Drăgăşani – Economia şi Societatea de la începuturi până la 1831

Se culegeau alune, nuci şi jir, din care se obţinea şi ulei, dar şi fragi, mure, zmeură, afine, măceşe, ori fructe ale pomilor pădureţi. În sfârşit, omul culegea ciuperci şi bureţi vineţi de fag, de brad, gălbiori, mânătărci, lăptaşi, ghebe, zbârciogi etc. Pădurea constituia, în acelaşi timp, loc de refugiu şi adăpost în perioadele unor invazii sau lupte pentru cuceriri ori jafuri.

Viticultura, ramură specializată a agriculturii, a constituit o îndeletnicire milenară a populaţiei autohtone. Existenţa viţei de vie sălbatice (vitis silvestris), cunoscută în popor ca „lăuruscă” sau  „curpen”, crescând izolat în pădurile seculare ale zonei, agăţându-se şi încovoindu-se pe trunchiurile celor mai înalţi arbori, alcătuind acea „vie pădure” de care vorbesc documentele vechi, a contribuit în bună măsură ca atenţia omului, la începuturile sale, să fie atrasă de această plantă, căreia apoi să-i dea îngrijirea de care avea nevoie, pentru a-i deveni folositoare.

Podgoria Drăgăşani, una din cele mai vechi şi mai renumite podgorii ale României, încununează din timpuri străvechi colinele piemontane ale judeţelor Vâlcea şi Olt. Vechimea viilor de aici este greu de precizat. Condiţiile fizico-geografice favorabile – o regiune adăpostită, dealuri cu pante având expunere sudică, sud-estică şi sud-vestică, un sol prielnic, temperaturi moderate, cu perioade optime de strălucire a soarelui în perioada de coacere  a strugurilor – au determinat de timpuriu dezvoltarea culturii viţei de vie în zona Drăgăşani. E greu de precizat dacă modul de introducere  a primelor plantaţii de viţă de vie în Drăgăşani, este legat de existenţa întâilor culturi viticole realizate de geto-daci sau chiar de traci (Teodorescu, 1966).În lipsa documentelor, este de presupus că în zona Drăgăşaniului, indiferent de numele cetăţilor şi aşezărilor care vor fi fost aici în vechime, cultura viţei de vie se va fi practicat fără întrerupere, chiar dacă, pentru perioade mai vechi, lipsesc mărturiile arheologice sau de altă natură.

Hrisoavele din secolele XIV-XVI vorbesc despre existenţa moşnenilor din satul Nuci (Bârsanu), obligaţi din cauza birurilor care nu se mai puteau plăti, să-şi vândă pământurile, ca şi moşnenii din  Gârdeşti şi Momoteşti, sate de care documentele amintesc mai puţin; locuitorii acestora fiind liberi şi conducându-se singuri, existenţa lor nu interesa pe nimeni. Din actele emise de cancelariile domneşti, rezultă că trăsătura caracteristică a vieţii economice a ţinuturilor de care ne ocupăm, în perioada secolelor XIV-XVI, era economia naturală. Principalele ramuri ale economiei locale continuă să rămână cultura cerealelor şi, strâns legată de ea, creşterea animalelor, iar în cadrul agriculturii, o ocupaţie de bază o constituie cultura viţei de vie. Documentele vremii mărturisesc de cultura viţei de vie, de stăpânii suprafeţelor cultivate, de daniile făcute de domnitori mânăstirilor sau slujitorilor credincioşi, de impozitele care se percepeau de la producători etc. Întreaga întocmire a Ţărilor Române pornea de la baza agrară cu culturi de grâne, viţă de vie, pometuri, creşterea de vite  mari şi mici, îngrijirea albinelor şi pescuit. Creşterea producţiei în această perioadă, se făcea în condiţiile extinderii suprafeţelor arabile, prin defrişări şi desţeleniri. „Confruntarea” dintre ogor şi pădure s-a desfăşurat secole de-a rândul, terenurile agricole continuând să fie curăţite cu securea, cu sapa  şi cu focul, în pădurea deasă şi tare, după cum aminteşte un document muntean din 1545.

Comerţul drăgăşănean are vocaţie istorică. Se presupune că încă dinainte de sosirea romanilor pe aceste meleaguri, la Zlătărei ar fi existat un târg al aurarilor, supravieţuind aici până târziu, de vreme ce în secolul al XVII-lea descoperim în documente existenţa târgului săptămânal şi a unui număr relativ mare de negustori locali care se opun vehement strămutării cu prăvălii cu tot în târgul Drăgăşanilor, târg ce aparţinea pe vremea aceea Episcopiei Râmnicului. Comerţul se practica liber în limita unor norme impuse de proprietarul moşiei, dar şi de autorităţile vremii (vameşi, ispravnici, isprăvnicei, arendaşi). În timp, comerţul a ţinut pasul cu nivelul de dezvoltare tehnico-materială a locuitorilor, principalul consumator al produselor de pe piaţă (Şerban – coord., 2004, 273).

Agricultura. În secolul al XVII-lea, sub raport agricol, trebuie subliniată introducerea culturii grâului de toamnă, cu o productivitate ridicată şi calităţi nutritive mult superioare grâului de primăvară, ca şi înce-perea cultivării porumbului. Răspândirea relativ rapidă a culturii porumbului pe întreg teritoriul ţării, se explică prin aceea că mămăliga din mălai sau făină de porumb e superioară ca gust şi ca aport nutritiv mămăligii de mei, prezentă frecvent pe masa ţăranilor şi pe care poporul nostru o cunoaşte alături de pâinea de grâu, accesibilă mai ales celor avuţi, din cele mai vechi timpuri, încă din preistorie.

Preferinţa pentru porumb se explică şi prin productivitatea lui superioară celei a grâului. De asemenea, când apăsarea exploatării turceşti  şi a fiscului au crescut, atunci ţăranii, ca o măsură de apărare, au început să cultive porumbul, cultura acestei plante întinzându-se în toată ţara, dat fiind că porumbul nu era cerut de turci şi nici supus birurilor interne, în perioadele de început ale cultivării sale. Porumbul s-a cultivat atunci îndeosebi pe terenurile noi redate agriculturii prin desţelenirea pădurilor din zona localităţii, ceea ce a asigurat o productivitate ridicată. Astfel, el a devenit principalul şi aproape unicul aliment al populaţiei de la ţară.

a) Satul Drăgăşani

În prima jumătate a secolului al XVII-lea, aşezarea Drăgăşani, prin mărime, număr de locuitori, dezvoltare economică şi urbanistică, era un sat în care cea mai mare parte a populaţiei se ocupa cu agricultura şi creşterea animalelor. Încă de la sfârşitul secolului al XVI-lea, prin acte de danie şi hrisoave domneşti din anii 1582 şi 1599, satul Drăgăşani trece în stăpânirea Episcopiei Râmnicului, devenind feudă episcopală şi, împreună cu satul Momoteşti, vor forma moşia Drăgăşani.

În afară de satul Drăgăşani, întâlnit cu această titulatură în numeroase documente, pe teritoriul actual al oraşului, la vremea respectivă, se mai aflau satele Gârdeşti, Momoteşti şi Bârsanu – care erau sate de moşneni – şi satul Zlătărei, care era moşie boierească. La începutul secolului al XVIII-lea, regiunea Drăgăşani era renumită în cultura viţei de vie. Recoltele de vin de calitate şi destul de bogate fac ca feudalii mai înstăriţi sau mai mărunţi, chiar şi locuitori fără pământ, să cumpere şi să planteze vii în Dealul Drăgăşanilor, pe proprietatea lor sau a altora, recurgând la învoieli cu proprietarii.

Practicarea agriculturii în secolul al XVIII-lea e menţionată într-un document din 1729 – Catastih de conscripţionul judeţului Vâlcea, în care sunt menţionaţi doi morari la Drăgăşani – Neagoe şi Vlad – şi unul la Zlătărei, cu mori pe Olt sau Pesceana, care, prin îndeletnicirea lor, scot în evidenţă specificul agricol de cultură a cerealelor; 4 ciobani – Drăghici, Necula, Iacob şi Dumitraşcu – care, prin numărul lor, în raport cu populaţia satului ce nu depăşea 350 de locuitori, ne dau posibilitatea să deducem că ramura creşterii oilor era bine dezvoltată. Mai sunt nominalizaţi 3 văcari – Simion, Ştefan şi Radu – şi un jugănar, care aveau în grijă, în afara bovinelor din gospodăriile proprii, un număr mult mai mare de animale, iar nominalizarea în  Zlătărei a unui untar, conduce la concluzia  că producţia de lapte era suficientă pentru a produce şi unt, care să fie vândut în târgul săptămânal. Documentul mai aminteşte de doi porcari, ceea ce dovedeşte că în afara porcilor crescuţi în gospodărie, se creşteau porci în turme, hrăniţi cu jir şi ghindă, îngrăşaţi pentru comer-cializare în Transilvania şi Ungaria; din vânzarea râmătorilor, se obţineau venituri importante.

b) Târgul Drăgăşani – centru comercial şi meşteşugăresc

În zona centrală de azi a oraşului Drăgăşani, în partea de sud-est, încă de la sfârşitul secolului al XVII-lea, se găseau 3 clădiri, dintre care, cea mai impunătoare era Metocul Episcopiei sau Casa lui Filaret (sau „Casa episcopală”), după numele episcopului care a construit-o, fiind locuită de călugării care  îngrijeau  moşia episcopiei. Despre metohul Episcopiei, se vorbeşte încă din 17 mai 1745, iar un document de la începutul secolului al XVIII-lea, face precizări privitoare la construcţia unor clădiri ale episcopiei de către episcopul Filaret: „plăcându-i locul acesta unde se află acum târgul, au zidit o pereche de case ca să fie scaunul metoh şi după facerea acestor case, au trecut vreme de mijloc până la leatul 1791”; clădirile respective au fost folosite de turci în 1821 ca fortăreţe, în jurul cărora au săpat şanţuri în timpul luptelor dintre panduri şi turci şi al asediului organizat de panduri. Se mai afla Casa Şetrarilor, casa negustorului Băluţă Boltaşu din Craiova, care avea o pivniţă mare în care încăpeau 24 de buţi cu vin şi altele cu rachiu; cea de-a treia clădire aparţinea bisericii „Adormirea”, restul construcţiilor locuitorilor aflându-se în nord-vestul acestora, în zona străzilor de azi – Traian şi Bălcescu.

În anul 1778, generalul Von Bauer scrie în Memoriile sale, despre Drăgăşani: „sat cu o casă episcopală şi o curte boierească, o biserică, vii, un târg şi o trecere peste Olta (sic!)” şi de „Slătărei (Zlătărei), sat cu o biserică pe Olta” („A.O”, 14/ 1924, 306).Consemnarea lui Von Bauer este prima menţiune  cu privire la târgul de la Drăgăşani, termenul de târg desemnând locul unde se fac schimburi de produse, iar ulterior, denumind întreaga aşezare în care se desfăşoară activităţi de comerţ. Meşteşugarii îşi desfăceau produsele fie direct prin prăvăliile proprii, fie la piaţă sau târg, prin intermediul negustorilor, în vreme ce ţăranii îşi vindeau marfa la piaţă, direct sau prin intermediari.

De-a lungul secolelor XVII-XVIII, în toată ţara au luat fiinţă numeroase târguri periodice, de regulă săptămânale şi, în unele cazuri, anuale. Târgurile săptămânale atrăgeau spre piaţa aşezărilor care le organizau, un aflux de populaţie rurală din zonele înconjurătoare şi serveau la stabilitatea schimburilor de produse. La aceste târguri veneau şi negustori din afara zonei şi chiar negustori străini. De altfel, populaţia târgului era amestecată din punct de vedere social, dar elementul esenţial îl formează meseriaşii şi negustorii. În aceste aşezări, s-au stabilit şi alte elemente etnice: greci, evrei, armeni, germani, bulgari etc.

Meşteşugarii şi, odată cu ei, negustorii, pentru a produce şi a vinde produsele, aveau nevoie de spaţii în vederea producerii, depozitării şi desfacerii. Pentru aceasta, ei îşi construiesc, cu acordul proprietarului, în cazul nostru – Episcopia Râmnicului, ateliere şi spaţii de prezentare şi desfacere a produselor, în care meşterul are rolul principal, iar negustorii îşi construiesc prăvălii, contribuind în acest fel la dezvoltarea urbanistică a localităţii. La rândul său, proprietarul moşiei îşi construieşte propriile prăvălii pentru a-şi desface produsele obţinute pe terenurile sale, mai ales vin şi rachiu, obligându-i, în acelaşi timp, pe negustori, să vândă, prin prăvăliile lor, produsele proprii. Hrisoavele domneşti referitoare la înfiinţarea de noi târguri, cuprindeau, printre altele, şi obligaţia stăpânilor de moşii de a da locuitorilor locuri permanente pentru case, prăvălii, şcoală şi izlaz pentru vite. Unele din aceste târguri periodice au devenit târguri perma-nente, aşa cum s-a întâmplat şi cu Drăgăşani, Găeşti, Vălenii de Munte etc. (Pomelnicul Drăgăşani).

O amploare mult mai mare decât târgurile săptămânale, o aveau târgurile anuale sau bâlciurile. La Drăgăşani, în afara târgului săptămânal, se mai ţineau cinci târguri anuale sau bâlciuri: la Florii, la Sf. Petru (29 iunie), la Sf. Maria (15 august), la Cârstovul viilor (14 septembrie) şi la Sf. Dumitru (26 octombrie), iar la Zlătărei – şase bâlciuri. Într-un document din 1791, se prezintă o plângere a lui Filaret, episcopul Râmnicului, prin care acesta cere ca Episcopia să poată vinde vin şi rachiu în târgul Drăgăşani. În acelaşi an, după ce Divanul Craiovei întăreşte Episcopiei vama târgului ce începuse să se ţină la Drăgăşani, la 29 octombrie 1791, este emis de Mihai Şuţu, domn al Ţării Româneşti, un document special pentru Târgul Drăgăşani, prin care se reglementa drepturile Episcopiei Râmnicului în acest domeniu: „Fiindcă au arătat  domniei mele sfinţia sa, iubitul de Dumnezeu, kir Filaret cum că târgul ce se face la Drăgăşani din sud Vâlcea în câte o zi pe săptămână, este pe moşia sfintei Episcopii, ce se numeşte Batca, unde, după privilegiul ce-l au stăpânii moşiilor, care se urmează în toată ţara, de a-şi vinde fiecare  pe moşia sa vinurile  i (şi; n.a.) rachiurile sale, atât cele mânăstireşti, cât şi boiereşti, fiind cu cale şi dreptate a-şi vinde sfânta Episcopie şi la această moşie. 1791, octombrie 29  (Urechia, 1873, 606-607). Documentul este reînnoit de Alexandru Moruzi vv., la 8 mai 1793.

Concomitent cu târgul de la Drăgăşani, tot o dată pe săptămână – duminica – şi cu şase târguri anuale, funcţiona un târg şi la Zlătărei. Cum acesta îl concura pe cel de la Drăgăşani, ca să se evite concurenţa, mai ales că cel de la Drăgăşani funcţiona pe moşia Episcopiei, episcopul Filaret cere negustorilor din Zlătărei să se mute cu prăvăliile la Drăgăşani: „Şi nu am vrut nicidăcum să ne strămutăm din acel loc, căci ni se întâmpla pagubă şi sărăcie. Aşadar, văzând preasfinţia sa răposatul Filaret, că cu voia noastră nu ne poate muta, au dat jalbă  mării sale Mihai Vodă Şuţul întru a doua domnie (1791-1793) şi au scos poruncă cu mumbaşir dă ne-au dărâmat  casele şi ne-au strămutat în Drăgăşani, unde ne aflăm cu locuinţa” (Stahl, 1959, 86).

În târgul de la Drăgăşani, se valorificau, în primul rând, produse locale: cereale, vite, vinuri, rachiuri, piei, lână, covoare, pânză de in, oale de Lungeşti, vase de lemn (butoaie) de la Mădulari, precum şi produse aduse de negustori români sau străini – stofe, mătăsuri şi pânzeturi de bumbac, articole de sticlărie, de toaletă, coloniale, tutun, articole de fierărie, arme, coase, tesle, potcoave, sobe etc. Informaţii în legătură cu ocupaţia locuitorilor din Drăgăşani, la aceste începuturi ale târgului, găsim în manuscrisul din 1794, Pomelnicul bisericii satului Drăgăşani din judeţul Vâlcea, scris de cronicarul Dionisie Eclesiarhul, care îi menţionează pe toţi cei care au contribuit la construirea acestei biserici: „Şi pentru ca să se ştie, au început zidirea acestei sfinte biserici din temelie la leat1793, martie 13. Toţi negustorii au pus mână de la mână şi au cumpărat un teren de 40/40 stânjeni pe care au zidit biserica cu hramul „Adormirea” Tot atunci, au zidit în curtea bisericii şcoala pentru învăţătura copiilor”.

În acest pomelnic, între negustorii şi meseriaşii din satul Drăgăşani, sunt enumeraţi: Nicolae Băcanu, negustoriu, Gheorghe Braşoveanu, negustor, Tănase cismarul, negustor şi meseriaş, Andrei cojocarul, meseriaş, Petre Braşoveanu, negustor, Dumitru lăcătuşul, Iane grecul, negustor, jupân Dobre, băcanul, Iani, ciobanul, Dicul mătăsaru, Mincul cojocariul, meseriaş, jupan Teodor, cismarul, jupan Preda, boiangiul, jupan Ianache, croitorul, Hristodor, povarnagiu, negustor, Coman Popovici, negustor, Kir Ioan, Crasoveanu, Dincă, cojocar, meseriaş” etc. Deşi suntem la sfârşitul secolului al XVIII-lea, fără ca lista să fie completă, constatăm că o parte însemnată dintre meseriaşi sunt şi negustori, deci îşi vând prin prăvălii proprii produsele obţinute, majoritatea fiind meşteşugari liberi ce se îndeletniceau cu confecţionarea de obiecte de îmbrăcăminte şi încălţăminte: croitori, cojocari şi cizmari. Alături de ei, îşi desfăşurau activitatea de comerţ: braşovenii, mătăsarii, băcanii, boiangii şi chiar un lăcătuş. Acestora li se adaugă: ciobani, butari, dogari, abagii, vieri, văcari, porcari şi un povarnagiu.

Începutul secolului al XIX-lea a fost mai puţin favorabil populaţiei Târgului Drăgăşani, care, în 1803,  a fost jefuit de turcii conduşi de Manaf Ibraim. În 1804, în  judeţul Vâlcea, zona Drăgăşani şi împrejurimi,  se produce un târg mai puţin obişnuit: vânzarea ţăranilor birnici. Din porunca lui Constantin Al. Ipsilanti, domnitorul fanariot al Ţării Româneşti (1802-1806), dată la 13 aprilie 1804, aflăm despre vânzarea ţăranilor birnici la diferiţi creditori, care au împrumutat bani satelor pentru plata birurilor. O asemenea „faptă nevrednică”, ajungând la urechile domnitorului, i-a stârnit indignarea, cerând a se lua măsuri: „…această faptă dându-ne multă tulburare şi mâhnire şi neputând a suferi, am trimis într-adins pe Tutungi-Paşa al nostru a cerceta la faţa locului, carele ne-a adus pliroforire că din însăşi zapisele  ce au găsit în  mâinile acestor negustori şi boieri şi de împreună cu acei locuitori supuşi lor, s-au dovedit adevărată…In ce chip şi cum s-au cutezat la o faptă  ca aceasta ce este împotrivă de legi şi omenirii – a supune om slobod  la robie (Tamaş – Bardaşu – Purece, 1977, 395, 420, 425).

Ipsilanti a luat măsuri constând în distrugerea („spargerea”) zapiselor, care au fost arse chiar în curtea palatului; oamenii au fost trimişi la locurile lor, iar în ceea ce priveşte banii împrumutaţi, „fără a mai fi îndatorire satele a le plăti” celor care au dat cu împrumut. Drăgăşanii datora – împreună cu Gârdeştii – 480 taleri, repartizaţi pe 9 oameni (pe sate). Creditori din Drăgăşani, erau: polcovnicul Codin ot Drăgăşani, căpitan Dumitru, căpitan Dinu  şi Tudose logofeţelul – creditori cu 320 taleri la 6 birnici, din 5 aşezări – şi protopopul Ion ot Gârdeşti, cu 50 de taleri. Este interesant de menţionat că printre creditori se aflau mânăstirile Horezu, Govora, Cozia, Dintr-un Lemn, Schitul Sărăcineşti şi Episcopia Râmnicului (Urechia, 1901, 606-607).

Luptele care s-au purtat la Drăgăşani între panduri plus eterişti şi turci, în 1821, au generat mari suferinţe şi pagube pentru populaţia târgului. Unii localnici au fost luaţi prizonieri sau au fost ucişi, turcii      s-au dedat la jafuri şi devastări, după cum le era obiceiul, dând foc oraşului; mulţi locuitori au plecat din târg pentru a se proteja pe ei sau bruma de avere  ce au put-o lua cu ei.

După semnarea tratatului de la Adrianopol, la 2/14 septembrie 1829, până în 1834, Principatele Române au trecut sub administrare rusă, iar funcţia de preşedinte plenipotenţiar al divanurilor, a fost încre-dinţată generalului rus Kiselev.

În 1831, printre satele din Plasa Oltului de Sus, era înregistrat şi Bârsanul. Moşia pe care se afla acesta, se numea Drăgăşani, fiind stăpânită de Episcopia Râmnicului. „S-a deosebit, cu această numire, de târgul Drăgăşani” (Catagrafia 1831, 1999, 37).