Drăgăşaniul şi mişcarea revoluţionară din 1821

În acest an revoluţionar, la Drăgăşani, s-au purtat lupte grele între formaţiunile de panduri şi turci, după ce Tudor Vladimirescu fusese ucis mişeleşte la Goleşti (27 mai 1821) de către eterişti, la comanda conducătorului acestora – Alexandru Ipsilanti. Luptele s-au desfăşurat în zilele de 29 mai – 7 iunie. Localitatea Drăgăşani a fost aleasă pentru înfruntarea dintre panduri şi turci, şi datorită poziţiei strategice  a acesteia.  Din documentele cartografice, reiese că Lunca Oltului avea locuri de pădure deasă în est şi sud, care se prelungea cu pădurea de la Călina, Prundeni şi Zăvideni spre nord şi constituia un spaţiu prielnic înaintării pandurilor. La Drăgăşani, era un punct unde se intersectau mai multe drumuri, care făceau legătura între cele două maluri ale Oltului, cu vaduri ce se puteau trece cu uşurinţă şi cu ramificaţii în satele din împrejurimi, putându-se asigura deplasări lesnicioase spre Slatina, pe ambele părţi ale Oltului, spre Craiova, Râmnicu-Vâlcea şi Târgu-Jiu, la care se adaugă prezenţa strategică a mânăstirilor: Stăneşti, Mamu, Dobruşa şi Şerbăneşti.

„Şi mergând la Drăgăşani – spune în relatarea sa polcovnicul Ion Solomon, care conducea pandurii din garnizoana Craiova – am găsit oraşul pustiu, fugiseră toţi negustorii; şi şezând să prânzim, ne-am pomenit că vin nişte negustoraşi la mine şi-mi spun că le-a venit poruncă de la Chihaia – bei să le gătească de prânz turcilor, că peste puţin vor fi aicea; şi m-au rugat neguţătoraşii ca să-mi fac pomană cu ei şi să mă retrag din orăşelul lor mai iute, până nu vin turcii, căci o să li se întâmple foc şi robie. Aşa că fiindu-mi milă de dânşii, i-am ascultat şi m-am retras în satul Zăvideni, cale de jumătate de poştă de Drăgăşani; şi cum am ieşit eu, pe loc au intrat turcii şi, după ce au mâncat, au plecat iute după noi şi ne-au ajuns acolo, la Zăvideni” (Solomon, 1933, 20).

Ajunşi la Zăvideni, pandurii fac popas într-o grădină de pruni („în ţarină”, sub un deal, probabil în partea de nord-vest de biserica de la Bărbuceni, de unde se putea supraveghea valea Oltului până la Drăgăşani) şi încearcă să se odihnească. Pe marginea Oltului, se văd cete de turci care veneau în fuga mare. Lupta care a avut loc (la 26 mai 1821) s-a dat între  circa 800 de panduri şi turci care erau peste 3000, aceştia aducând cu ei şi tunuri, în timp ce pandurii nu aveau niciun tun; pe lângă asta, rămăseseră şi fără cai, pe care îi împiedicaseră ca să pască şi care, la zgomotul împuşcăturilor,  se împrăştiaseră. Pandurii s-au retras în nişte vii şi au împuşcat mulţi turci; apoi au urcat pe un deal, unde a avut loc o luptă corp la corp, timp în care pandurii s-au împrăştiat, mai ales că în timp ce turcii se înmulţeau „ai noştri” dăduseră fuga la coastă (Ibidem). Din tabăra pandurilor, pieriseră peste 200 de oameni (Documente V, 1959-1962, 570-571). Văzând că pandurii s-au risipit, turcii au luat-o înapoi spre Drăgăşani, iar pandurii s-au regrupat, au coborât în vale, la Orleşti, şi s-au îndreptat spre Râmnic.

Turcii, întorşi la Drăgăşani, concentrează trupele în cele trei case principale din târg: Mânăstirea  Drăgăşani (în locul unde se află astăzi catedrala), casa şătrarului  şi metohul Episcopiei Râmnicului, pe care le-au întărit cu şanţuri de apărare. În această zi, la 21 mai 1821, turcii intraseră în Slatina, unde au dat lupte cu garnizoana de panduri, care avea un număr redus de luptători, dintre care, cei mai mulţi, au căzut în luptele cu forţele otomane, mult superioare. Auzind pârjolul făcut de turci, Hagi Prodan  a pornit spre Slatina, dar în acelaşi timp, primind ştirea că la Drăgăşani sosiseră 3000 de turci, a mers la Vultureşti, unde a sosit şi oastea lui Macedonski, în noaptea de 27 spre 28 mai, poposind aici şi luând masa.

În acest timp, un român scăpat de la turci, din Drăgăşani, îi anunţă pe comandanţii pandurilor că turcii au luat fete şi fugari creştini din Craiova şi Caracal, precum şi negustori din Drăgăşani, pe care îi ţin închişi, ca să-i taie, bănuindu-i de „zavergii” (Aricescu, 1873, 284).

Din 2000 de panduri, câţi s-au oferit voluntari ca să-i atace pe turci, Hagi Prodan a ales 300 şi, dându-le merinde, arme şi muniţii, aceştia au trecut Oltul spre apus prin trei puncte diferite, în noaptea de 27 spre 28 mai, nu la aceeaşi oră. Operaţia pandurilor a reuşit fără să se tragă vreun foc de armă. Pandurii fuseseră informaţi despre punctele în care erau concentrate armatele turceşti şi s-au adunat în partea de apus şi miazănoapte a târgului, sus pe Dealul Olt. S-au împărţit, pentru rezistenţă, în mai multe „case mari”, împrejmuite cu garduri înalte din trunchiuri de stejar, sparte în două şi înfipte adânc în pământ, unde aveau să se retragă în caz de atac din partea turcilor.

La două ore după ce s-a luminat de ziuă, turcii, observând prezenţa pandurilor, s-au îndreptat spre Dealul Olt şi i-au atacat în poziţiile lor. „Duşmanii se repezeau cu mare îndrăzneală, până la meterezele noastre – scrie Chiriac Popescu – dar cu mare vătămare s-au înfrânt înapoi, de câte ori au dat năvală peste meterezurile trupului nostru” (Berindei – Mutaşcu, 1962, 176).

„Lupta a durat toată ziua de 28 mai şi s-a soldat cu pierderi din ambele părţi; turcii lăsând pe câmpul de luptă 86 de morţi şi un număr mai mare de răniţi, iar din rândul celor 300 de panduri au murit  pe câmpul de onoare 33 de luptători, iar 17 au fost răniţi” (Aricescu, 1873, 285).

În timpul desfăşurării confruntării, pandurii rămaşi în stânga Oltului au trecut, pe la Poganu, spre locul de luptă, protejaţi de zăvoiul de salcâmi şi plute din luncă. Turcii au observat destul de târziu această manevră şi imediat s-au retras în cele trei clădiri din sud-estul localităţii. Înfrânţi, mult reduşi ca număr, turcii au dat foc târgului, lăsând neatinse cele trei case în care se aflau. Incendiul era folosit de turci pentru a timora populaţia care-i sprijinea pe panduri.

„Au ars şi putea omul de trei sferturi de ceas să vază para de la flacăra cea mare care se urcase val în aer”- descria Chiriac Popescu incendiul Drăgăşanilor (Berindei – Mutaşcu, 1962, 176). Focul din Drăgăşani a durat toată noaptea. Încă din seara de 28 mai, pandurii, rămaşi în număr de 250, s-au unit cu corpul ce trecuse Oltul, făcându-şi tabăra tot în partea de nord-vest a târgului Drăgăşani, în casele de pe Dealul Olt. În aceeaşi seară, soseşte la Drăgăşani şi serdarul Diamandi, care avea sub comandă întreaga cavalerie, formată din circa 1000 de oameni. (Documente V, 1959-1962, 313). În dimineaţa de 29 mai, în zori, un grup de călăreţi turci care se cazaseră în incinta mânăstirii şi în casele mari pe care puseseră stăpânire, îi atacă pe  pandurii lui Diamandi. În acestă confruntare, au căzut 56 de turci (Aricescu, 1873, 286). În răstimpul de răgaz care a urmat, Diamandi este informat de arestarea lui Tudor Vladimirescu de către Macedonski, care se şi declară comandant al pandurilor. În aceste împrejurări, Diamandi a înţeles că fără Tudor Vladimirescu şi sub comanda lui Macedonski, nu mai avea nici un sens să lupte şi se retrage cu cavaleria la mânăstirea Horezu (Documente V, 1959-1962,  313).

În a doua parte a luptei, pandurii, sub comanda lui Macedonski şi Hagi Prodan, au strâns cercul şi s-au apropiat de cele trei case în care se aflau turcii şi le-au asediat. Împuţinaţi numeric şi cu muniţie insuficientă, turcii au slăbit rezistenţa şi în noaptea de 29 spre 30 mai s-au retras spre Râmnicu-Vâlcea, la o „poziţiune depărtare de  6 ore de Drăgăşani” (Ibidem, 522). Turcii au luat retragerea pandurilor drept tactică de luptă “şi nu cutezau a ieşi două zile din mânăstire şi din casele în care erau închişi, după aceea rămânând puţini turci de pază la mânăstire, ceilalţi plecând la Craiova cu răniţii lor” (Aricescu, 1873, 285-286).

Cu câteva zile înainte de 7 iunie, greul armatelor turcilor sosise din nou la Drăgăşani, în speranţa de a înainta şi a cuceri Ocnele Mari. În ziua de 7 iunie 1821, are loc lupta dintre eterişti  şi turci. Turcii, în număr de 2500 s-au oprit în spatele pădurii din partea de sud-est şi 200 delii „dintre ei, s-au apropiat de o cârciumă  arsă, care se afla la o distanţă de o bătaie de puşcă  de linia avangărzii eteriştilor” (Documente, Răscoala 1821, 264). Cercetătorul Dumitru Bălaşa aprecia că locul unde se găsea cârciuma, ar fi fost la intersecţia actuală a străzilor Decebal cu Tudor Vladimirescu. Ipsilanti, care se afla la Râmnic în fruntea eteriştilor prezenţi acolo, l-a trimis pe Caravia să afle care era situaţia turcilor la Drăgăşani. După ce acesta îl informează  că nu sunt mulţi turci, se hotărăşte trimiterea  a „o samă de arnăuţi şi mavrofori la Drăgăşani, să apuce pe turci la revărsatul zorilor….şi aşa dându-se porunca a se găti, după ce s-au întocmit cei orânduiţi a merge, au şi pornit cu toţii din Râmnic” (Ibidem, 260). Alte izvoare informează că la Drăgăşani a fost trimis batalionul sacru, în noaptea de 1 iunie, sub comanda lui Iordache şi a lui Caravia (Documente V, 1959-1962, 23). Batalionul sacru, aşezat în careu, cu circa 600 de oameni şi trei tunuri, ocupă poziţie de luptă, probabil pe actuala stradă Carol. Căpitanul Iordache îi ordonase lui Atanasie să treacă pe un loc mlăştinos, ca să-şi aşeze tabăra în partea dreaptă a dealului, pentru a-i împiedica pe turci să distrugă podul.

Turcii, de teamă să nu fie încercuiţi, au trimis 150 de călăreţi, care au fost respinşi şi siliţi să intre din nou în Drăgăşani. Retragerea s-a făcut, cu aproximaţie, pe strada Carol şi în acest fel au căzut în spatele batalionului sacru. Starea de beţie în care se aflau grecii, muniţia umedă de care nu s-au putut folosi, au făcut ca riposta acestora să fie slabă, iar călăreţii turci, aşa cum se vede în stampa cu lupta de la Drăgăşani, să nimicească armata eteristă (Ibidem, 316, 434).

Din cei 600 de soldaţi ai batalionului sacru, au scăpat 100. Cea mai mare parte a pandurilor, nu au participat la luptă alături de eterişti. La vestea morţii lui Tudor, ei se împrăştiaseră. O parte din panduri s-a retras la Suteşti, „unde au continuat lupta, respingându-i pe turci, iar altă parte s-au îndreptat spre nord până la podul Groşerii, la piscul ce-i zice Al Călinii, unde s-au dat ultimele lupte” (Documente V, 1959-1962, 98). Pe 9 iunie, pandurii care i-au respins pe turci la Capu Dealului, se retrag în pădurea Măciuca, unde îngroapă casa de bani a lui Tudor Vladimirescu, cu tezaurul mişcării.

Revoluţia de la 1821 a zguduit din temelii orânduirea feudală din Ţara Românească, punând capăt regimului fanariot, restabilind domniile pământene, trecând mânăstirile sub conducerea egumenilor români. Toate acestea au constituit paşi însemnaţi şi siguri pe calea cuceririi independenţei naţionale de mai târziu (Osiac, 1974, 137). Ca omagiu adus evenimentelor petrecute la Drăgăşani, cu două veacuri în urmă, în  parcul din mijlocul municipiului, s-a ridicat bustul lui Tudor Vladimirescu, iar în cimitirul oraşului – un monument în cinstea eroilor „batalionului sacru”, loc de perelinaj pentru grupurile de turişti greci care vizitează România, ca şi pentru alţi călători străini şi români.