Dragoș Vrânceanu

Poetul s-a născut la Băbeni, într-un cadru natural de legendă. Ursitoarele i-au prevestit o viaţă de poezie, dar nu lipsită de zbucium şi umilinţe. A călătorit, a trăit o vreme pe ţărmurile generoase ale Italiei şi a adus acolo o rază din bogăţia de culori a versului românesc. În ochii mei, Dragoş Vrânceanu rămîne învăluit în mantia aurită a harului. A scris relativ puţin dar a lăsat versuri memorabile. "Ceea ce este mai adînc în firea poeziei lui Dragoş Vrânceanu, scrie Vladimir Streinu, trans­pare din amestecul continuu de intelectualitate şi prospeţime, adică din prefacerea reciprocă a naturii în cultură şi a culturii în natură." Poetul e un îndrăgostit de natură, înţelegînd prin aceasta însăşi vatra, adică locul mirific unde a văzut lumina zilei. Prieten cu mari poeţi ai lumii, despre care a scris o carte de "convorbiri", Dragoş Vrânceanu a fost aristocratul care a înfăţişat Italiei faţa sărbătorească a ţării sale. Poate că nici un intelectual român nu şi-a trăit cu atîta patimă şi competenţă destinul de ambasador al artei noastre într-o ţară care înseamnă însăşi Arta.

Transcriu din versurile sale un poem, "Pădurea", nu numai pentru frumuseţea lui, dar şi pentru că a înfiinţat la Rîmnic cenaclul literar "Casa de sub pădure’’, la care năzuia idealist incorigibil, să-l aibă ca oaspete pe marele poet Montale:

"Ca o cutie de rezonanţă

pădurea sună

de toate zgomotele casei.

E lipsită acolo de deal,

ca ramificaţiile uriaşe ale crengilor

aruncînd vorbele

în rafală tăcută

pînă la munţii violeţi ai Arnotei,

de unde se întorc cu aripile pline

de apusuri de soare.

Mişună confesiunile şi păsările

ascunse printre copaci.

Pădurea culege resturile de cîntec

să ni le aducă în fiecare an

crescute mari

în vuietul dulce al valurilor."

La doi ani după ce l-am cunoscut, aveam să aflu că Dragoş Vrânceanu nu mai este. L-am căutat cu înfrigurare printre cărţi, l-am regăsit şi l-am pierdut din nou. Cărţile sînt mincinoase, ele nu ni-i restituie pe poeţi, ci ne oferă numai iluziile lor cuprinse în visele albe ale versurilor.

De cîte ori mă întorc în Rîmnic, gîndurile mi se adună din nou în jurul clipei şi figura lui Dragoş Vrânceanu, cu zîmbetul său de patrician al poeziei, afabil, obosit de vedeniile de peste ani, îmi revine în minte. Poate, îmi spun, a fost cel mai important poet al pămînturilor vîlcene. Vocea cea mai curată cea mai sinceră şi cea mai nobilă. Viitorul, care pune pecete dreaptă peste tăcerea timpului, va lăsa urmaşilor sentința sa fără echivoc. Pînă atunci, toţi care i-am citit versurile, nu vom înceta să-i oferim poetului floarea recunoştinţei noastre. Fie ca aceste rînduri să însemne ofranda mea pentru prietenia pe care aş fi dorit-o vie, dar care n-a rămas decît un semn, o lacrimă, o speranţă.

Sursa: Constantin Mateescu, Râmnicul de odinioară, Almarom, Rm. Vâlcea, 1993, p. 194-196.