Drăgăşani – Economia şi Societatea în perioada contemporană/ comerţul

Conducerea cooperativei era alcătuită din director şi un contabil, coordonarea efectuându-se de un consiliu compus din 5 membri. Raza de acţiune a cooperativei a fost la început de 4 comune: Drăgăşani, Suteşti, Zlătărei şi Călina. Fiecare comună avea câte un reprezentant în consiliu. Mărfurile se aduceau direct de la producător, prin Centrala cooperativei din Bucureşti. Preţul mărfurilor era mult mai mic decât cel practicat de negustori. Primul director al cooperativei Drăgăşani, a fost Manolescu, iar contabil – Dumitru Marinescu, ambii – până în 1923. Cooperativa a funcţionat în condiţii grele până a mărit fondul social şi numărul de membri societari. Fondul de rulment a crescut permanent, ajungând la o achiziţie de marfă de peste un milion lei.

În anul 1922-1923, cooperativa a cumpărat un imobil aflat în incinta pieţii (unde a fost magazinul de încălţăminte, pe str. Gib Mihăescu, colţ cu Decebal nord-est), de la Ilie Crăsnaru – fost proprietar de vii, cu un milion lei, sumă plătită din fondul de mărfuri. Localul era ocupat la cumpărare de alţi trei chiriaşi, care aveau acolo magazine cu trei profiluri diferite. Clădirea necesita reparaţii capitale, care s-au executat de către Centrală în 1924, o dată cu evacuarea chiriaşilor. În 1928, s-a mai construit un local, pentru brutărie; aceasta îi aproviziona cu pâine pe membrii societari din oraş şi de la sate, precum şi unităţile militare din oraş. Primul preşedinte al cooperativei a fost Ion Rădulescu din Guşoeni. Acesta a înfiinţat sucursale la Zăvideni, Orleşti şi Dozeşti. Pe timpul lui, s-a înfiinţat expoziţia regională cu specific zootehnic-agricol, avicol, pomicol etc. Baia de la Expoziţie era utilizată de public şi de salariaţii brutăriei. Tot în localul cooperativei, a luat fiinţă un club şi o cafenea cu biliard.

În 1934, debitul cooperativei ajunsese la 32 de milioane. Conducerea cooperativei a fost înlocuită de către Centrală şi s-a dispus lichidarea acesteia şi  radierea din registrul Judecătoriei. În 1935, noua conducere (Gh. Stoenescu – preşedinte şi Dumitru Marinescu – director) refac calculele şi constată că debitul provenea din dobânzi şi din creşterea preţului mărfurilor. Centrala aprobă continuarea funcţionării cooperativei, însă cu un fond de rulaj insignifiant, de 1,5 milioane lei. În aceste condiţii grele, funcţionează până în 1949, când s-a restabilit situaţia după război, iar cooperativa primeşete denumirea de Cooperativa de Aprovizionare şi Desfacere Drăgăşani.

Înfiinţarea de noi magazine a avut ca efect falimentarea şi desfiinţarea tuturor negustorilor. În 1948-1949, cooperativa a funcţionat fără preşedinte, fiind condusă doar de D. Marinescu. În 1949, este numit preşedinte Ioniţă Svignescu. Sub conducerea lui, se înfiinţează o brutărie, ateliere de croitorie, cojocărie etc. Din 15 ianuarie 1951, conducerea cooperativei este deosebit de fluctuantă, autorităţile de partid recurgând la schimbarea intempestivă a preşedinţilor, pe motive de origine socială „nesănătoasă”: la 15 ianuarie 1951, este numit Hristodor Pintilie; în septembrie, este numit Gh. Preduţ; în octombrie – Carol Toth; în decembrie 1953 urmează Nicolae Ionescu (până în septembrie 1954); în octombrie 1954 – din nou Gh. Preduţ; în 1956, este numit Ristea Popa (din Zlătărei); în august 1957 – Nicolae Denghel (vicepreşedinte, Ion Mosor); în 1959 este numit preşedinte Nicolae Ionescu; în iulie 1961 – Petre Grigorescu; în noiembrie 1961 – Vasile Pui, iar în septembrie 1965 – Ion Mosor.

Cu toate aceste greutăţi şi fluctuaţii de personal conducător, numărul magazinelor a crescut de la 12 la 18. Se înfiinţează un magazin şi la Bârsanu. Brutăria este predată la Întreprinderea de panificaţie. În anul 1951, cooperativa avea 14 unităţi de aprovizionare şi desfacere, deservite de 41 de salariaţi. În 1958, ea rula la aprovizionare 39 milioane lei, iar la desfacere – 38 milioane lei, în 38 de unităţi (119 salariaţi). În 1969, se rulau la aprovizionare 119 milioane lei, iar la desfacere – 118 milioane lei, în 22 unităţi industriale, 29 unităţi alimentare şi 15 unităţi de alimentaţie publică (310 salariaţi). În 1970, se rulau la aprovizionare 140 de milioane lei, la desfacere – 139 milioane lei, în 23 de unităţi industriale, 30 alimentare, 16 de alimentaţie publică (325 de salariaţi).

În 1975 volumul de activitate al cooperativei a luat proporţii, ca urmare a preluării activităţilor cooperativelor comunale (17), precum şi din activitatea cu ridicata, unitatea devenind cooperativă economică zonală, cu un rulaj de 285 milioane lei la aprovizionare, 280 milioane lei la desfacere şi 392 milioane lei la activitatea cu ridicata. Numărul unităţilor a crescut la 191, deţinând 19 depozite, deservite de 958 de salariaţi. Activitatea cooperativelor comunale era coordonată de 17 preşedinţi comunali. În mediul urban, existau şefi de magazine care conduceau unităţi mai mici subordonate pe raza oraşului. 

În 1957, s-a înfiinţează Întreprinderea de Aprovizionare Publică (IAP) Drăgăşani, care a preluat toate restaurantele de la cooperativă, reducându-i activitatea, aceasta rămânând numai cu aprovizionarea şi desfacerea mărfurilor. Funcţionează în acest fel până în octombrie 1958, când s-a desfiinţat IAP. care îi avea la conducere pe Gh. Domnica, Iancu Blaiman şi pe contabilul şef Păduraru. În 1959, este numit preşedinte Nicolae Ionescu; în iulie 1961, funcţia de conducere îi este încredinţată lui Petre Grigorescu, în noiembrie 1961 este numit Vasile Pui, iar în septembrie 1965 – Ion Mosor.

În anul 1951, cooperativa avea 14 unităţi de aprovizionare şi desfacere, deservite de 41 de salariaţi. În 1958, întreprinderea rula la aprovizionare 39 milioane lei, iar la desfacere – 38 milioane lei, în 38 de unităţi (119 salariaţi). Unitatea se va dezvolta continuu: în 1975, volumul de activitate al cooperativei a luat proporţii, ca urmare a preluării activităţii cooperativelor comunale (17), precum şi din activitatea cu ridicata, devenind cooperativă economică zonală, cu un rulaj de 285 milioane lei la aprovizionare, 280 milioane lei la desfacere şi 392 milioane lei la activitatea cu ridicata. Numărul unităţilor creşte la 191 şi deţine 19 depozite deservite de 958 de salariaţi. Activitatea cooperativelor comunale era coordonată de 17 preşedinţi comunali. În mediul urban, existau şefi de magazine care conduceau unităţi mai mici, subordonate pe raza oraşului. 

Numai această simplă enumerare a unităţilor comerciale şi productive, ne dezvăluie faptul că oraşul Drăgăşani reprezenta un prielnic centru comercial care deservea populaţia proprie, dar şi populaţia rurală din zona de convergenţă ce gravita spre oraş. Din totalul unităţilor comerciale, 204 erau unităţi de desfacere a produselor, 143  erau unităţi de prestări servicii, 75 – unităţi de desfacere de produse alimentare, 53 – unităţi de confecţii, 104 vindeau  băuturi şi, deşi nu era un centru turistic, oraşul dispunea de 8 hoteluri şi de 9 bănci comerciale.

Criza economică din perioada 1929-1933 şi cel de Al Doilea Război Mondial au reprezentat factori importanţi care au frânat dezvoltarea economică a oraşului şi au menţinut profilul agricol bazat în primul rând pe producţia de vinuri şi pe comercializarea acestora. În 1945, se va produce o nouă reformă agrară, care a desfiinţat moşierimea şi a realizat o altă împroprietărire a ţăranilor. O parte din suprafeţele preluate de la moşieri, au fost transformate în întreprinderi agricole de stat, care trebuiau subvenţionate din bugetul statului. După 1989, acestea vor dispărea. Treptat, inclusiv din cauza datoriilor acumulate.

La rândul lor, ţăranii care au fost împroprietăriţi, începând din 1949, când s-a declanşat acţiunea de colectivizare, au fost obligaţi să cedeze suprafeţele de pământ primite, înscriindu-le în CAP-uri. În anii dictaturii comuniste, agricultura a cunoscut un oarecare progres, determinat de o mai bună înzestrare cu maşini, tractoare şi alte utilaje agricole, amenajări pentru irigaţii, o mai bună  folosire a îngrăşămintelor, folosirea asolamentelor etc. În agricultura acelor ani, în Drăgăşani  au funcţionat: Întreprinderea Agricolă de Stat, înfiinţată încă din 1948, prin naţionalizarea moşiei Brătienilor, cu 155 hectare. Prin alipirea altor suprafeţe de teren în 1954, provenite de la absenteişti, care îşi părăsiseră pământurile, a unor terenuri din rezervele de stat, în 1957, perioadă în care, în mod permanent s-au făcut comasări, schimburi de teren cu proprietari şi proprietăţi de grup (CAP-uri, întovărăşiri agricole), IAS a ajuns, în 1969, să deţină o suprafaţă de 3296 ha, din care: 2530 ha teren agricol (sector viticol – 83 ha, sector pomicol – 91 ha, sector legumicol – 30 ha, păşuni şi fâneţe naturale – 367 ha, teren arabil – 1040 ha), situată administrativ pe teritoriul localităţii Drăgăşani şi al comunelor Prundeni, Suteşti, Guşoieni, Creţeni, Bălceşti, Tetoiu. Era organizată în 11 ferme, din care 9 vegetale, una zootehnică şi alta de prelucrare  a strugurilor.

CAP  Drăgăşani, unitate cooperatistă, dispunea în 1976 de 2502 hectare, din care: teren arabil – 1206 ha, păşuni şi fâneţe naturale – 203 ha, vii – 221 ha, livezi – 5 ha, culturi de legume – 5 ha  şi culturi de plante furajere – 250 de hectare. Mai dispunea de o fermă zootehnică, cu o capacitate de 570 capete bovine. Unitatea mai era parte a complexului de vaci, grupare intercooperatistă, intrată în funcţiune în 1973, cu 1300 capete bovine, din care – 650 vaci cu lapte şi a sistemului de irigaţii, dat în exploatare în 1974, asigurând irigarea a 2627 ha, din care 832 ha la CAP Drăgăşani şi 191 ha, la IAS Drăgăşani.

Staţiunea de Cercetări şi Producţie Vini-viticolă (SCPVV) dispunea, în 1976, de o suprafaţă totală de 620 de hectare, din care: terenuri arabile – 35 ha, păşuni şi fâneţe naturale – 57 ha, vii – 368 ha, vegetaţie forestieră – 38 ha, ape şi stufărişuri – 6 ha, teren neproductiv – 23 ha, drumuri – 31 ha, construcţii şi alte folosinţe, 15 hectare. Suprafaţa de 368 hectare, cultivată cu viţă de vie, dispunea de vii pe rod – 307 ha, vii tinere – 23 ha, câmpuri cu hibrizi – 3 ha, portaltoi – 22 ha, şcoală de viţe – 8 ha. În evoluţia modului de folosinţă a terenurilor, în perioada 1979-2005, nu au intervenit schimbări spectaculoase, aşa cum era de aşteptat. Astfel, suprafeţele agricole s-au păstrat aproximativ la aceleaşi dimensiuni, în timp ce terenurile  neproductive au crescut de la 24,2 %, în 1979, la 28 %, în 2005. Terenurile arabile folosite au cunoscut o uşoară creştere: de la 63 %  în 1979, la 65% în 2005.

La începutul anului 1992, se putea constata că în comerţ, activitatea hotelieră şi de alimentaţie publică, erau angrenate 993 de persoane, din care 356 bărbaţi şi 637 femei (Recensământul 1992, 1994, 686).În această perioadă, cea mai evidentă modificare a cunoscut-o suprafaţa ocupată cu vii, care a scăzut la mai mult de jumătate  în 2005, faţă de 1979, de la 25,1 % (795 ha), la 12,3 % (423 ha). Cauza principală care a determinat acest regres, a fost în primul rând  faptul că producătorii nu au avut posibilitatea să-şi valorifice produsele (struguri şi vinuri), din care cauză au renunţat să-şi mai muncească toate suprafeţele cu vii pe care le deţineau şi aşa a părut fenomenul de părăsire a viilor, care au fost copleşite, în scurt timp, de bălării. O altă cauză a fost determinată de faptul că prin aplicarea Legii 18/1991, care promova punerea în posesie a ţăranilor pe terenurile stăpânite de ei înainte de 1949, o populaţie îmbătrânită  şi fără mijloacele necesare de lucru al pământului, nu a mai reuşit să facă faţă  lucrărilor ce trebuiau executate în vii.

O situaţie asemănătoare de descreştere continuă, s-a produs şi în ceea ce priveşte suprafaţa ocupată de păduri. De unde, în vremurile mai îndepărtate, pădurile ocupau 60-70 % din teritoriu, în 1979, acestea mai reprezentau doar 4,6 % (206 hectare), scad în 1995 la 0,5 % (35 hectare) şi se întindeau în 2005 pe 46 hectare (0, 9 %). Este o situaţie care trebuie să dea de gândit, mai ales că în condiţiile  actuale, când, încet, dar sigur, se constată un proces de încălzire globală  a atmosferei terestre, care va avea urmări neplăcute în perspectiva mai apropiată sau mai îndepărtată, când se vor înregistra, în afară de creşterea temperaturii, scăderi ale precipitaţiilor şi extinderea suprafeţelor expuse  deşertificării.