi-a încheiat comentariul apreciind evenimentul ca pe o "minune mare pe care a săvârşit-o oştirea României Mari!"[2].

 



[1]

[2] Constantin Moşincat, Ion Dănilă, Neculai Moghior, Din întuneric un soare nou răsare. Basarabia 1918, Editura GP, Oradea, 1997, p. 125-129

Written By

Istorie Locala

Istorie Locala

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *