Drăgăşani – Economia şi Societatea în Epoca modernă/ De la târg la oraş

Aspectul nou al târgului îi determină pe mulţi locuitori şi chiar funcţionari ai administraţiei, să numească aşezarea „oraş”, fără o atestare oficială. În numeroase acte oficiale şi documente ale vremii de la începutul secolului al XIX-lea, apare frecvent denumirea de „oraş”, alături de cea de târg, care se păstrează încă mult timp, trecerea de la târg la oraş făcându-se pe nesimţite.

La vremea respectivă, condiţia  ca o aşezare să fie trecută în rândul localităţilor urbane, era să aibă una sau mai multe case fortificate, cu aspect de cetate. Or, încă din ultimul deceniu al  secolului al XVIII-lea, Episcopia Râmnicului, prin episcopul Filaret, construise o casă fortăreaţă, metocul episcopiei, cu ziduri groase, precum şi o biserică, la fel de întărită, alături de o a treia casă a negustorului Băluţă Boltaşu din Craiova. Clădirile locuitorilor cu ateliere în curte şi prăvălii la stradă, întregeau aspectul citadin al târgului. Pe măsura trecerii timpului, târgul capătă din ce în ce mai mult aspectul de „mic oraş”. În anul 1852, erau menţionate în Drăgăşani 129 de case, pe o suprafaţă de 198 pogoane şi izlaz de 700 pogoane. La recensământul din 1859, Drăgăşanii figurează  în rândul localităţilor având sub 3000  de locuitori; zece ani mai târziu, se vorbeşte despre pavarea a două străzi, a pieţei, şi de alte lucrări edilitare. Se aminteşte de numirea unui medic şi se dau informaţii în legătură cu desfacerea  vinului de Drăgăşani, la Bucureşti (Ibidem)

Înanul 1863, prin legea secularizării averilor mânăstireşti a lui Al. I. Cuza şi desfiinţarea feudei de la Drăgăşani a Episcopiei Râmnicului, Târgul Drăgăşani iese de sub stăpânirea acesteia şi devine o aşezare liberă. Devenind „slobod”, oraşul Drăgăşani se înscrie pe linia dezvoltării economico-sociale, pe care o cunosc multe aşezări de pe cuprinsul întregii ţări. Prin reforma administrativă din 1864 a lui Cuza, au fost contopite satele Bârsanu, Gârdeşti şi Momoteşti şi ataşate la Drăgăşani, desemnat prin lege drept „Comuna urbană Drăgăşani”. În 1865, viitorul oraş îşi făcuse un sigiliu metalic cu noua denumire. Termenul „comună” din legenda sigiliului, are, desigur, sensul de „comună urbană”, adică oraş. Un eveniment important, care va face să crească rolul noului oraş în rândul aşezărilor din zonă, este începerea construcţiei căii ferate Piatra-Olt – Râmnicu-Vâlcea, din care,  în 13 decembrie 1866, se inaugurează tronsonul Piatra-Olt – Drăgăşani, iar un an mai târziu, continuarea acesteia, până la Râmnicu-Vâlcea.

La puţin timp de la emanciparea Târgului Drăgăşani, la 1 ianuarie 1871, conform statisticii publicate de Dimitrie Frunzescu, în judeţul Vâlcea existau trei oraşe: Râmnic, Ocna şi Drăgăşani, acesta din urmă având 3070 de suflete  şi unde se afla şi o staţie „telegrafo-poştală”; dicţionarul mai menţionează că aici se organizau bâlciuri la Sf. Petre. S-ta Maria şi Sf. Dimitrie (Frunzescu, 1872, 173). Treptat, roadele eliberării de sub stăpânirea mânăstirească încep să se facă simţite. În 1877, a fost introdus la Drăgăşani primul iluminat public de aici, cu lămpi de petrol. În acest scop,  „primăria urbei Drăgăşani a angajat 2 lampagii cu 30 de lei pe lună şi a cumpărat, la 20 septembrie 1877, 20 vedre de gaz pentru iluminatul public, 15 coturi de fitil de lampă şi 5 duzine de chibrituri” (Iorga, 1905). În 1882, primăria îşi va înnoi sigiliul cu următorul text: „Regatul României, judeţul Vâlcea, Primăria com(unei ) urbană Drăgăşani, 1882”. În stemă, vizitiul stă pe unul din caii de la roata poştalionului. Zece ani mai târziu, în 1892, după o nouă împărţire administrativă, ca şi în 1895, când se face o altă arondare (cu 5 plase, în loc de 10), în judeţul Vâlcea, Drăgăşanii erau trecuţi în rândul comunelor urbane, alături de Râmnic şi Ocnele Mari. Continuând să fie reşedinţa plăşii Oltul de jos, oraşul era alcătuit din cătunele: Drăgăşani, Bârsanu, Capu-Dealului, Curăreşti, Gârdeşti, Momoteşti şi Podu Pescenii, iar comuna Zlătărei era alcătuită din cătunele Zlătărei, Dobruşa şi Vrăjitoru.

Dezvoltarea economică la acest sfârşit de secol, se baza pe agricultură, meşteşuguri şi pe producţia acestora. In secolul al XVIII-lea, cultura porumbului  a cunoscut o extindere şi mai mare, iar în secolul al XIX-lea, acestaocupă locul I în cultura cerealelor. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, după pacea de la Adrianopol (1829), se asigură libertatea navigaţiei pe Dunăre şi Marea Neagră, precum şi libertatea comerţului. Urmarea a fost o cerere din ce în ce mai mare pentru grânele româneşti care, ieftine şi de bună calitate, sunt tot mai solicitate pe pieţele Europei apusene. Producţia de grâne româneşti creşte, iar ogoarele se înmulţesc, în detrimentul pădurilor şi al păşunilor. Pentru zona în care ne aflăm, presiunea asupra pădurii a fost şi mai mare, datorită faptului că, în acelaşi timp, la fel de căutate erau şi vinurile, de unde necesitatea extinderii suprafeţelor cultivate cu viţă de vie. La începutul secolului al XIX-lea, documentele vremii încep să ofere informaţii şi despre creşterea animalelor. În 1833, din catagrafia Târgului Drăgăşani, reiese că din 83 familii birnice, un număr de 63 aveau în gospodărie cel puţin o vacă, un porc şi un cal.

După războiul de independenţă, agricultura a luat un avânt deosebit: a crescut suprafaţa însămânţată şi  a sporit numărul maşinilor agricole (batoze şi secerători), iar din 1865 fusese pusă în aplicare reforma agrară a lui Cuza, urmând secularizării averilor mânăstireşti, prin care se desfiinţează dependenţa Târgului Drăgăşani faţă de Episcopia Râmnicului şi prin care, peste 500 de familii au fost împroprietărite. Date privitoare la dotarea tehnică a agriculturii în oraşul Drăgăşani, ne prezintă C. Alessandrescu, în Dicţionarul geografic al judeţului Vâlcea, apărut în 1893, care precizează că în 1891, „ca maşini şi unelte agricole, se găsesc în Drăgăşani: o maşină de treierat cu aburi, o maşină de semănat, trei de secerat, trei de vânturat, una de bătut porumb cu aburi, două cu manivelă, 91 de pluguri de fier, două muşuroitoare şi două trioare (Alessandrescu, 1893, 136). Deşi minimalizează rolul producţiei meşteşugăreşti, autorul menţionează că „Locuitorii, pe lângă agricultură şi viticultură, se mai ocupă cu industria şi comerciul” (Ibidem). Industria era reprezentată prin câţiva cizmari, cojocari şi fierari; comerţul era, mai cu seamă, cel de vinuri.

În Drăgăşani, se organizau anual cinci bâlciuri, în afară de târgul săptămânal de joia: de Florii, de            Sf. Petru, de Sf. Maria (la 15 august), la 14 septembrie şi de Sf. Dumitru – la 26 octombrie. De la aceste bâlciuri, comuna percepea câte 3700  lei anual. Capi de familie – 1372, contribuabili 751 şi case 985. La începutul deceniului 10 al secolului al XIX, Drăgăşaniul era „Comună urbană, plasa Oltul de jos, situată pe ţărmul drept al râului Olt. Are 5 cătune: Drăgăşani, Griviţa, Bârsanu, Panduri şi Momoteşti, cu o populaţie de 3930 locuitori (1921 bărbaţi, 2000 femei), în care intră şi 35 familii de ţigani, 6 evrei, 7 bulgari, 2 greci, 10 germani” (Anuarul României, 1925).

La sfârşitul secolului al XIX-lea, mica industrie din Drăgăşani era formată din „2 ferării, 4 tâmplării, 15 cojocării, 2 abag[er]ii, 5 cismării, 1 tăbăcar, 7 dogări[i], 2 tinichegii (sic!), o moară cu aburi etc.” (Situaţiunea 1898, 8). În strânsă legătura cu dezvoltarea demografică şi economică a oraşului, chiar dacă acestea se desfăşurau într-un ritm relativ lent, vor apărea şi sedii noi ale unor instituţii de stat. Astfel, în această perioadă, autorităţile oraşului au contractat un împrumut de 60.000 lei, cu ajutorul cărora a construit un local propriu pentru Primărie şi pentru Judecătoria de Pace Drăgăşani. De asemenea, s-a început construirea podului de fier peste Olt, „ce va fi terminată în cursul anului viitor”, adică în 1899 (Ibidem).

Nicolae Iorga vizitează oraşul în 1905 şi scrie în Sate şi mânăstiri din România: „Cum ai ieşit din gară, sunt strade (sic!) curăţele şi bine pietruite, cu case mici, dar foarte frumoase” (Iorga, 1905). La recensământul din 1912, când Drăgăşanii sunt consideraţi în rândul oraşelor, se înregistrează 1135 locuinţe, din care 109 nelocuite, ceea ce arată o creştere însemnată a construcţiilor de locuinţe, având 1412 familii şi o populaţie de 6710 locuitori, din care 3759 bărbaţi şi 2951 femei. Din punct de vedere edilitar, se precizează că aşezarea are o suprafaţă de 1420 de ha. Căile de comunicaţie sunt reprezentate de 15 străzi, două bulevarde, două şosele în lungime de 24 km, ceea ce confirmă caracterul urban  al aşezării, iar dezvoltarea reţelei stradale adevereşte evoluţia pe orizontală a oraşului şi grija autorităţilor pentru dezvoltarea dotărilor edilitare. Iluminatul localităţii se făcea prin electricitate; funcţiona lângă calea ferată, spre Capu Dealului, o uzină electrică dotată cu două motoare Diesel şi o baterie de acumulatori, în timp ce alimentarea cu apă se asigura din fântâni şi, în parte, era adusă  prin  tuburi, din Dealul Olt. Oraşul nu dispunea de sisteme de canalizare. În plan administrativ, localitatea era reşedinţa plasei Drăgăşani. La 1912, funcţionau aici două şcoli: una – elementară de meserii şi o alta – profesională de fete (Situaţiunea 1912, 50), iar spitalul din oraş dispunea de un medic, un agent sanitar (Ibidem, 30).

Însemnările economice se refereau la existenţa unor bănci comerciale, la faptul că era centrul producerii vinurilor din renumitele podgorii ale Drăgăşanilor, unde se găseau pivniţe şi depozite  sistematice de vinuri. Ca obiective industriale, erau nominalizate: o fabrică de cherestea şi două fabrici de dogărie, iar la diverse, erau trecute 27 debite de băuturi spirtoase.