Drăgăşani – Economia şi Societatea în Epoca modernă/ Viticultura

În 1849, la Drăgăşani, prima formulă de industrializare concentrată în viticultură a pus-o în practică Josef Condemin, un comerciant francez de vinuri şi de lemn de stejar, care înfiinţează o societate anonimă de valorificare europeană a vinurilor. Marii proprietari erau interesaţi în a-şi valorifica producţia şi au aderat entuziaşti la sistem. În timp, au luat naştere societăţi cooperatiste de credit pe termen lung şi scurt, nuclee care au dus la apariţia Băncii cooperatiste şi apoi a Băncii agricole. Sfârşitul secolului al XIX-lea a constituit apogeul în materie de producţie şi de vinuri de calitate, Drăgăşaniul fiind un concurent de temut la expoziţiile de vinuri de la Paris, Napoli sau din alte oraşe europene. Viticultura drăgăşăneană a înregistrat două perioade istorice:

A. Perioada prefiloxerică: până în anul 1890;

B. Perioada postfiloxerică, marcată de intervenţia ştiinţei în cultura viei, dar şi în producerea de sortimente de vinuri nobile.

Perioada prefiloxerică din viticultura drăgăşăneană este marcată de interesul permanent al cultivatorului, clăcaş sau proprietar, de a valorifica terenul în mod eficient şi de a cultiva acele soiuri care să-i asigure o producţie cel puţin rezonabilă. Soiurile consacrate, cultivate în amestec, în proporţii cunoscute de podgoreni şi practicate în mod tradiţional, au conferit personalitate unor vinuri locale, capabile să concureze pe cele produse de state europene cu tradiţie recunoscută şi pretenţii în materie de vinificaţie. Trebuie remarcat, însă, că până la apariţia flagelului filoxeric, metodele de vinificaţie şi tehnologia culturii viţei de vie la Drăgăşani n-au înregistrat progrese notabile; metodele moderne şi tehnicile avansate s-au instalat abia după ce soiurile de viţă au trebuit să fie obţinute cu eforturi suplimentare, constând în selecţie, cultura portaltoiului, altoirea, plantarea conform unor norme tehnice prestabilite, tratamentele pentru protecţie, vinificaţia unor cantităţi din ce în ce mai mari de struguri, conservarea vinului şi depozitarea. Fenomenul declanşează o concurenţă acerbă pentru acapararea de pieţe de desfacere, dar şi pentru perfecţionarea calităţii vinurilor. S-ar putea spune că Marele Război Mondial în viticultură s-a purtat în anii 1890, inamicul fiind filoxera. Pentru limitarea dezastrului, în 1885, se legiferează – la nivel european – Comisia filoxerică. În România,aceasta este legiferată de Ministerul Agriculturii şi Domeniilor, în anul 1891. Misiunea acestui organism era producerea viţelor altoite şi reconstrucţia viilor distruse de flagel, prin înfiinţarea pepinierelor viticole care să pună la dispoziţia podgorenilor material săditor – îndemn la atacul filoxeric.

Data naşterii Pepinierei Drăgăşani este controversată. Unii susţin apariţia ei în anul 1895, sub conducerea lui Paul Lascu, primele viţe fiind altoite în 1896 folosind portaltoi de la Pepiniera Călimăneşti; alţii susţin înfiinţarea ei în anul 1897, sub conducerea lui V. Silvianu, inspector al Regiunii IV viticolă Drăgăşani (organizată încă din 1888), primele viţe fiind altoite în primăvara anului 1898. În orice caz, Pepiniera Drăgăşani, fiind la început de drum şi lipsită de personal de cercetare, de mijloace de investigaţie şi de posibilităţi pentru plantaţii experimentale, va avea de luptat din greu cu complexele probleme generate după flagelul din 1890; refacerea plantaţiilor se făcea haotic, aproape exclusiv cu hibrizi productivi de proastă calitate sau cu amestecuri de soiuri în proporţii aleatorii.

Documentele statistice spun că în 1898 s-au altoit 222.070 viţe din soiurile Gordan, Crâmpoşie, Tămâioasă albă, Braghină, Mierleasă, Coarnă albă, Coarnă neagră şi Negru vârtos pe portaltoii Riparia Gloire, Riparia Grand Glabre, Riparia Tomentosa, Rupestris, Riparia Rupestris 101-14.