Drăgăşani – Economia şi Societatea în perioada contemporană/ agricultura

 

În 1929, a luat fiinţă Cooperativa viticolă Drăgăşani, având ca scop valorificarea de către marii proprietari, a producţiei viticole. Micii producători erau lăsaţi la discreţia speculanţilor şi a comercianţilor ocazionali. După cumpărarea ei, Ministerul Agriculturii şi Domeniilor a retransmis-o Cooperativei viticole, alocând un fond de rulment pe termen lung şi fără dobândă, de 1 milion lei. Banca de credit cooperatistă a acordat un împrumut rambursabil de 2 milioane lei. Efectul crizei economice a făcut ca această cooperativă să funcţioneze cu pierderi, redresându-se abia în 1941-1942. Cooperativa şi-a creat debuşee şi pe piaţa externă.

Finanţarea agriculturii a fost dependentă în totalitate de prefacerile social-economice ale ţării, de formele de organizare adoptate şi de conducerea politică a statului.

La creditarea agriculturii din Drăgăşani, au contribuit:

– Banca Comerţului din Craiova, prin Agenţia din Drăgăşan (1921-1948);

– Banca Podgoriei Drăgăşani (1907-1948);

– Banca Drăgăşani (1920-1947);

– Banca Olteniei, Craiova –Agenţia Drăgăşani (1920-1930);

– Banca Ţăranilor, 1921-1948 (continuată cu Banca de Credit „Podgoria”);

– Banca Viticolă Bucureşti – Agenţia Drăgăşani (1921-1930);

– Banca Populară Bârsanu (1916-1930);

– Banca Naţională – Agenţia Drăgăşani, aparţinând de sucursala Jud. Vâlcea (1948-1951);

– Banca Naţională a României – Filiala Drăgăşani (1955-1960);

– Banca Agricolă, din 1968.

Băncile particulare capitaliste acordau credite pe termen scurt, cu dobânzi mari, pe care podgorenii nu le puteau achita la termen, fiind un mijloc de spoliere a acestora de către bancheri. În „Revista viticolă, horticolă şi agricolă”, care apărea sub conducerea lui V. B. Brezeanu, nr. 19 din aprilie 1913, se consemna: „Într-una din zilele trecute, am citit într-un ziar politic de dimineaţă că o bancă din Drăgăşani a fost nevoită în cursul unei săptămâni să protesteze poliţe în valoare de peste 200 mii lei ale podgorenilor de aici. Mi s-a umplut inima de amărăciune când am citit informaţia, trecută ca neobservată de alţii. Imediat m-am gândit dacă nu am făcut o greşeală îndemnând pe toţi la o cultură intensivă şi raţională a viilor”. Protestarea poliţelor în urma unor ani viticoli slabi, era un instrument de jefuire practicat de către un grup de angrosişti, intermediari ai bancherilor. Se spunea în continuare: „Statul ar putea veni în ajutorul podgorenilor prin creditul viticol, care să acorde împrumuturi pe termen mai lung sau mai scurt, cu dobânzi mai mici decât băncile particulare” (Ibidem). 

Din statisticile existente în Arhiva Primăriei Drăgăşani, găsim „Producţiunea mijlocie la hectar în anul agricol 1937-38” (Dos. 1937-1938, neinv. şi nenum.):

– grâu……………………… 1.200 kg

– porumb……………………. 900 kg

– orz toamnă……………….  800 kg

– orz primăvară…………… 700 kg

– ovăz……………………… 1.000 kg

– lucernă…………………….. 600 kg

– mazăre…………………….. 900 kg

– ceapă………………………. 600 kg

– cartofi……………………. 3.000 kg

– floarea soarelui…………. 600 kg

– tutun………………………… 600 kg

– struguri………………….. 8.000 kg      

Pentru a beneficia de puţinele mijloace tehnice posibil de achiziţionat între 1938-1941, se organizează la Zlătărei, Asociaţia Agricolă „Bunii Gospodari”, cu peste 120 de membri, având statut autorizat de Tribunalul judeţului Vâlcea. Mai târziu, aceasta se va numi „Obştea Agricolă” şi va fi dotată cu 2 tractoare şi o semănătoare, pentru uşurarea muncii în comun a pământului.

Ocolul agricol al plăşii Drăgăşani s-a transformat – în 1947 –  în „Ocolul viticol”, iar în 1949, odată cu înfiinţarea comitetelor provizorii care aveau în subordine „punctele agricole” comunale, el devine „secţie agricolă” (situaţie care va dura până în 1962,când va lua fiinţă Consiliul Agricol Raional). 

În anii ’50, în agricultura ţărilor vest-europene se instaurează sistemul cooperatist pe bază de acţionariat, sistem care permite aplicarea tehnologiilor avansate în cultură, cu rezultate deosebite în producţie. Virtuţile unei astfel de agriculturi au atras atenţia şi celorlalte ţări, dar aplicarea sistemului s-a făcut cu implicarea unor formule coercitive, urmând „experienţe” spoliatoare. Agricultura înregistrează un reviriment numai după crearea condiţiilor de creştere a productivităţii muncii (cadre calificate, mecanizare, soiuri superioare, chimizare, irigaţii, amenajări funciare, tehnologii avansate).

IAS Drăgăşani.După reforma agrară legiferată de guvernul democratic la 22 martie 1945, proprietatea agricolă de stat cuprindea păşunile şi fâneţele din zonele de munte şi baltă, terenurile camerelor judeţene, ale fermelor agricole ale Ministerului Agriculturii şi Domeniilor şi o parte din suprafeţele expropriate devenite rezerve de stat, toate la un loc formând patrimoniul Regiei Exploataţiilor Agricole, Zootehnice, ale Industriilor şi Maşinilor Agricole (REAZIM)

GAS Drăgăşani ia naştere prin Decretul nr. 83/1949, avându-l ca prim director pe Ion Aslan. Ea urma, ca şi celelalte din ţară, modelul sovietic al sovhozului. Urmează Tighina şi Voiceşti, Zlătărei şi celelalte cartiere ale Drăgăşanilor, prin înfiinţarea de „întovărăşiri”ca nuclee iniţiale ale viitoarelor GAC-uri. După înfiinţarea şi la Drăgăşani a unui astfel de nucleu, s-au întemeiat „brigăzi” în fiecare din cartierele amintite, astfel încât, în 1962, când s-a „sărbătorit” încheierea procesului de colectivizare la Drăgăşani, pământurile oamenilor erau deja cuprinse în CAP şi în IAS (acestea apăruseră încă din 1949). Concomitent, Staţiunea de Cercetări Viticole primeşte o suprafaţă mai mare de vie, pentru producţie. Statul avea, de-acum, instrumentele sale de formare a fondului central şi a rezervelor de produse agroalimentare. Nu e de mirare, deci, că principalele finanţări în agricultură au vizat cu prioritate aceste întreprinderi. La aniversarea a 25 de ani  de la înfiinţarea IAS Drăgăşani, contribuţia statului la investiţiile de aci, se estimau la 80 de milioane lei.

IAS Drăgăşani a avut în administrare cea mai mare suprafaţă de teren în anul 1967 (4635 ha) când cuprindea şi teritoriul IAS Sâmbureşti. După înfiinţarea IAS Sâmbureşti cu specific preponderent pomicol, suprafaţa IAS Drăgăşani a rămas de 3.296 ha, din care 2.530 ha teren arabil situat administrativ pe teritoriul oraşului şi al comunelor Prundeni, Suteşti, Guşoeni, Creţeni, Laloşu, Bălceşti şi Tetoiu. Sectorul viticol cuprindea 830 ha, sectorul pomicol – 191 ha, sectorul legumicol – 30 ha, păşuni şi fâneţe naturale – 387 ha şi teren pentru cultura mare – 1.042 ha. În ceea ce priveşte structura sectorului viticol, aceasta se prezenta astfel: vii pe rod – 796 ha (soiuri de masă – 66 ha), plantaţii portaltoi – 14 ha, şcoală de viţe – 18 ha. Sectorul pomicol era constituit din 136 ha cu meri, 12 ha cu peri, 38 ha cu pruni, 2 ha cu gutui şi 3 ha cu căpşuni. Sectorul zootehnic se profilse pe vaci cu lapte şi tineret bovin la îngrăşat. Efectivele se apropiau de 800 capete (600 vaci şi juninci). Baza furajeră era  de 760 ha. Pentru culturi, IAS-ul beneficia de aportul sistemului de irigaţii Drăgăşani-Voiceşti-Ştefăneşti pentru 187 ha anual. Sectorul mecanic dispunea de 46 de tractoare româneşti, distribuite în 10 ferme: Drăgăşani, Dobruşa, Dealul Oltului, Mitrofani, Prundeni, Măgureni, Spârleni, Laloşu, Bălceşti, Tetoiu.

Producţiile medii realizate erau, la grâu – de 630 tone, ovăz – 200 tone, legume – 600 tone, struguri de masă – 250 tone, viţe altoite – 700.000 buc., fructe – 1.031 tone, vin – 1.800 de tone, prune uscate – 20 de tone. La export mergeau anual 100 de tone struguri de masă, 500.000 viţe altoite, 530 tone de fructe, 20 de tone fructe deshidratate (caise, prune, mere), 25 tone carne, 1.000 de tone de vin soi pur.

CAP Drăgăşani. Primele forme de organizare cooperatistă, create în regimul socialist, au fost întovărăşirile: în 1950 – „Spic de grâu” la Zlătărei şi în 1955 la Momoteşti. În 19 februarie 1956, se inaugurează G.A.C „Viaţă Nouă” la Zlătărei (preşedinte, Ion Minoiu), iar la 31 octombrie 1959, GAC „Octombrie Roşu” la Bârsanu şi „A XV-a Aniversare” la Momoteşti (preşedinte, Ion Petrică). În 1960 se declară colectivizarea completă la Zlătărei şi, în 1962, în tot oraşul Drăgăşani. În 1962 se unifică cele două GAC-uri de pe raza oraşului. În 1972 şi 1973 CAP Drăgăşani şi CAP Zlătărei au funcţionat în cadrul Asociaţiei intercooperatiste cu 2 ferme viticole, o fermă legumicolă şi una zootehnică. Noua împărţire administrativă a impus ca în toamna anului 1973, CAP Drăgăşani şi Zlătărei să fuzioneze. La nivelul oraşului, s-a înfiinţat Consiliul Intercooperatist care cuprindea CAP-urile din comunele Suteşti, Mitrofani, Ştefăneşti, Voiceşti, Lungeşti şi Fumureni. Împreună cu CAP Voiceşti, Ştefăneşti şi Lungeşti, CAP Drăgăşani era coproprietar la Complexul de vaci Drăgăşani.

Suprafaţa totală a CAP Drăgăşani era de 2.502 ha, 3.050 membri din care lucrau 2.020 alternativ, o bună parte dintre ţărani fiind şi muncitori la FINCA. Structura terenului agricol era următoarea: 1.206 ha arabil, 203 ha păşuni şi fâneţe naturale, 221 ha vii, 5 ha livezi, 45 ha grădină de legume, 250 ha culturi furajere. Se irigau în jur de 530 ha. Ferma zootehnică avea 570 capete bovine (din care 300 vaci şi juninci) şi producea aprox. 2.500 hl lapte anual. Complexul avicol de la Zlătărei producea anual, în flux continuu, 10.000 de pui pentru carne.

Colectivizarea forţată a agriculturii a fost însoţită  de sacrificii şi frustrări sociale imense, de migraţia necontrolată a tinerilor, dar şi dirijată, a populaţiei rurale către noile obiective industriale orăşeneşti, erodarea tradiţiei agricole din zona rurală, pierderea totală, treptată şi ireversibilă a interesului pentru activităţile agricole, determinate de „proletarizarea” forţată a proprietarilor de pământ, deposedaţi de mijlocul de subzistenţă tradiţională, lipsa oricărei forme de reevaluare a potenţialului productiv oferit de forţa de muncă devenită excedentară etc. Sub presiunea sloganului care îndemna la scăderea cu orice preţ a numărului celor ocupaţi în agricultură, au fost demarate construcţii de noi obiective industriale pentru ocuparea celor plecaţi de la sate, conversia ţăranului în muncitor eficient soldându-se cu un compromis păgubos, plătit – într-o economie total centralizată – cu mari sacrificii naţionale. Această politică şi-a arătat roadele mai pregnant prin anii 1980, o dată cu îmbătrânirea generaţiilor de ţărani tradiţionali, cu refuzul tinerilor de a reveni la ţară, constatându-se în final că nu mai are cine munci pământul, în pofida mijloacelor mecanizate (şi acelea, neperformante) de care dispuneau unităţile agricole. S-a inventat „acordul global” pentru a se da impresia cointeresării ţăranului pentru producţie, dar acesta ştia bine că producţii mai mari nu se mai puteau obţine, mai ales în viticultură, deşi se recursese (după 1962) la revigorarea şi modernizarea suprafeţelor viticole. Muncile nu se executau la timp şi erau făcute de mântuială. Ţăranii observaseră că alţii erau cei care profitau de roadele muncii lor, constatare dezarmantă care i-a determinat să privească cu dezinteres calitatea muncilor prestate. A crescut gradul de supraveghere şi autorităţile au dispus reducerea şi mai drastică a suprafeţei de teren aflată în proprietate. S-au refăcut măsurătorile în intravilan şi terenul „excedentar” a fost arat cu tractorul, scoţându-se pomi şi vie, la foarte mulţi – până în spatele casei.

Complexul de Vaci a intrat în funcţiune în anul 1973, cu 1.200 capete bovine, din care vaci de lapte, 650 capete. Producţia anuală era de 10.000 hl lapte, din care producţie marfă – 8.000 hl.

Staţiunea de Mecanizare a Agriculturii. Fostul SMT Drăgăşani s-a înfiinţat la 1 ianuarie 1951 (director: Constantin Ciortescu, urmat de Matei Alexandru şi – de la 1 octombrie 1958 – de Gh. Marghidan). A funcţionat cu denumirea de SMT între 1951-1967, IMA între 1968-1970 şi SMA – din 1971. Deservea cele şapte CAP-uri ale Consiliului Intercooperatist Drăgăşani.

Centrul de Producere, Valorificare şi Industrializare a Fructelor (CPVILF). Unitatea a derivat din fostul AGEVACOOP, înfiinţată în anul 1952 prin separarea activităţii de valorificare a fructelor şi legumelor din cadrul cooperaţiei. Sarcina principală a AGEVACOOP-ului era de a achiziţiona şi valorifica pe plan intern producţia de legume şi fructe de la diferiţi producători.

Din anul 1950, începe activitatea de industrializare a fructelor şi legumelor, în scopul desfacerii acestora la export. În 1966, prin fuziunea FRUCTEXPORT cu AGEVACOOP, ia fiinţă Oficiul Raional de Valorificare a Legumelor şi Fructelor (ORVLF), având ca rază de activitate fostul raion Drăgăşani. Cu acest prilej, creşte de la 6 la 12 numărul sortimentelor industrializate şi valorificate la export, în paralel cu exportul de produse proaspete. După 1968, în urma reorganizării administrativ-teritoriale a ţării, fostul ORVLF devine Centrul de Valorificare a Legumelor, funcţionând până în 1971.

Centrul de Producere, Valorificare şi Industrializare a Legumelor şi Fructelor (CPVILF) ia fiinţă în 1971, contractând producţia de la 24 de CAP-uri. Centrul, prin sectoarele sale, avea următoarele atribuţii:

– coordonarea activităţii de producţie a legumelor şi fructelor la unităţile contractante (promovarea noilor tehnologii la culturile horticole în vederea realizării indicatorilor de plan la fermele specializate sau la brigăzile mixte) – sectorul Horticol;

– contractarea şi desfacerea producţiei achiziţionate de la producători, industrializată sau proaspătă, prin magazine proprii sau la export (în jur de 10.000 de tone anual, sectorul Achiziţii).

– producerea a peste 20 de sortimente de fructe şi legume, prin procesare industrială şi semiindustrială, producţie în cea mai mare parte destinată exportului (fructe, cartofi, morcovi şi ceapă deshidratate, sucuri, marcuri şi pulpe de fructe, legume murate şi conservate) – Sectorul Industrializare. Într-un timp relativ scurt, Centrul căpătase recunoaştere pe plan extern, comenzile erau în creştere, ca şi cantitatea de produse exportată.

Baza de Aprovizionare Tehnico-materială (BATMA). Unitatea a fost înfiinţată prin Decizia 94/1966, emisă în baza H.C.M 1260/1966, având sarcina  de a asigura aprovizionarea tehnico-materială a 42 unităţi cooperatiste de pe teritoriul fostelor raioane Drăgăşani, Horezu şi Râmnicu-Vâlcea. În timp, a deservit 72 CAP-uri, 3 IAS-uri, 13 SMA-uri, IVV Drăgăşani, Fabrica de Conserve Râureni şi alte 14 unităţi din subordinea DGAIA Vâlcea.

Centrul de Protecţie a Plantelor a luat fiinţă în anul 1968, din fosta Secţie de Protecţia Plantelor, o dată cu reorganizarea administrativ-teritorială. Sarcina sa era de a preveni şi a combate bolile şi dăunătorii culturilor agricole şi pădurilor. Deservea 23 de CAP-uri, grupate în 4 subcentre: Drăgăşani, Orleşti, Guşoeni şi Glăvile.

Dispensarul veterinar. Serviciul sanitar-veterinar durează din anii 1925-26, primul specialist în acest domeniu fiind dr. Dumitru Dinovici. În perioada 1932-1948, dispensarul coordona activitatea sanitar-veterinară de pe raza a 38 de comune, fiecare având câte un agent sau tehnician veterinar. În perioada 1948-1959, dispensarul Drăgăşani coordona activitatea de pe raza a 18 comune, apoi a 5 comune (1959-1966), 4 în perioada 1966-1972 şi 2 după 1972 (Drăgăşani şi Suteşti).

Sistemul de irigaţii. În cadrul programului de amenajare a râului Olt, erau prevăzute încă din 1972, importante lucrări energetice şi hidroameliorative. Se prevedea ca între microhidrocentralele din aval şi amonte de Drăgăşani, să se execute importante amenajări cu scop hidroameliorativ; practic, instalarea unui sistem de irigaţii şi amenajările funciare corespunzătoare.

Sistemul de irigaţii a fost dat în funcţiune în anul 1974 şi acoperea o suprafaţă de 2.627 ha aparţinând CAP Drăgăşani (832), IAS Drăgăşani (192), CAP Voiceşti (638), CAP Ştefăneşti (847) şi CAP Suteşti (39). Lucrările de amenajare au costat, la acea vreme, peste 33 milioane lei. Lucrarea urma a fi extinsă pentru a putea fi utilizată şi la irigarea viilor.

Însuşirile termice, fizice şi chimice ale solurilor determină, în interdependenţa lor, troficitatea terenurilor care stă la baza zonării culturilor agricole şi silvice, precum şi a elaborării măsurilor de pedologie ameliorativă – amendare, fertilizare, irigare şi drenare, în vederea obţinerii de randamente maxime la plantele din cultură.

*

Imediat după 1989, în urma aplicării Legii nr 18/1991 – lege care a întors agricultura cu 80 de ani înapoi, prin fragmentare excesivă şi apoi printr-un dezinteres condamnabil pentru ea, simţul proprietăţii a fost redeşteptat, dar într-o formă aproape monstruoasă; în orice caz – păguboasă. Fenomenul de respingere a colectivismului, mocnit o jumătate de secol în concepţia ţăranului tradiţional, şi-a arătat complet toate faţetele: imediat ce a fost repus în drepturile sale de proprietate: pe vechile amplasamente, au fost distruse aproape total instalaţiile de irigat, s-au reorientat parcelele cultivate pe pante, s-a renunţat la soiurile nobile de viţă de vie, completările făcându-se masiv cu hibrizi productivi, tratamentele fitosanitare, fertilizarea chimică, prelucrarea mecanizată a solulului şi alte operaţiuni fundamentale au început a fi executate cu mijloace primitive sau nu se mai fac deloc! În proporţie din ce în ce mai mare, suprafeţele arabile ajung pârloagă, producţiile tind spre cifre îngrijorător de mici, care nu mai asigură nici măcar subzistenţa proprietarului. Penuria de mijloace tehnice pentru munca solului şi de credite pentru înfiinţarea sau refacerea unor exploataţii eficiente, concurează la deprecierea galopantă a acestei importante ramuri economice. În numai câţiva ani postrevoluţionari, întreaga ţară a devenit dependentă de importul de produse agricole, ţară care odinioară era recunoscută drept grânarul Europei.

Zonarea culturilor agricole este înfăţişată de harta teritoriului oraşului Drăgăşani, întocmită la scara 1: 50.000. Se disting 3 mari zone de cultură, potrivit distribuţiei condiţiilor ecologice şi de troficitate a solurilor pe teritoriul oraşului:

$1·Zona culturilor irigate (şcoală de viţe, legume şi plante furajere) situate pe solurile de luncă cu textură uşoară, fertile şi bine drenate;

$1·Zona culturilor cerealiere (grâu şi porumb), situate pe solurile de platformă, cu textură şi fertilitate mijlocie.

$1·Zona culturilor hortiviticole (viţă de vie şi pomi fructiferi) situate pe solurile de pantă, mai mult sau mai puţin erodate, slab aprovizionate cu elemente nutritive.

După clasa de fertilitate locală a solurilor, teritoriul oraşului Drăgăşani se încadrează astfel:

♦ categoria I de fertilitate: 1.439 ha (32,8%)

♦ categoria a II-a de fertilitate: 459 ha (10,5%)

♦ categoria a III-a de fertilitate: 882 ha (20,2%)

♦ categoria a IV-a de fertilitate:1.381 ha (31,5%)

♦ categoria a V-a de fertilitate: 59 ha (1,5%)

♦ categoria a VI-a de fertilitate: 75 ha (1, 7%)

♦ categoria a VII-a de fertilitate: 82 ha (1,8%)

Teritoriul Drăgăşani dispune, aşadar, de condiţii favorabile dezvoltării unei bune şi diversificate agriculturi. Dezvoltată într-un bazin cu pondere şi tradiţie, viticultura a constituit principala sursă de venituri a localnicilor, alături de zootehnie (creşterea animalelor, albinelor şi viermilor de mătase).

Din suprafaţa totală a localităţii,  de 4.821 ha,  zonele construite reprezintă 298 ha, teren arabil – 1.626 ha, din care: 419 ha vii şi pepiniere viticole, 1.455 ha teren silvic, 393 ha ape, bălţi, alte terenuri (neproductiv – 20 ha, drumuri – 114 ha, curţi şi clădiri – 298 ha), 62 ha parcuri, spaţii şi zone verzi, 12 ha fâneţe. Structura suprafeţei agricole este următoarea: arabil – 1.971 ha (62%), păşuni şi fâneţe 413 ha, vii şi livezi – 419 ha. Structura intravilanului este următoarea: arabil – 57 ha, păşuni – 4 ha, vii – 29 ha, livezi – 10 ha, ape – 2 ha, curţi – 332 ha (din care grădini familiale, 102 ha).

Cu ocazia recensământului populaţiei şi al locuinţelor din 7 ianuarie 1992, în agricultură, silvicultură şi vânat, erau angrenaţi 732 de locuitori ai oraşului, dintre care 434 – bărbaţi şi 298 – femei, dintr-un total de 10 492 locuitori, câţi erau înregistraţi la acea dată (Recensământul 1992, 1994, 686).

Locul oraşului Drăgăşani în ansamblul agriculturii judeţului Vâlcea este concretizat în următorii indicatori: suprafaţa agricolă – 1,2%, suprafaţa arabilă – 2%, suprafaţa păşunilor şi fâneţelor – 0,3%, suprafaţa viticolă – 8,8%, suprafaţa legumicolă – 3,4%, suprafaţa pomicolă – 0,1% şi efectiv bovine – 1,3%.