Drăgăşănenii şi cucerirea independenţei

Mihail Kogălniceanu, subliniind faptul că „avem braţe, dar n-avem puşti“ (Istoria României – IV, 1964, 609), făcea un apel călduros către întreaga naţiune pentru a contribui benevol la cumpărarea armelor necesare frontului. Până la sfârşitul lunii octombrie 1877, locuitorii din 14 comune vâlcene oferiseră 9959 lei pentru cumpărarea de arme; în acest scop, au subscris atât particularii, cât şi – din bugetul fiecăreia – comunele urbane, printre care şi Drăgăşaniul. Echipamentul armatei era, de asemenea, deficitar. Parţial, îmbrăcămintea şi mai ales lenjeria ostaşilor, au fost completate prin ofrandele făcute de cetăţeni, îndeosebi odată cu venirea frigului. A fost necesară confecţionarea de cojoace pentru soldaţi. Judeţului Vâlcea i s-au cerut un număr de 2000 de cojoace, care au fost confecţionate de cojocarii din oraşele Drăgăşani, Râmnicu-Vâlcea şi Ocnele Mari, o parte din piei fiind rechiziţionate pe plan local. Au fost cumpărate 205 cojoace, iar pentru cumpărarea armelor „ofrandele s-au urcat aproape la 7000 franci, osebit Drăgăşani şi cei particulari” (DJVAN – PJV, dos. 122/ 1877)

După începerea ostilităţilor, au apărut şi primele victime ale războiului, răniţii având nevoie de o îngrijire medicală corespunzătoare, în spaţii special amenajate. La Drăgăşani, s-au organizat spitale în localul şcolii şi în conacul moşiei statului, care a necesitat reparaţii. Pentru aceasta, au fost rechiziţionate 34.000 cărămizi din Drăgăşani; s-a folosit pentru acoperiş ţigla primită ca ofrandă de la 6 locuitori din comuna Vaideeni, iar mobilierul necesar s-a adus de la staţiunea balneară Călimăneşti şi de la mânăstirea Bistriţa. Intre 7 septembrie 1877 şi 26 aprilie 1878, la spitalul din Drăgăşani au fost internaţi 260 de militari care, aşa cum se arată într-un document, „au fost foarte bine primiţi de cetăţeni“. Trebuie amintită şi participarea populaţiei civile, care a îngrijit „în mod voluntar răniţii români, şi reliefată activitatea femeilor care „au dat dovadă de iubire a aproapelui, de dăruire  şi abnegaţie“. Documentele vremii  confirmă cele spuse: „pregătiţi aci (la Râmnicu-Vâlcea, n. red.) şi la Drăgăşani, spitalul, pentru 300 bolnavi. Materialul de rufărie şi medicamente se va da de la Ministerul de Război; cu toate acestea, faceţi apel şi la cetăţeni pentru ofrande de rufărie” (Cârstea-Constantinescu, 1980); „…întocmiţi un comitet şi lista de subscripţiune care va face apel cetăţenilor de aci a face ofrandă pentru bolnavi – obiecte necesare, cum [ar fi]: paturi, scaune, mese, rufărie, saltele, scamă şi altele, acestea, fără zăbavă” (DJVAN, PJV, dos. 121/1877). (. . .) s-au luat măsuri de s-au compus două comitete: unul de dame şi altul de bărbaţi, (. . .) astfel încât bolnavii, sosind, s-au putut întrebuinţa şi îngriji cu ajutorul cetăţenilor până acum (. . .). 54 soldaţi bolnavi sosiţi aseară li s-a dat hrană din ofrandele locuitorilor şi pentru astăzi şi pâine de drum  celor ce sunt a porni spre Râmnic (100 de bolnavi. (. . .)La spitalul înfiinţat în comuna Drăgăşani pentru soldaţii români şi convalescenţi, s-au făcut mai multe ofrande de diferite naturi şi întrecându-se fiecare cetăţean după puterea sa şi în tot modul, uşura suferinţele acestor martiri ai României” ( urmează o listă cu 69 nume) (DJVAN, PJV, dos. 58/1877).

Mai mulţi cetăţeni din Drăgăşani, au primit de bunăvoie în casele lor, câte unul sau doi soldaţi români, asigurându-le hrana şi toate cele necesare. La sfârşitul lunii ianuarie 1977, se cerea să se organizeze internarea a 300 de otomani (din cei 10227 soldaţi turci luaţi prizonieri de armata română la căderea Plevnei) la schitul Mamu-Şerbăneşti şi în conacul moşiei Drăgăşani, fiind necesare cartiruirea lor şi asigurarea hranei necesare. Între 15 septembrie – 1/13 decembrie 1877, au intrat în cura spitalului Drăgăşani: răniţi – 2 caporali şi 4 soldaţi, iar bolnavi – 8 sergenţi, 12 caporali şi 92 soldaţi. Printre maladii, s-au constatat: intoxicaţii, anemie, dizenterie; 4 oameni au murit de pneumonie şi febră tifoidă.

Vestea proclamării independenţei României a generat un entuziasm fără margini în rândul cetăţenilor din Drăgăşani, pe care subprefectul Ştefan Popescu îl descrie astfel, în telegrama din 10 mai 1877: „Astăzi, 10 ore după Tedeumul cântat în biserica „Adormirea”, fiind prezente toate autorităţile, tot publicul din oraş, mergând apoi la primărie, unde am prezentat felicitările întregului public, mă grăbesc în a vă anunţa că entuziasmul a fost fără margini, toiţi cetăţenii, fără excepţiune, sunt electrizaţi de bucurie şi fericire pentru independenţa Patriei noastre române” (DJVAN, PJV, dos. 58/1877).

Eroismul de care au dat dovadă pe câmpul de luptă, este ilustrat şi de faptul că foarte mulţi dintre ostaşi au primit decoraţiile româneşti „Virtutea militară”, “Trecerea Dunării” sau medalia comemorativă rusă.