Drăgăşani – Împroprietărirea „lui Cuza”

Suprafaţa expropriată în Gârdeşti, era de 824 pogoane, din care: la 31 clăcaşi li s-au  acordat câte 400 de stânjeni pătraţi – loc de casă şi grădină, iar din fosta proprietate a Episcopiei, la 154 clăcaşi, li s-a acordat aceeaşi suprafaţă (400 stânjeni pătraţi), pentru case şi grădină. Cu aceştia, numărul clăcaşilor împroprietăriţi pe fosta proprietate a Episcopiei, a fost de 359, din care: 15 au primit câte 9 pogoane, 22 de prăjini şi 22 de stânjeni pătraţi; 91 au primit câte 3 pogoane, 16 prăjini şi 11 stânjeni pătraţi; 99 au primit câte 6 pogoane, 6 prăjini şi câte 11 stânjeni pătraţi.

A fost întocmită Tabela A a comunei Drăgăşani, pe care sunt trecuţi 508 clăcaşi; în fapt, toţi locuitorii care se aflau pe aceste moşii. Tabela a fost pusă în aplicare la 1 septembrie 1875, prin definitivarea şi punerea în practică, în teren, a lucrărilor de atribuire a pamântului către foştii clăcaşi, prin documentul intitulat Actul delimitării şi împărţirii pământului cedat dupe legea rurală domnilor locuitori, foşti chiriaşi, domiciliaţi pe moşia Drăgăşani din districtul Vâlcea, plasa Oltului, proprietate a statului, întocmit de inginerul hotarnic Carol Főrster (Ibidem). Acest document este ultimul şi cel mai important act al modului cum a evoluat proprietatea funciară a aşezării Drăgăşani, de-a lungul a aproape cinci secole de când vechile obşti ţărăneşti şi-au pierdut libertatea prin aservirea lor, punându-se capăt acestei situaţii prin înapoierea pământului stăpânilor lui de drept. Foştilor proprietari li s-au acordat despăgubiri pentru pământul cedat, stabilindu-se în sarcina împroprietăriţilor cuantumul anual ce trebuia plătit şi care se ridica la suma de 25689 lei, din care, Episcopiei Râmnicului îi revenea suma de 14.703 lei, plătită de stat.

La Gârdeşti, în  stăpânirea foştilor proprietari, au mai rămas peste 400 de pogoane, pe care aceştia le-au lichidat prin vânzarea directă  către  locuitorii de aci. În Drăgăşani şi Bârsanu, rezerva rămasă era de 680 pogoane. Statul a trecut imediat la arendarea terenurilor ce compuneau rezerva sa, fie pe suprafeţe mari, fie în loturi, considerând că va obţine venituri însemnate de pe aceste terenuri. Statul, prin reprezentanţii săi, s-a dovedit un administrator ineficient, iar bunurile care constituiau rezerva rămasă statului din moşiile expropiate, au generat numai pierderi, din care cauză s-a trecut la vânzarea lor, deoarece deveniseră un balast pentru economie şi finanţe. De aceea, s-a părăsit orice criteriu de distribuire echitabilă şi s-a dat posibilitatea unora să-şi adjudece suprafeţe însemnate de teren. Aşa a procedat Dimitrie Simulescu din Drăgăşani, care a fost beneficiarul împroprietăririi, potrivit legii rurale din 1864, cumpărând, în 1871, când s-a ivit momentul cel mai potrivit pentru astfel de afaceri, moşia Deleanca, cu trupurile Seaca şi Comăniţa, în suprafaţă de 90 de hectare, cu suma de 26.000 de lei, plătibilă în rate de câte 1040 lei pe timp de 25 de ani. Prin aceste maşinaţiuni funciare, Dimitrie Simulescu a ajuns cel mai mare proprietar din Drăgăşani.

În procesul de împroprietărire, au existat şi o serie de nemulţumiri; acestea au generat plângeri ale clăcaşilor cărora nu li s-a dat pământ sau nu au fost admişi la împroprietărire; în schimb, alţii care nu erau îndreptăţiţi, ca T. T Marinovici, Grigore Marinescu, D. Simulescu şi alţii, au primit loturi de pământ (Ibidem). Reformele lui Al. I. Cuza au avut meritul de a scoate localitatea  Drăgăşani de sub povara relaţiilor feudale, ceea ce a avut ca efect emanciparea aşezării, care a primit statut de comună urbană, creându-se astfel premize favorabile pentru dezvoltarea  sa ulterioară.