DOCUMENTE INEDITE DESPRE MONUMENTUL RIDICAT LA ORADEA EROILOR ROMÂNI CĂZUŢI PE TISA ÎN CAMPANIA CONTRA BOLŞEVISMULUI UNGAR DIN 1919

 

Politica de tergiversare a dat roade. Guvernul Marghiloman a fost obligat să demisioneze la 24 octombrie 1918, înlocuit cu cabinetul generalului  Constantin Coandă. Ferdinand, două zile mai târziu, în Proclamaţia către ţară anunţa: reforma constituţională, votul universal şi împroprietărirea. La 27 octombrie 1918 guvernul român a adresat un ultimatum feldmareşalului August von Mackensen (comandantul celor 15 divizii germane de ocupaţie) prin care i s-a cerut să părăsească în 24 de ore România. În aceeaşi zi capul oştirii a semnat Înaltul Decret nr. 3179 pentru mobilizarea armatei până la contingentul 1894.

Nedreptăţile mai vechi şi mai noi ale "marilor aliaţi" pe seama poporului român, au fost spulberate în Bucovina prin hotărârea Congresului Consiliului Naţional la 15/28 noiembrie 1918 prin care se consfinţea unirea acestei provincii cu România. În fruntea unei delegaţii Iancu Flondor înmâna la Iaşi, actul unirii Bucovinei cu patria-mamă. La 12 octombrie 1918 la Oradea în casa dr. Aurel Lazăr s-a redactat Declaraţia de Independentă, citită în Parlamentul de la Budapesta, prin care, în esenţă, românii nu recunoşteau parlamentul şi guvernul ungar şi hotărâse convocarea Adunării la Alba-Iulia[3]. Declaraţia de la Oradea[4], din 12 octombrie 1918, a reprezentat documentul juridic de început al organizării alegerilor de delegaţi pentru Marea Adunare Naţională de la Alba Iulia. La 1 decembrie 1918 ardelenii au hotărât unirea pe vecie cu România. Consiliul Dirigent şi Gărzile Naţionale au fost organe executive ale noii puteri, respectiv de apărare a ordinii şi liniştii publice.

La 1 decembrie 1918 cei 1228 delegaţi au hotărât unirea cu România. Din punct de vedere militar, în Bucovina generalul Zadic trecuse la 29 octombrie şi a defilat prin Cernăuţi: "binecuvântat de umbra lui Ştefan cel Mare"[5].

La 27 noiembrie 1918 generalul Traian Moşoiu în fruntea Comandamentului Trupelor din Transilvania intră prin trecătoarele Carpaţilor în Ardealul său natal. La cumpăna dintre ani Ferdinand I transmitea următorul ordin de zi prin care-şi exprima deplina încredere în armata chemată să ducă Drapelul Român în ţinuturile liberate, peste cari se vor întinde hotarele noii Românii întregite, fapt pentru car-i îndemna să-şi aducă aminte necontenit că pe steaguri erau scrise cuvintele: "Onoare şi Patrie". "oriunde vă aflaţi, voi sunteţi purtătorii, acestor două idei. Cu vie mulţumire, M-am putut convinge că în toate împrejurările V-aţi arătat pătrunşi de misiunea voastră de a fi apărătorii Ţării şi ai Tronului şi păzitorii ordinei. După un lung timp de încordare şi de privaţiuni, dar şi de lupte eroice, unde aţi cules lauri nepieritori, stima şi dragostea Regelui Vostru, a Patriei şi a fraţilor Voştri de arme, anul care începe ne promite tuturora pacea atât de dorită; vă urez şi, vouă iubiţilor mei ostaşi un an paşnic şi plin de fericire, ca să puteţi culege în linişte roadele muncii Voastre. Dar până la momentul acesta aşteptat de toţi cu atâta dor, cer de la voi toţi, ofiţeri, subofiţeri şi soldaţi să staţi fiecare la postul Vostru făcându-vă datoria cu sfinţenie aşa cum vă impune jurământul Vostru de ostaşi; Din adâncul sufletului Vă urez: La mulţi ani"[6].

Alăturat acestui înalt Ordin de Zi trupele din Transilvania – Diviziile 6 şi 7 Infanterie, 1 şi 2 Cavalerie, 1 Vânători şi Diviziile de voluntari 16 şi 18 Infanterie – dispuse în dispozitiv de luptă între Sighet, Ciucea, Zam primeau şi ordinul generalului Traian Moşoiu, redactat cu prilejul Anului Nou 1919, prin care punea în faţa trupelor misiunea sacră ce-o aveau de înfăptuit.

Concepţia operaţiunii ofensive a armatei române a fost influenţată de evoluţia situaţiei politico-militare din Ungaria, care prin guvernul bolşevic al lui Bela Kun, a refuzat recunoaşterea hotărârii de unire de la 1 decembrie 1918 de la Alba Iulia. În consecinţă, pentru a-şi apăra suveranitatea armata română trece la ofensivă, la 16 aprilie 1918, pe toate direcţiile şi s-a oprit, la 1 mai 1919, pe aliniamentul general al Tisei[7]. Apărarea avansată pe Tisa a fost determinată de considerente de ordin strategic, deoarece trupele ungare sub raport cantitativ erau comparabile, cu excepţia cavaleriei, unde puteam opune celor 10 escadroane ungureşti, 58 româneşti. Apoi împingerea în câmpie a aliniamentului asigura un larg câmp de manevră acestei forţe mobile[8].

Refuzul conducătorilor Ungariei de a accepta victoria luptei de eliberare a popoarelor din imperiul austro-ungar, destrămat, şi în consecinţă nerecunoaşterea noilor frontiere create prin Unire, a dus la împotriviri de tot felul, inclusiv pe calea armelor.

Evenimentele care s-au succedat au fost consemnate în documentele epocii şi interpretate în mod diferit de istoriografia românească şi străină. În spiritul respectului pentru adevărul istoric, ne delimităm de entuziasmul, de optimismul şi subiectivismul celor ce au trăit evenimentele şi păstrăm aprecierile corecte ale celor ce au cercetat şi redat adevărul de pe poziţii ştiinţifice şi nu de pe poziţii partizane, cu o interpretare favorabilă mai degrabă discursului politic decât scrierii adevărului. Studiul nostru se bazează pe informaţiile istoriografice ale căror autori susţineau câteva lucruri asupra cărora voim a face lumină. Această lumină răzbate din lectura atentă a documentelor emise de ofiţerii din Statul major[9] şi biroul de operaţii[10] al Comandamentului Trupelor din Transilvania. Din analiza comparată a datelor, utilizate de mai mulţi autori, rezultă câteva concluzii interesante a căror argumentare o vom susţine în rândurile de faţă. Jurnalul de operaţii a stat şi la baza lucrărilor memorialistice întocmite de generalul Traian Moşoiu[11] şi Gheorghe Mărdărescu[12]. „Jurnalul” reprezintă un document juridic de mare importanţă ce ne clarifică şi spulberă mituri tradiţionale potrivit cărora: exista o unanimitate a dorinţei de unire cu România a întregii populaţii ardelene; mitul prieteniei dintre români şi sârbi, s-ar fi manifestat şi pe durata evenimentelor la care ne referim, sau că ofensiva armatei române fusese o reacţie de răspuns la ofensiva ungară din 16 aprilie 1919[13].

Documentele de arhivă cercetate ne permit formularea unor concluzii mai nuanţat, ele fiind, cu siguranţă, mult mai aproape de realitatea acelor vremuri. Apriori, reţinem atenţia cititorilor că jurnalul de operaţii este un document juridic obligatoriu de întocmit la război. Fiind o sinteză a celor mai semnificative momente trăite pe front, „jurnalul” furnizează cercetătorului suficiente informaţii care, mai târziu, pot fi argumente puternice pentru cei ce le-au trăit şi mărturii în favoarea  comportamentului corect al armatei române faţă de populaţia civilă, atât din Transilvania, cât şi din Ungaria ocupată. Cazurile izolate de represiune, consemnate în mod obiectiv şi în „jurnal”, au fost consecinţa nerespectării regulilor de război – comunicate prin 19 Ordonanţe. Pe lângă misiunea de organizare şi susţinere a efortului militar de război, Comandamentului Trupelor din Transilvania i-a revenit şi dificila misiune de a reinstaura ordinea şi legea în spatele frontului, într-o societate anarhizată de comuniştii unguri.

Prin ordinul nr.1159/28.11.1918, Marele Cartier General dispunea înfiinţarea Comandamentului Trupelor din Transilvania, odată cu a doua mobilizare a armatei române[14]. La 11 decembrie 1918, sediul Comandamentului s-a stabilit la Sibiu, unde se instalase şi Consiliul Dirigent, sub preşedinţia lui Iuliu Maniu. Imediat ce Comandamentul s-a organizat constituindu-se din Divizia I-a Vânători, Divizia 2 Vânători şi Divizia 7 Infanterie – s-a ordonat ocuparea Ardealului pe aliniamentul Cîmpulung – Maramureş, vest Zalău, prin Poeni pe Crişul Repede, peste culmea Munţilor Apuseni şi cobora în valea Mureşului, la vest de Zam. Până la ocuparea acestei linii de demarcaţie, guvernul român a avut de trecut multe piedici din partea aliaţilor. Ungurii cereau Mureşul ca linie de demarcaţie. După ocuparea oraşelor Reghin şi Târgu Mureş, un detaşament de infanterie a pus stăpânire pe Uioara, cu scopul de a zădărnici acţiunile patrulelor din divizia de secui, de sub comanda colonelului Kratochwil. Trupele ungureşti primiseră ordin să împrăştie mulţimea şi pe reprezentanţi aleşi ai acestora, adunaţi la Alba Iulia. Prinderea conducătorilor era obiectivul urmărit de Kratochwil. Prinzând însă de veste că trupele române au ocupat poziţii pe Mureş, Kratochwil renunţă la proiectul său. În nord, până la 1 decembrie 1918, trupele Diviziei 7 infanterie au ocupat oraşele Bistriţa, Dej şi Cluj, în timp ce Divizia a 1-a Vânători, sub comanda generalului Leca, şi Divizia 2 Vânători, comandată de generalul Dabija, treceau în Ardeal în subordinea Comandamentului Trupelor din Transilvania. Prezenţa armatei române regale în Ardeal a descurajat şi împiedicat formarea unor „republici locale” şi estomparea actelor de sabotaj de tot felul.

Ordinul 231, semnat de generalul Constantin Presan, stabilea misiunile pentru unităţile concentrate în Transilvania. Ordinul prevedea ca, în cel mai scurt timp, trupele să treacă dincolo de munţii Apuseni şi să ocupe Crişana şi Maramureşul[15]. Toate bandele de bolşevici trebuiau aruncate dincolo de linia de demarcaţie formată din localităţile Hust, Satu Mare, Carei, Oradea, Salonta, Arad. În etapa a doua, dacă acţiunile se vor desfăşura avantajos, se va trece de acest obiectiv la linia Szeged, Oroshaza, Debreţin şi chiar dincolo, până la Tisa[16]. Înaintarea trebuia astfel coordonată încât punctele tari din teren să rămână de fiecare dată în mâna trupelor române. Ordinul dat de Marele Cartier General avea în vedere, în primul rând, dispunerea inamicului, precum şi natura spaţiului geografic al teatrului de operaţii al războiului româno-ungar.

Gruparea forţelor Comandamentului Trupelor din Transilvania, a căror comandă a fost transferată, pe 12 aprilie 1919, generalului Gh. Mărdărescu, a fost realizată pe baza informaţiilor deţinute de Marele Cartier General despre inamic. Marile unităţi şi unităţi ungare, în plin proces de mobilizare şi realizare a noilor structuri, dispuneau de 7 divizii de infanterie şi o brigadă marină, cu un efectiv de 55 – 60.000 militari[17]. În linia întâia erau aproximativ 20.000 oameni, 72 tunuri şi 5 trenuri blindate, iar în linia a doua 45 – 50.000 luptători şi 65 guri de foc[18].

Cât priveşte calitatea trupelor, acestea erau „bine echipate şi înarmate cu mitraliere şi puşti mitraliere. Artileria era insuficientă şi neconstiuită în comandamente. Cavaleria neorganizată încă, acţiona cu un pluton pe Valea Crişului Alb. Instrucţia şi disciplina trupelor erau puternic bolşevizate. Cu toate acestea, era de aşteptat o rezistenţă destul de serioasă din partea lor (ungurilor), dată fiind propaganda şovinistă”[19] şi formarea acestei noi armate pe baza voluntariatului. Solda trupei a crescut la peste 500 coroane pe zi, ceea ce dădea un plus de motivaţie. Acestor trupe li se mai alăturau, după informaţiile deţinute de comandamentul român, „grupuri de bolşevici şi garda roşie” [20]. Divizia 20 secui, de sub comanda colonelului Kratochwil, era considerată ca „o mare unitate de elită”, cu oameni refractari la bolşevism[21].

Campania armatei române din 1919 se înscrie ca una dintre cele mai onorante care a consfinţit unirea de facto, realizată de jure la 1 decembrie 1918. Această campanie, după cum demonstrează Ioan Ţepelea în lucrarea sa 1919 o campanie pentru liniştea Europei[22], întăreşte concluzia că efortul politic, dar mai ales militar, al României, şi-au atins obiectivele. Liniştea Europei a fost, aşadar, salvată şi asigurată de armata română, concomitent cu realizarea obiectivului naţional.

Cea mai preţioasă informaţie privind cauza acţiunii ofensive a armatei române dincolo de Tisa o regăsim în Jurnalul de operaţii al Comandamentului Trupelor din Transilvania.. Documentul amintit precizează că date fiind pe de o parte atacurile necontenite ale ungurilor contra trupelor noastre, iar pe de altă parte propaganda bolşevistă precum şi terorizarea cu arma în mână a populaţiei româneşti aflată în teritoriul încă neocupat[23], în conformitate cu ordinul 231/10.04.1919, trupele române au declanşat ofensiva pe tot frontul.

Acţiunile de luptă s-au purtat cu îndârjire deoarece inamicul ceda cu greu. Rapoartele operative consemnează eforturile depuse de trupele române pentru îndeplinirea misiunilor de luptă ordonate. Dacă desfăşurarea luptelor respectă firul evenimentelor, fiind cam la fel prezentate de ambele tabere beligerante, bilanţul luptei avea înscrise în documente rezultatele diferite[24]. În jurnalul de operaţii sunt citaţi 2 ofiţeri morţi şi unul dispărut, iar la inamic 30 morţi şi 30 răniţi, în timp ce ungurii supraestimează la 450 numărul celor morţi şi răniţi, din tabăra românilor.

În fruntea dispozitivului din centru, marşul triumfal spre Oradea, era avangardat de generalul Traian Moşoiu. Evenimentele se succedau cu repeziciune. Neliniştea şi spaima generală era înlocuită cu bucuria primirii eliberatorilor. Rapoartele unităţilor evocă episoade dramatice de luptă, dar şi evenimente ciudate, cum ar fi, de pildă, încercarea ofiţerilor din divizia comandată de colonelul Kratochwil de a „rupe cu regimul politic roşu de la Budapesta”[25].

La Carei o delegaţie ungurească, în frunte cu doi maiori şi un căpitan, s-a prezentat pentru parlamentări, aducând cu ei pe maiorul Rozin, cel căzut prizonier în luptele de la Hodod, cu propunerea de a „lupta alături de români împotriva trupelor roşii”. În acest scop, Divizia de secui se concentra în raionul Sovanihaza, Mateszalka. Era însă prea târziu, trupele române au încercuit şi dezarmat unităţile trufaşului Kratochwil. Suveranul Ferdinand, pentru această ispravă, l-a decorat, la Carei, pe generalul Traian Moşoiu, cu cea mai înaltă distincţie de război, rezervată în exclusivitate ofiţerilor, Ordinul „Mihai Viteazul”.

Cu valoare de simbol apreciem şi mulţumirile oficialilor unguri şi ale populaţiei adresate armatei române, pentru că i-a „scăpat de orgia bandelor ungare, angajându-se să se supună ordinelor”[26]. Altă parte dintre localnici, devotaţi cauzei ungurimii, s-a angajat în luptă „aruncând cu grenade asupra trupelor române. S-au găsit ţărani morţi pe linia de luptă”, scria comandantul Regimentului 4 Roşiori, relativ la luptele duse la Curitău[27].

Fiindcă evenimentele de la Oradea sunt cunoscute din cartea Zile trăite scrisă de episcopul Roman Ciorogariu, vom conclude doar că 20 aprilie 1919 a fost „o zi de glorie”, cum pe bună dreptate o numise Nicolae Iorga. Generalul Traian Moşoiu devenise „eroul nostru naţional”, întâmpinat de primarul Rimler Karoly „la intrarea în oraş, cu pâine şi sare”[28].

Obiectivul celei de-a două etape fusese atins dar s-a continuat ofensiva până la Tisa, din considerente de ordin militar. Argumentele de ordin militar se pare că au prevalat, fapt pentru care generalul Franchet d'Esperey aprecia că ofensiva română „va avea în Orient cel mai mare efect politic”[29]. Imediat, Marele Cartier General a transmis ordinul nr.457, din 20 aprilie 1919, care prevedea: continuarea cu maximum de energie a ofensivei; ocuparea nodurilor de căi ferate şi ocuparea podurilor de peste Tisa. Ordinul de operaţii nr.10 din 21 aprilie 1919 punea în mişcare întregul dispozitiv ofensiv al Comandamentului Trupelor din Transilvania, care a ocupat malul stâng al Tisei, pe tot cursul său din Ungaria, până la 1 mai 1919.

În dimineaţa zilei de 20 iulie 1919, îndeosebi în zona Szolnok, după o puternică pregătire de foc de artilerie, trupele ungare au forţat Tisa, reuşind în trei zile să creeze un cap de pod, adânc de 50 km, care însă a fost nimicit de contralovitura declanşată, la 24 iulie, iniţial de Grupul de Manevră General Traian Moşoiu şi apoi prin angajarea tuturor grupurilor, azvârlirea peste Tisa şi refacerea apărării pe râu[30]. Pentru a nu-i da răgaz de refacere, la 29 iulie 1919, începea ofensiva română pe tot frontul, cu direcţia loviturii principale pe direcţia Szolnok, Budapesta. La vest de Tisa, cele 5 grupuri constituite au străpuns apărarea pe direcţia lor, au încercuit forţele grupării inamice cu o parte din forţe, iar cu cealaltă parte a continuat ofensiva spre Budapesta[31].

            Operaţia ofensivă, la care a asistat Ferdinand însoţit de Maria, a pătruns pe o adâncime de 107 km şi a atins un ritm mediu de 15 km pe 24 ore, fără pauză operativă. Atacul scurt, în centrul apărării, a determinat fracţionarea dispozitivul de luptă inamic, manevrarea pe flancuri cu grupuri secundare, mobile ale cavaleri ei, pătrunse pe 3 august 1919 în Budapesta[32]. Despre eveniment vicariatul de Oradea Mare era înştiinţat de Consiliul Dirigent de la Sibiu (anexa nr.1). Intrarea armatei române în Budapesta era considerată ca un fapt de arme de cea mai mare importantă care consfinţea unirea pe vecie a întregului popor românesc sub sceptrul regelui Ferdinand I. Se cuvenea deci să se sărbătorească cu deosebită solemnitate acest mare eveniment istoric mulţumind în cântări de laudă şi rugăciuni fierbinţi înainte de toate bunului Dumnezeu. Intrarea biruitoare a armatei române în Budapesta avea rostul de a curăţi acel cuib de teroare de elementele de dezordine care ameninţa cu foc şi distrugere o însemnată parte a Europei. Aşadar, operaţia militară constituia totodată o misiune istorică a românismului de apărător al culturii creştine contra barbarismului şi o misiune civilizatoare. Armata română era socotită un garant, un paznic al ordinei în mijlocul curentelor distructive ale bolşevismului ungar şi un mijlocitor al civilizaţiei apusene[33]. Până la 22 noiembrie 1919, teritoriul ungar la est de Dunăre a fost ocupat de armata română. Astfel dreptul la autodeterminare a fost recunoscut şi de către bolşevicii, unguri.

În toiul acestor lupte au căzut pe câmpul de onoare, pe malurile Tisei şi în apropiere de Budapesta o seamă de eroi. Lor le dedicăm aceste rânduri în semn de omagiu. Pe 26 Martie 1920, generalul C. Şerbescu[34] trimitea vicarului episcopal ortodox de Oradea Mare adresa cu nr.13070 prin care îl invita ca să participe – alături de arhimandritul Iustin Şerbănescu, confesorul diviziei, cu toţi preoţii militari, – la oficierea parastasului în „memoria eroilor căzuţi în luptele de pe Tisa în anul 1919, şi în amintirea cărora Divizia 2 Vânători le-a ridicat un monument, la mormintele lor din cimitirul Oradea-Mare”[35]. Solemnitatea parastasului s-a oficiat pe 4 aprilie 1919, în biserica catedrală, şi a fost urmat de procesiune la mormintele eroilor din cimitirul municipal. La ceremonialul religios şi militar au luat parte toţi ofiţerii superiori şi inferiori din Garnizoană, câte o delegaţie de 12 oameni, corp de trupă, din fiecare unitate a Diviziei 2 Vânători de toate gradele. Compania de onoare şi gorniştii, cu drapelul de luptă, a fost asigurată de Regimentul 2 Vânători, iar muzica de Regimentul 85 Infanterie. Generalii au fost flancaţi de ofiţerii superiori şi inferiori, dispuşi pe front de câte 8, iar autorităţile locale au fost reprezentate de prefectul de Bihor, primarul oraşului, preşedintele Tribunalului şi alţii. În ordine au fost dispuse compania de onoare cu gorniştii, delegaţiile corpurilor, Şcolile, poporul etc. După oficierea tristagionalului la morminte acestea au fost sfinţite de arhimandritul Iustinian iar cuvântările au fost rostite de generalul Şerbescu şi maior Vârtejanu, din partea armatei şi de Roman R. Ciorogariu. Pe adresă de invitaţie Roman R. Ciorogariu adnota: „ce frumos plănuit şi ce măreţ realizat” [36].

După celebrarea firescului gest de camaraderie săvârşit de personalul diviziei, cu largul concurs al bisericii şi al oficialităţilor locale, generalul, a doua zi, adresa vicarului Roman Ciorogariu mulţumiri sufleteşti, în numele ofiţerilor şi a trupei, şi recunoştinţa pentru participarea la „pioasa şi patriotica serbare cu ocazia procesiunii şi inaugurării modestului monument ridicat în memoria eroilor căzuţi pentru întregirea neamului pe Tisa aduşi şi îngropaţi în cimitirul din Oradea-Mare”[37].

Monumentul eroilor D.2 V. din cimitirul Muniipal Oradea

Autorităţile au fost impresionate de gestul militarilor de a-şi omagia camarazii care şi-au făcut suprema datorie faţă de ţară, prin eternizarea în bronzul statuii a zborului lor avântat asemenea Vulturului carte-i reprezintă (foto). Militarii au fost sensibilizaţi şi mai mult de mesajul cald şi plin de simţăminte patriotice pe care părintele vicar le-a adresat la mormintele celor căzuţi, cuvinte care au fost ca un „balsam înviorător pentru acei ce au fericita ocazie să le asculte, precum şi au adus consolaţie Dumnezeiască în sufletele celor ce au pierdut aceste fiinţe scumpe inimii lor”[38]. Generalul Şerbescu şi şeful său de stat major rugau pe vicar să li se încredinţeze o copie după înălţătoarea cuvântare spre a fi publicată împreună cu darea de seamă asupra inaugurării monumentului (anexa nr. 3).

            Evenimentul era considerat cu totul deosebit pentru militari chiar dacă monumentul era unul modest faţă de faptele măreţe ale celor ce s-au jertfit pentru patrie. Adresându-se Chiriarhului bihorean comandantul Diviziei 2 Vânători, general Şerbescu încredinţa lui şi bisericii greco-ortodoxe din Oradea-Mare acele „scumpele relicve, fiind convinşi că şi aceste mărturii ale sacrificiului făcut cu generozitate de tinere vlăstare vor deveni sub oblăduirea oamenilor un loc sfânt al neamului, unde energii noi vor căpăta cu generaţiile viitoare”[39].

Pe 17 aprilie 1920 comandantul Diviziei 2 Vânători, generalul Şerbescu trimitea adresa cu nr. 568, către Vicarul Episcopiei Greco – Ortodoxe Roman Ciorogariu, prin care-i prezenta planul modestului Cimitir, unde se odihneau corpurile neînsufleţite ale eroilor morţi pe Tisa pentru întregirea neamului. Generalul preciza că fiecare mormânt avea pe cruce şi numele eroului înhumat în el, iar pe mormintele eroilor anonimi, al căror nume nu s-a putut afla, cu toată oboseala ce şi-au dat organele acestei divizii, s-a pus titlul bine meritat: Un erou Român.

Episcopul Roman R. Ciorogariu trimitea pe 18 aprilie /1 mai 1920, Oficiului parohial de la Parohia Centrală din Oradea Mare tabloul nominal al eroilor căzuţi în luptele de la Tisa, din anul 1919, pentru întregirea neamului şi înmormântaţi în cimitirul Rulikovski. Preasfântul părinte considera că “aceste morminte de eroi sunt morminte sfinte ale neamului românesc şi nouă ne revine urmarea de a fi îngrijitorii lor. Din cultul eroilor, fiind viu la aceste morminte, se vor inspira viitoarele generaţii chemate să apere moştenirea acestor eroi. Numele eroilor cuprinşi în şablon (listă – n.n.- anexa nr.2) să fie introduse în cronica parohiei împreună cu istoria intrării armatei române în Oradea Mare. Mai departe să se facă o pomenire a eroilor înmormântaţi în cimitirul Rulikovski şi cimitirul Olosigului, ca la lunea morţilor (numită Paştele morţilor) să se servească, în tot văzul, pomenirea lor, ca a morţilor naţiunii” [40].

Peste ani, aflăm din documente, că parcela eroilor a fost îngrădită, de alte morminte, conform deciziei comisiei compusă din reprezentanţii tuturor cultelor, ai municipiului şi Garnizoanei şi în plus o porţiune destinată pentru procesiuni şi slujbe religioase pentru eroi[41]. Pe 16 mai 1929, episcopul Roman R. Ciorogariu scria comandantului Diviziei 17 Infanterie din Oradea despre situaţia mormintelor din parcela eroilor, în care cu timpul s-au şters inscripţiile de pe cruci. Nevoia de refacere şi de delimitare a mormintelor eroilor de alte morminte – civile şi militare – era motivată de procesiunile care se fac anual de ziua morţilor (după duminica Tomii) şi de ziua eroilor. În înţelegere cu garnizoana şi comandamentul militar s-a fixat un loc pe care să se ridice o capelă înaintea monumentului. Episcopul relata şi faptul că o „bună parte dintre ofiţeri, în frunte cu colonelul Târnoveanu, au fost înmormântaţi de mine”[42], după cum acei dintre răniţi care au murit ulterior au fost înmormântaţi în cimitirul Olosig. Mai târziu au fost înmormântaţi toţi cei răposaţi în spitale. Obligat de misiunea sa duhovnicească de a se îngriji de mucenicii României Mari, vrednicul vlădică al Oradiei făcea propunerea ca „locul de odihnă a celor cuprinşi în tabloul anexat să se declare morminte de eroi. În faţa lor, pe locul rămas încă neocupat de alţi morţi, alături de monument, să se ridice un paraclis în care să ardă veşnic candela cultului eroilor şi să se facă slujbe de pomenire. Mai deodată e necesar pe temeiul şablonului nominal să fie reconscrise crucile şi împrejmuiţi eroii ca astfel să se păstreze memoria lor. Preotul militar ortodox din garnizoană să aibă nemijlocita lor supraveghere şi serviciul de pomelnic la aceste morminte de eroi, pentru a le da caracter militar de sine înţeles sub îndrumările episcopului ortodox de Oradea”[43]. Tot aşa se propunea să se procedeze şi cu mormintele din cimitirul Olosig, rămânând ca şi troiţa de lemn ridicată acolo să fie tot la fel în grija preotului militar de garnizoană şi a episcopului locului. Mormintele să fie îngrădite şi îngrijite,  pentru ca „în acest chip a celor adormiţi în serviciul patriei” [44] să li se dea onorul cuvenit, de a săvârşi actul de pietate faţă de eroii neamului. Lista înaintată de generalul C. Şerbescu cuprindea următoarele numele tuturor eroilor căzuţi pe Tisa şi înhumaţi în cimitirul din Oradea[45].

 

Anexa nr. 1

Către Consistorul ortodox român Oradea Mare[46]

Nagyszeben 1 – 3736 251 12 4/50 –

 

                Intrarea glorioasă a vitejii armate române în Budapesta capitala inamicului milenar şi înfrângerea completă a armatelor sale constituie fără îndoială fapta de arme cea mai importantă din istoria neamului nostru ea consfinţeşte unirea pe vecie a întregului nostru popor românesc sub sceptrul glorios al marelui nostru Rege Ferdinand 1.- Cuvine se deci să sărbătorim cu deosebită solemnitate acest mare eveniment istoric mulţumind în cântări de laudă şi rugăciuni fierbinţi înainte de toate bunului şi dreptului Dumnezeu care ne-a ajutat să aducem la îndeplinirea idealului nostru naţional, – adânc înrădăcinat în gândul şi sufletul tuturor românilor, de aceea vă rugăm să dispuneţi prin circulară că în ziua de 15/28 August când serbăm Adormirea Născătoarei de Dumnezeu şi când se vor împlini 3 ani când România a scos sabia pentru eliberarea noastră şi pentru apărarea dreptăţii să se facă rugăciuni de mulţumită în toate bisericile româneşti pentru strălucita învingere a armatei române să se ţină parastas întru odihna sufletelor şi pomenirea eroilor noştri căzuţi pe câmpul de luptă pentru întregirea neamului , – în sfârşit să se ţină cuvântare patriotice întru glorificarea armatelor noastre care au intrat biruitoare în Budapesta, – inima duşmanului nostru şi au curăţit acest cuib de teroare de elementele dezordinea care ameninţau cu foc şi distrugere o însemnată parte a Europei. Să se arate o misiune istorică a românismului ca apărător al culturii creştine contra barbarismului, şi misiune civilizată în viitor şi prezent. Ca apărător al drepturilor paznic al ordinei în mijlocul atâtor curenţi distructivi şi mijlocitor al civilizaţiei apusene .

 Şeful resortului Branisce. 

 

Anexa nr.2

 

Domnule General

La Oradea am fost aduşi în 1919 eroi morţi şi răniţi de pe câmpul de luptă de la Tisa. Morţii au fost înhumaţi în cimitirul numit Rulikovski răniţii vor fi aşezaţi în spitalul militar şi parcela fostei armate a monarhiei lângă gară.

1. 1.Subsemnatul adresez tabloul eroilor înmormântaţi în cimitirul Rulikovski, aşa cum ni s-a scris de Divizia II Vânători, toţi ortodocşi, aşezaţi pe un loc gol din faţa mormintelor de ortodocşi. O parte din ofiţeri în frunte cu col. Târnoveanu au fost înmormântaţi de mine.

La 4 Aprilie 1920 s-a inaugurat în faţa mormintelor de eroi monumentul de astăzi sfinţit de mine în sobor. Subsemnatul adresez adresa Nr. 233/920 a Diviziei a II-a de vânători prin care se încredinţează osemintele bisericii orădene. De asemenea în fiecare luni a morţilor (după Duminica Tomii) fac preoţii noştri parohiali slujbă la aceleaşi morminte ale eroilor şi procesiunea din ziua Eroilor.

Eu, în înţelegerea cu comandantul militar am stabilit un loc pentru ridicarea unei capele înaintea monumentului….

 

Anexa nr.3

Domnului C. Şerbescu[47]

Comnadantul Diviziei 2 Vânători

Oradea Mare

 

Cu profundă gratitudine am primit cuvintele sufleteşti cu care m-aţi onorat prin adresa de sub nr. 233 pentru modesta mea contribuţie la actul măreţ a inaugurării monumentului ridicat în memoria eroilor căzuţi pe câmpul de onoare.

                Sunt fericit că-mi oferiţi îngrijirea de aceste sfinte morminte, ca ele să rămână pentru toate vremurile pe care să se reverse cursul istoriei de neam.

                Şi ca să rămână numele acestor eroi în pomelnicul bisericii, vă rog a ne transmite lista celor înmormântaţi în cimitirul oraşului, urmând să ne îngrijim şi de cei înmormântaţi în cimitirul de lângă spitalul …

Alăturat vă trimitem şi cuvântarea rostită de mine la inaugurarea monumentului întru-cât m-a putut  servi memoria , pentru că nu o aveam scrisă de mai înainte. Vă rog domnule general să primiţi Dumneavoastră în persoană cu domnii ofiţeri şi trupa Diviziei 2 Vânători asigurarea iubirei şi admiraţiunei ce v-o păstrez şi propag între fii bisericii ocârmuită de mine.

Oradea Mare, 10 Aprilie 1920

  Roman Ciorogariu

 

Anexa nr.3

Nr. 381[48]

Cuvântarea P.S.S Vicar episcopesc la inaugurarea monumentului eroilor

din 4 aprilie 1920 din Oradea-Mare

 

„Sculaţi morţilor şi vedeţi că au venit la voi camarazii voştri, care împreună cu voi au purtat crucea suferinţelor în războiul sfânt al neamului românesc, să facă mormânt sfânt din moaştele voastre de eroi şi să bea din paharul morţii din care voi a-ţi băut, rostind la mormântul vostru jurământul că vor fi gata când patria-i va chema să apere moştenirea voastră !

Sculaţi morţilor şi vedeţi că au venit la voi cei care au dezrobit aceste hotare cu vitejia lor şi vă înconjoară cu pietatea cu care se apropie credinciosul creştin de Sfântul Mormânt  al eroului de pe Golgota. Precum acel sfânt mormânt ţine loc de respiraţie creştină pentru suflarea creştină, aşa loc de respiraţie patriotică să vă aducă prinosul recunoaşterii sfinte a sufletului românesc care va fi de acum înainte mormântul vostru, veşnic grăitor despre iubirea de patrie a eroilor prin care au fost apărată şi întregită ţara, prin care noi am devenit cetăţeni români.

Sculaţi morţilor şi vedeţi România Mare, înfăptuită cu sacrificiul sângelui vostru, cum moşii şi strămoşii voştri o visau, acest rotund pământ românesc binecuvântat de toată podoaba creaţiunei dumnezeieşti, care cu nu mai e un vis ci o dulce realitate care te face nerăbdător de a muri pentru această Înviere a nemului românesc.

Biserica noastră, în a cărei lege aţi murit, moarte de eroi, cu smerenia aplaviei vine să-şi dea partea sa din acest înălţător act de pietate, a camarazilor voştri, care şi a tuturor românilor pentru că voi pentru toţi aţi murit.

Eroi anonimi ai epopeii neamului românesc dormiţi în pace!, biserica vă primeşte în pomelnicul martirilor legii strămoşeşti şi nu va înceta a vă pomeni în rugăciunile sale pentru a ţinea viu cultul eroilor care ne-au dezrobit şi au creat România Mare. Pomenirea memorie voastre va fi o răsplată, afară de aceea ce o pot da românii, răsplata lui Dumnezeu dincolo de mormânt.

Binecuvântată fie memoria voastră în veci Amin”.