Economia orașului Râmnicu Vâlcea

 

Oraşele româneşti din epoca feudală nu se deosebeau în vremea aceea prea mult de sate; târgoveţii, în afara altor îndeletniciri, printre care negustoria, se ocupau şi cu agricultură.

Viticultura a constituit în evul mediu o ramură de bază a economiei oraşului şi datorită faptului că produsele viticole nu erau supuse monopolului otoman. Vânză­rile, cumpărările, schimburile terenurilor cumpărate cu viţă-de-vie, pomenite în do­cumente, dovedesc răspândirea viticulturii în zonă. Vinăriciul oraşului şi exportul de vin spre Transilvania atestă producţia spo­rită a viței-de-vie. La 7 august 1451 Radu cel Mare întărea mănăstirii Govora două butoaie de 100 vedre din vinăriciul Râmni­cului. Schitul Ostrov primea din partea domniei 200 vedre vin anual din vinăriciul domnesc de la Râmnic, iar Coziei i se confirma, la 24 mai 1501, „Hinăteştii şi Uliţa din Râmnic, toată şi cu vinăriciul domnesc întreg”. Pe harta tipărită la Padova în 1700, stolnicul Constantin Cantacuzino a însemnat şi numele dealurilor unde se produc cele mai bune vinuri, prin­tre care se află şi Râmnicu.

Albinăritul era o altă îndeletnicire a râmnicenilor, numărul stupilor fiind nume­ros în acea epocă. Mircea cel Bătrân, prin hrisovul său din 8 ianuarie 1392, a întărit dreptul mănăstirii Cozia, ca „în judeţul Vâlcea să-şi adune însăşi călugării albină­ritul, să le fie mierea pentru nevoia mănăs­tirii, iar ceara pentru biserică”.

Creşterea vitelor stă în strânsă corelaţie cu producţia cerealieră şi cu loturile de păşunat. Pe primul loc se situau ovinele, dar o mare însemnătate a avut şi creşterea porci­lor, iar în negoţul intern şi extern râmătorii formau obiectul unor tranzacţii curente, cu precizarea taxelor de vamă.

Evoluţia economică a aşezării s-a dato­rat creşterii procesului de producţie meşte­şugărească, aceasta fiind stimulată şi prin activităţile artizanilor transilvăneni, care s-au aşezat aici încă din primele decenii ale secolului al XIIl-lea.

În secolele XV-XVI se aflau în oraş morari, brutari, fierari, cizmari, curelari, firânghieri, cojocari, tăbăcari şi casapi. În actele vremii apar un Coica croitorul sau un Manta măcelarul, alături de meşteşugari străini. Pentru o mai bună circulaţie s-a construit podul de la Râmnic de peste Olt, amintit la 1 aprilie 1535 într-un act de întărire a vamei peste râu, cu menţiunea că a fost „ţinut şi până acum la alţi domni, care au fost înaintea domniei mele”.

În secolul al XVI-lea, morăritul consti­tuia o preocupare importantă, domnii, boierii şi mănăstirile fiind principalii beneficiari ai dreptului de a avea mori pe domeniul lor. Morile erau amplasate pe ambele maluri ale râului Olăneşti, în satul Uliţa, cât şi în Licura şi Inăteşti, de la Buda, Zăvoi până spre Podul Vinerii Mari. Cozia este prima mănăstire care primeşte de la Dan I o moară la Râmnic. La 1580 sub Mihnea Vodă, se mai confirmă încă patru mori, la Licura şi la Uliţa din Râmnic.

O altă ocupaţie a râmnicenilor era strângerea aurului prin spălarea nisipului aurifer al Oltului. Încă de la anul 1500 se pomeneşte în hrisoave despre spălătorii de aur de la Râmnic, meserie îndeplinită de către ţiganii zlătari. Din anul 1500 s-a păs­trat un act care înregistrează aducerea de unelte de la Sibiu, pentru spălătorii de aur din Râmnic, cu această ocazie cheltuindu-se suma de 900 de dinari.

Râmnicul este legat şi de exploatarea sării de la Ocnele Mari, atât ca urmare a faptului că o parte din forţa de muncă a ro­bilor provenea din oraş, dar şi datorită faptului că din zona urbei se asigura trans­portul sării la Dunăre, atât cu carele cât şi cu plutele pe Olt, până la Isalz.

Activitatea economică, favorizată de aşezarea geografică şi impulsionată de schimburile comerciale, a constituit factorul determinant al formării şi dezvoltării oraşului.

Unul dintre cele mai importante dru­muri comerciale din secolele XV-XVI care lega Transilvania de Ţara Românească, era cel care venea de la Sibiu la Râmnic, şi mergea până la Turnu, cetatea de pază a vadului peste Dunăre. Sibienii erau intere­saţi ca drumul Oltului să fie mereu în stare bună de folosire. În anul 1500 o mare mo­limă s-a abătut asupra aşezării. Ştirea o gă­sim în corespondenţa judeţului şi pârgarilor din Argeş, care-i rugau pe sibieni să-l lase pe jupânul Gheorghe din Râmnic să facă cumpărături în bazarul din Sibiu, deoarece „când a fost molimă la Râmnic”, a venit cu jupâniţa şi copii săi la Argeş. Cu toate gre­utăţile care s-au abătut asupra lui, Râmnicul a continuat să se dezvolte, reunind eforturile populaţiei de a păstra tradiţiile seculare din această parte a Oltului.

Râmnicul întreţinea strânse legături co­merciale cu oraşele de peste munţi, mai ales cu Sibiul şi Braşovul. Între 1500-1506, jupan Ştefan făcea negoţ cu cele două oraşe. În 1503 este cunoscut negustorul Muşat, din Râmnic, care făcea negoţ cu Braşovul. În perioada 1503-1554 comerţul Râmnicului cu Braşovul a fost de 7.843 florini, participând anual un număr de la 8 până la 33 negustori însumând 540 de transporturi. În anii 1512-1545 s-au înche­iat adevărate convenţii comerciale pentru negoţul de lână între râmniceni şi negusto­rii din Braşov.

Cunoaştem numele unor negustori râm­niceni ca: Stanciul, Matei, Dragomir, Stoican, Porto, Oprea, Gheorghe, Dumitru, Maican, Stan, Andrei, Bogdan, Todor, Pârvu, Şandor, Şerban, Maine şi Crăciun, care în perioada 1530-1531, au adus în oraş un număr de 37 de transporturi de marfă, tot de 267 florini, plătind de asemenea taxe de 13 florini.

Comerţul râmnicean se făcea pe Valea Oltului. Râmnicul trimitea: vite, peşte, miere, lână, ceară, brânză, vin şi aducea produse industriale.

Pe pieţele din Râmnic se desfăcea o va­rietate de produse agricole şi animaliere, produse feroase, diverse podoabe, stofe şi pânzeturi.

Ocuparea de către turci, în secolul al XVI-lea, a unor importante centre econo­mice dunărene ale ţării, a făcut să scadă im­portanţa negoţului de tranzit. în aceste con­diţii s-a valorificat piaţa internă, în primul rând produsele agricole, dar şi cele meşteşugăreşti.

În secolul al XVII-lea continuă dezvol­tarea meşteşugurilor şi comerţului. Creşte­rea volumului producţiei ca o consecinţă a trebuinţelor populaţiei, a asigurat un co­merţ activ intern şi extern, contribuind la dezvoltarea pieţii. Produsele locale erau

 

aduse pe piaţă alături de altele din străină­tate şi comercializate în prăvălii perma­nente, în târgul săptămânal de marţi şi în bâlciul anual de la Râureni.

 

La Râmnic s-a construit înainte de 1642, prima moară de hârtie din Ţara Ro­mânească. Aceasta se afla amplasată pe ia­zul morilor, vecină cu biserica „Sfântul Gheorghe”, situată în piaţa oraşului. Mate­rialul produs avea să fie folosit de tipogra­fia de la mănăstirea Govora, cât şi de alte centre tipografice din ţară, ca Dealul, Câm­pulung, Târgovişte.

 

Moara a fost la început domnească, dar mai apoi avea să fie preluată de boierii Rudeni, care au ţinut-o până la 1672-1673, când au închinat-o mitropolitului Varlaam şi mănăstirii sale Fedeleşoiu, împreună cu biserica „Sfântul Gheorghe” din Râmnic. La 5 mai 1693, într-un act al lui Constantin Brâncoveanu, moara exista încă. Se pare că după această dată ea nu mai fiinţa, căci un document de vânzare din 22 septembrie 1708, menţiona clar „locul” unde a fost moara de hârtie.

 

Prezenţa la Râmnic a unei fabrici de hârtie e un fapt cu consecinţe deosebit de importante pentru viaţa economică şi cultu­rală a târgului. Ea aşează oraşul de pe Olt în secolul al XVII-lea printre puternicile centre culturale ale ţării.

 

În secolul al XVlII-lea, datorită numărului mare de meseriaşi şi negustori, la Râmnic s-au impus breslele. În această vreme s-a generalizat metoda vămuirii, ceea ce va stânjeni locurile de vamă mai cunoscute. Constantin Bâmcoveanu a fixat o taxă vamală pentru vitele cumpărate în vederea comercializării, pentru vânzarea mărfurilor cu cotul şi pentru cei ce dădeau maja de peşte sărat prin târguri şi prin sate.

 

În Evul Mediu, oraşul îşi datorează dez­voltarea economică atât bogăţiilor naturale ale solului şi subsolului, cât şi aşezării lui pe importantul drum al Oltului, cunoscut încă din vremea romanilor.

 

Transporturile de mărfuri erau contro­late în conformitate cu vechi uzanţe – la intrările şi ieşirile din oraş, la bariere unde se percepeau taxe. Libertatea comerţului a dat un puternic impuls dezvoltării bâlciu- rilor şi târgurilor, în care negustorii strân­geau mărfuri pentru export şi pentru apro­vizionarea oraşului. În oraş se mai ţinea un târg săptămânal, dar cel mai cunoscut era cel anual de la Râureni. Intensificarea schimbului de mărfuri a dus la creşterea numărului negustorilor şi al meseriaşilor, la apariţia unor noi pieţe în cartierele oraşului, la înmulţirea numărului de prăvălii şi a ma­gazinelor pentru mărfuri.

 

Secolul al XVIII-lea se caracterizează prin creşterea producţiei agricole, a pro­ducţiei meşteşugăreşti şi a manufacturilor. Meşteşugarii se reuneau în bresle, cum este cazul abagiilor, care aveau calfe, ce lucrau în atelier, lângă prăvălie, produsele fiind vândute de negustor în prăvălie.

 

Într-o conscripţie din 1731 a oraşului, găsim următoarele categorii de meseriaşi: argintari, bărbieri, bivolari, cismari, cojo­cari, croitori, grădinari, stupari, şelari, ta­baci, tecari, tipografi, văcari, vieri. Austriecii, după 1718, au creat o companie de comerţ străină, formată din bulgari ca­tolici ce a cunoscut o vie activitate în tim­pul ocupaţiei Olteniei de către imperiali.

 

Încă de la 1764, la Râmnic se fabrica ceara albă, activitatea acestei manufacturi mergând până în anul 1820, când a fost mutată la Bucureşti.

 

Piaţa internă şi externă îşi va lărgi tot mai mult cadrul după pacea de la Kuciuk Kainargi din 1774.   S-au înmulţit bâlciurile, iarmaroacele şi târgurile din oraşe şi de pe moşii şi s-a răspândit tehnica comercială superioară. În aceste condiţii s-a format treptat o largă pătură de negustori autohtoni care s-a implicat tot mai mult în afaceri economice.

 

În 1832 este atestată deschiderea primei farmacii, cunoscută sub numele „Salvador” a spiţerului Misckoltz.

 

Meşteşugul şi comerţul capătă o am­ploare în perioada regulamentară, iar Râm­nicul cunoaşte o deosebită înflorire, benefi­ciind de aşezarea sa pe un drum comercial important. O descriere rusească din 1833 arată că oraşul este considerat ca „unul din cele mai frumoase oraşe ale Valahiei, atât prin construcţia caselor cât şi prin poziţa sa. Terenul este aici nisipos şi uliţele din oraş sunt foarte uscate, centrul oraşului este pavat cu piatră, aici se văd numeroase pră­vălii, în care se vând mărfuri din Austria şi produse locale. Situaţia bună a comerţului acestui oraş depinde în cea mai mare parte de starea în care se găseşte drumul care duce de aici în Transilvania, direct pe malul drept al râului Olt”.

 

În oraş sunt deschise ateliere manufac­turiere, agenţii comerciale, cea mai mare parte a acestora situându-se pe viitoarea stradă Călăraşi. Exploatarea sării de la Oc­nele Mari se face din ce în ce mai intens, din 1836 până în 1898, una din gurile de mină de la Ocne este dată unui turc, Cafegil Başa.

 

Catagrafia din 1831 a înregistrat la Râmnic 26 de profesiuni cu un număr de 187 de meseriaşi şi negustori, după cum urmează: 7 lipscani, 5 cojocari, 23 cojocari groşi, 11 croitori, 1 ilicat, 24 cizmari, 16 braşoveni, 1 abagiu, 2 argintari, 5 bărbieri, 3 cafegii, 12 brutari, 21 rachieri, 9 băcani, 5 boiangii, 1 telar, 1 zugrav, 2 tufeaci, 1 dulgher, 3 zidari, 1 săpunar, 2 bucătari, 13 tabaci, 2 comisionari, 3 sureci, 14 mămu- lari. Meseriile care cuprindeau un mare număr de meşteri şi calfe erau: cojocăria, cizmăria, croitoria, brutăria şi tăbăcăria. În privinţa negustorilor, se înregistrau 13 de categoria a Il-a, 77 de categoria a III-a, 2 meseriaşi de categoria a IV-a şi 73 de cate­goria a V-a.

 

Catagrafia din 1835 în care erau înre­gistraţi numai negustori şi meşteri, fără calfe, atestă la Râmnic un număr de 165 patentari, cu următoarele specialităţi: 4 bogaseri, 9 braşoveni, 5 băcani, 18 pre­cupeţi, 22 rachieri, 1 cofetar, 3 sureci şi arendaşi, 27 povarnagii, 1 comisionar, 2 cojocari subţiri, 14 cojocari groşi, 17 cismari, 8 croitori, 1 işlicar, 5 tabaci, 4 bo­iangii, 1 argintar, 1 săpunar, 3 bărbieri, 7 brutari, 2 simigii, 1 dulgher, 3 vărari, 2 do­gari, 1 zugrav, 3 jogari.

 

Printre meseriaşii râmniceni întâlniţi în documente amintim pe Iancu boiangiu, care a cumpărat de la stolnicul Ion Lahovari un loc pentru construirea unui han şi a dăruit fiicei sale casele dobândite de la Gheorghe Arvat. Un Radu boiangiu a deschis prăvălie pe locul mănăstirii franciscane din oraş. În 1830 lăsa amanet lui Ilie Brânză „o prăvălioară cu odaea ei, şi o menghină cu toate tacâmurile ei” şi cu dreptul să umble şi prin celelate prăvălii în treburile sale. Ioniţă bărbierul vindea la 24 mai 1823 lui Nicolae brutarul din Râmnic, o casă „între râuri” pe locul mănăstirii Cozia. Coman, brutarul din Râmnic, dădea nurorii sale, recăsătorită cu Iacov cojocarul, zestrea ei, printre care „o casă în Uliţa Mare” şi „brutăria pe locul bisericii”.

 

În anul 1850 zidarii şi dulgherii din Râmnic au cerut autorităţilor să le aprobe organizarea în breaslă.

 

Autorităţile râmnicene acordau atenţie deschiderii bâlciului de la Râureni. Aici, începând cu 1863, s-a organizat anual o expoziţie agricolă şi industrială a judeţului cu statut propriu, unde se acordau diplome şi medalii.

 

În a doua jumătae a secolului al XIX-lea, oraşul Râmnicu Vâlcea în cadrul dez­voltării economice generale a cunoascut permanente progrese. Detaşarea de piaţa otomană şi reataşarea la Europa, câştigarea independenţei de stat au dus la crearea de noi condiţii pentru dezvoltarea economică a urbei vâlcene.

 

În anul 1864 s-a înfiinţat Camera de Comerţ a judeţul Vâlcea care ţinea de cir­cumscripţia de la Craiova, Râmnicul trimiţându-şi aici reprezentanţii.

 

Începuturi timide de industrializare apar prin înfiinţarea unui atelier pentru confecţii de aramă, a atelierelor de tăbăcărie şi cărămidărie. Alături de morile de pe Olăneşti şi de cazanele de fabricat ţuică au mai apărut ateliere pentru confecţionarea lumânărilor şi pentru fabricarea oţelului.

 

După 1877, în Râmnic s-au făcut noi paşi pe calea dezvoltării economice şi urbaniste, aspect determinat mai ales de con­struirea căilor ferate, de înfiinţarea unor întreprinderi de industrie alimentară, în­călţăminte şi de cherestea, precum şi de in­troducerea electricităţii în oraş, care în 1894 era în funcţiune. S-au construit două mori sistematice „Sentinela” în 1885 şi „Gheltach” în 1886, şi unele întreprinderi industriale, o unitate de pielărie şi opinci în proprietatea fraţilor Hanciu şi Moritz Schland în 1886.

 

Ca urmare a legii de încurajare a indus­triei naţionale din 1887, în oraş s-au înfi­inţat aproximativ 100 de ateliere de tăbăcării, cizmării, curele şi lumânări, pălării, fie­rării, brutării, ploscării, ţigle, perii, mături, cărămizi, precum şi prăvălii, hoteluri, ha­nuri, restaurante. Au luat fiinţă fabrica de cherestea a fraţilor Hanciu în anul 1889 şi un atelier mecanic pentru producerea de maşini agricole şi tâmplărie înfiinţat de că­tre Frantz Eitel, situat pe Bulevardul Tudor Vladimirescu, în anul 1890. În 1915, în Vâlcea existau 31 joagăre alături de numeroase ateliere de tâmplărie, dogărie şi rotărie.

 

În 1881, fraţii Simian din Râmnic au deschis o fabrică de frânghii, iar zece ani mai târziu au înfiinţat o tăbăcărie, care după 1900 a ajuns cea mai mare întreprin­dere industrială din judeţ.

 

Pentru confortul zilnic al locuitorilor urbei, pe lângă „industria mare” s-a înfiin­ţat şi o „industrie mică” compusă din: cofetărie, olărie, fierărie, cărămidărie, potcovărit, strungărie, ceasornicărie, brută­rie, covrigărie, plăcintărie, mezeluri, tăbă­cărie, croitărie de dame şi bărbaţi, precum şi tipografiile.

 

În 1893 s-a înfiinţat societatea „Propri­etatea” profilată pe confecţionarea obiec­telor de aramă.

 

Pentru epoca modernă sunt extrem de cunoscute magazinul de fierărie, cuţitărie, situat pe strada Mihai Bravu numit I. D. Racioff, magazinul de tablă albă şi neagră, pluguri, fierărie şi geamuri al lui N. T. Mihail precum şi magazinul numit „La Plugul de Aur” al lui Carl Spek cu produse de fie­rărie, cuţitărie, opincărie, chimiuri şi cu­rele.

 

Evoluţia accentuată a economiei oraşului la sfârşitul secolului al XIX-lea este demonstrată şi de înscrierea la Tribunalul Vâlcea a 1.043 firme comerciale şi 42 de societăţi comerciale.

 

Între 1895-1899, în Râmnicu Vâlcea erau înregistrate 41 de firme comerciale, cu o mare varietate de mărfuri şi meşteşugari: „Magazinul de lampe-sticlărie-farfurii-sobe de fier-maşini de bucătărie” al lui Pascale Marcus, „Manufactură şi galanterie”- Marcu Alder, „La Bucureştean” – magazin de manufactură I. Weinberg, „La Speranţa” – băcănie Ion Nicolaescu, „Fabrica de pielărie, tăbărie, opinci, încălţăminte, Oprea Simian Fii”, „Curelăria” – Vasile Roman, „Modista” – Aneta Dobrinescu, „Cuţitărie şi fierărie” – Vasile Sipcenoff, „Cafenea” – Hristea Nicolaescu, „Cârciuma cu amănuntul” – Dimitrie Bolţiu, „Pescărie” – Iusuf Ali, „Ceasornicărie” – Petre Andronescu, „Simigerie şi brutărie” – Gh. Velian, „Croitorie” – Gatfried Palmina, „Fierărie” – Vasile Georgescu, „Tinichigerie” – Avram Isac Engel, „Librăria şi Tipografia Modernă” – Gh. I Sfetea.

 

În Râmnic existau numeroase cârciumi, frecventate de oameni din toate categoriile sociale. Dacă prin 1835 Râmnicul avea 141 cârciumi, în 1903 existau 42 de cârciumi şi 2 birturi, în 1925-1926 s-a ajuns la 137 de cârciumi. Dintre acestea amintim: „La leul de aur” al lui Ilie Cristescu, „La cârciuma din şosea” a lui Vasile Geantă. Pe strada Călăraşi se găseau cârciumile: Oancea, Nuţu, Mănduş. Pe aceeaşi stradă se găseau multe băcănii, printre care ale lui Şerbănescu, Buzgure, Neamţu, Aron, Pavelică.

 

Din punct de vedere industrial, în Râmnic existau în 1899 o fabrică de maşini agricole şi tâmplărie mecanică, o fabrică de pielărie, 3 fabrici de frânghii, 6 tăbăcării, o fabrică de ploscărie, pielărie şi pieptănărie, o uzină de arămire şi două instalaţiuni de cherestea, din care una cu vapori, de ase­menea existau 7 mori pe apa Râmnicului, două fiind mecanice, un abator şi un atelier de dogărie.

 

Începând din a doua jumătate a secolu­lui al XlX-lea, vechile hanuri, precum ha­nul lui Matache Ursanu, hanul lui Stăncuţa Capeleanu, hanul lui Dincă Glănescu sau cel al lui loan Lahovari au intrat în declin, fiind înlocuite de hoteluri, cu un grad de confort sporit. Într-un proces verbal din 1903 sunt menţionate: „Hotelul Central”, administrat de Costică Georgescu, „Otelul Adiani”, condus de Cosma Ştefan, „Otelul Roşianu”, al cărui administrator era N. Bolutescu. La începutul secolului al XX-lea, hotelurile erau amplasate în centrul comercial al oraşului, dintre care menţionăm: „Hotel Bulevard”, pe   b-dul Tudor Vladimirescu, „Hotel Frantz Petter”, pe str. Carol, „Hotel Bristol”, pe strada Mihai Bravu.

 

Oraşul Râmnicu Vâlcea intra în secolul al XX-lea cu o bogată reţea industrial-comercială specifică începutului de secol.

 

În judeţul Vâlcea se va trece la aplicarea legii de organizare a meseriilor din 4 martie 1902. Au fost grupate anumite catagorii de meserii şi corporaţii. În Râmnicu Vâlcea existau 131 de proprietari, din care 100 aveau activităţi diferite încă din secolul al XlX-lea, 142 de lucrători şi 93 de ucenici. Aceştia erau împărţiţi pe meserii astfel: abagii 11, argintari 1, armurieri 1, bărbieri 8, brutari 6, ceasornicari 3, cizmari 24, co­fetari 4, cojocari 3, croitori 11, curelari 8, cusătoare 18, fierari 6, geamgii 1, lumânari 3, mecanici 4, modiste 3, plăpumari 3, pălărieri 2, tăbăcari 8, tipografi 3.

 

Întreprinzătorii particulari erau ajutaţi prin funcţionarea unei sucursale a Băncii Agricole şi Casa Creditului, dar şi prin în­fiinţarea unei bănci particulare – Banca Vâlcea şi o societate cooperativă „Santi­nela”.

 

În 1901 a luat fiinţă Banca Naţională – sucursala Râmnicu Vâlcea, care, în 1902, a început operaţiunile financiare în judeţ. Banca acorda credite întreprinderii „Oprea Simian Fii” şi S. A. Carpatina – Brezoi. Banca Râmnicului a început să funcţioneze în anul 1905 sub forma unei societăţi ban­care pe acţiuni în cuprinsul oraşului.

 

Pentru modernizarea comerţului s-a construit în 1902 Hala Centrală ca loc de depozitare şi comercializare a produselor agroalimentare. În 1910 antreprenorul A. Capetti a ridicat în piaţă două rânduri de prăvălii şi a construit o casă pentru per­ceptor.

 

După 1920, Râmnicu Vâlcea a cunoscut o înviorare economică, fapt datorat mai mult extinderii producţiei în unităţile exis­tente.

 

După anul 1921 în viaţa oraşului s-au simţit mai multe semne de înviorare mai ales în industrie. Mai multe ateliere de tăbăcărie s-au unificat în 1923 sub firma „Fabricile de tăbăcărie fraţii D. I. Simian şi fiii” şi s-a construit o nouă tăbăcărie înzestrată cu maşini moderne aduse din Germania şi Austria. În anul 1925 se va numi „Întreprinderea Oprea Simian şi fiii”. Pe lângă ea, proprietarii au mai ridicat o fabrică de încălţăminte, una de cuie de lemn şi au început să se ocupe de exploatarea pădurilor. În 1938 întreprinderea va ajunge să posede cea mai mare tăbăcărie şi fabrică de încălţăminte din Oltenia. În anul 1940 s-au înlocuit ma­şinile vechi, instalându-se agregate noi. În acelaşi an s-a înfiinţat o nouă fabrică de încălţăminte cu o capacitate de 1.500 pe­rechi pe zi. În 1939 întreprinderea a deschis o sucursală la Cluj.

 

La 14 februarie 1926 la Râmnic s-a înfiinţat Camera de Comerţ şi Industrie a judeţului Vâlcea, creată pentru susţinerea comerţului şi industriei. Între anii 1932-1933, aceasta înregistra 211 magazine şi ateliere, 24 societăţi, 13 bănci, în 1934, Camerele de Comerţ şi Industrie au fost din nou reorganizate, judeţul Vâlcea intrând în circumscripţia din Sibiu, până în 1936 când a fost reînfiinţată la Râmnic ca unitate independentă.

 

Camera de Comerţ şi Industrie din Râmnicu Vâlcea a colaborat cu alte Camere de comerţ mixte, cum sunt cele româno-polonă, româno-germană, româno-belgiană, Camera de Comerţ interbalcanicâ şi altele. Membrii Camerei erau invitaţi să participe ca exponanţi la expoziţiile şi târ­gurile internaţionale de la Salonic, Leipzig, Plovdiv, Tripoli, Paris. Camera de Comerţ a suportat cheltuielile prilejuite de prezenţa în judeţ, în 1927, a unui grup de 50 profe­sori universitari şi studenţi din SUA.

 

În domeniul finanţelor au apărut o serie de bănci, care-şi desfăşurau activitatea în judeţ, dintre care amintim „Banca Vâlcii”, „Albina”, Banca „Meseriaşilor”, „Fortuna”, „Zăvoiul”, „Râmnicu Vâlcea”, o agenţie a Băncii de credit şi economii a funcţionari­lor publici. Situaţia lor s-a înrăutăţit după 1931, ca urmare a crizei mondiale, majori­tatea intrând în lichidare.

 

Râmnicul a fost un centru comercial şi de tranzit important. Prin magazinele co­merciale din oraş s-au vândut şi cumpărat importante cantităţi de produse alimentare, industriale şi de construcţii. Printre firmele cunoscute menţionăm manufacturile: „Voaleta”, „Ruleta”, magazinul de încăl­ţăminte „La bucureşteanul”, magazinele alimentare „Tic-Tac”, Codin Fiera, Aurica Alexandrescu, restaurantele „La calul bă­lan”, „Încurcă lume”, „Carul cu bere”, „Elise”, „Gambrinus”, „Mercur” cofetăriile „La coana Miţa”, V. Popa, cafenelele „Curecheanu”, „Dănicel”, magazin de ca­fea şi coloniale „Sarchizian”, hotelurile „Temelie”, „Regina Maria”, brutării D. Giurgiu, P. Vidan, Miclăuş, plăcintăria „Simanois”. Magazinul de fierărie şi electrocasnice şi numeroase ateliere de croito­rie, cizmărie, cojocărie, ceasornicărie, tâmplărie, de construcţii, frizerii, farmacii, mă­celării, pescării, lăptării şi de zarzavaturi completau paleta comercială în perioada in­terbelică. În zona centrală, în jurul pieţii şi al podului Vinerii Mari, peste râul Olăneşti au fost înfiinţate noi magazine, unele dintre ele destul de renumite care au colaborat cu firme din ţară şi străinătate.

 

În centrul comercial al oraşului şi în zona pieţii centrale exista o mare varietate de magazine. Pe strada Mihai Bravu, cu­noscută ca şi „Micul Lipscani râmnicean” au funcţionat de-a lungul anilor farmacia „Thoms”, frizeria „Blaer”, croitoriile „Contora”, „Atanasiu”, magazinele cu ma­nufactură „Serafim”, „Ruleta”, „Ştefanescu”, cafeneaua „Roial”, tipografia-librărie „Oscar Thüringer” şi multe altele.

 

În zona pieţei centrale cele mai cunoscute magazine erau: măcelăriile Ristea Mateescu, Vasile Vlad, pescăriile Alexandresu, Rădulescu, drogheria „Izbânda”.

 

Pe Terasă, Piaţa Dorobanţilor existau: frizeriile Drumaru, Almăşanu, „Tipografia Gutemberg”, cofetăria „Terasa”, hotelul „Franz Petter”, restaurantul „Halba cu bere”, băncile „Banca Zăvoiului” şi „Banca de Scont”.

 

Pe bulevardul Tudor Vladimirescu erau: „Hotelul Noul Bulevardul”, cinema-teatru „Adreani”, cinema „Azuga”, restaurantul „Bulevard”, „Farmacia Cristescu”, „Hotel Splendid”.

 

Pe strada Praporgescu erau: magazinele de coloniale „Fraţii Sarkisian”, „Coana Miţa”, cafenelele Angelescu, Ilie Constantinescu Mânzu, farmacie-drogherie „Eintract”, frizeria „Epuruş”, fotograful „Fuior”, cizmăriile „Antonescu”, „De lux”, banca de credit „Oltul”, magazinul de zaharicale-cafea Sarkisian, legătorie de cărţi-anticariat „Bertouli”.

 

Pe strada Traian se găseau cele mai multe şi mai diverse magazine. Pe tronsonul dintre Biserica Sf. loan – Podul Vinerii Mari, de peste Râmnic se găseau cârciumile: Mailat, Manafu, Vasile Calomfirescu, brutăria Giurgiu, marele depozit de băuturi Boţogan, atelierul de cojocărie Almăjanul, atelierul de fierărie-rotărie Rodeanu, amplasat pe platoul târgului de săptămână, Vinerea Mare, atelierul de stambă şi dimie Moldoveanu, brutăria Miclăuş, cizmăria „Ciovală”.

 

Pe tronsonul de la „Podul Vinerea Mare” la intersecţia cu bulevardul Tudor Vladimirescu, se găseau croitoriile Cerbu, Simon, cârciumile „Dinoiu”, „Buta Frate”, ceasornicăriile Henrich Weis – 1910, Rusu-Oiţă – 1912-1937, Vili Şularu – 1928-1929, Universal I. Paşek – 1929-1946, Marconi I. Câmpeanu; magazinele de fierărie Savu Roşea, Simion Belu, Mihai Belici; băcăniile Zenovia Băncilă, „La Băieţi”, Alexandrescu şi Fiera, „La Piper”; renumita bodegă „La Motoi”; restaurantele Gambrinus, Mitică Ilescu şi Contora, Splendid-V. Săndulescu, „Regina Maria”; farmaciile Bejan, „La Salvator” – Constantin Nicolaescu; librăriile „Librăria Şcoalelor” – Atanasiu şi Petrescu, „Fundătureanu”; ceramică şi sticlărie Th. Cuşu; benzinăria „Petrolul Vâlcii”; hotelurile „Regina Maria”, „Splendid”, I. C. Prahoveanu; cofetăriile I. C. Prahoveanu, „Popa”; magazine de stofe şi haine de gata „La doi lei”; mezelăria Ipăvitz; magazinele de manufactură „Aslan şi Frate”, Fusman, „Hora Ţărănească”-Ionel Moldoveanu; atelierul mecanic Iancu Fritz; coloniale Gh. Dumitrescu; reparaţii auto „Hess”; frizeria Dionisie Almăşanu; cinematograful „Regal” – V. Săndulescu; magazin de pălării şi umbrele – Constantinescu.

 

După preluarea puterii de către comu­nişti, la 11 iunie 1948 au fost naţionalizate mijloacele de producţie. Râmnicu Vâlcea dispunea de o industrie slab dezvoltată şi o structură înapoiată, neputând asigura o va­lorificare corespunzătoare a importantelor resurse naturale şi de muncă existente în acest oraş. Raportul asupra stării econo­mice întocmit de Camera de Comerţ şi In­dustrie la 30 decembrie 1948, menţiona pentru judeţ existenţa a 1.418 firme indus­triale şi comerciale, la care lucrau un nu­măr de 32.129 muncitori şi meseriaşi. Ma­rea majoritate din firmele înscrise la Ca­mera de Comerţ şi Industrie erau prăvălii şi mici întreprinderii şi ateliere a căror pro­ducţie avea un caracter meşteşugăresc, fi­ind deservit de 5-20 de lucrători. În cadrul acestora o pondere deosebită o deţineau unităţile industriei alimentare (mori, bru­tării, prese de ulei), industriei uşoare (dărace, ateliere de prelucrarea pieilor), industriei materialelor de construcţii (fa­brici de cărămidă, cariere). Existau şi între­prinderi mai mari precum sectorul feroviar Râmnicu Vâlcea şi fabricile de încălţăminte „Întreprinderea Oprea Simian şi fiii”.

 

Multe firme industriale erau închise sau sezoniere, iar majoritatea producea sub ca­pacitatea normală. Pentru trecerea utilajelor în proprietatea statului, s-a hotărât consti­tuirea comisiilor de naţionalizare. În după-amiaza zilei de 11 iunie, muncitorii de la întreprinderile „Oprea Simian şi fiii”, ing. N. Lupaş, C. Lupaş, C. Manciu din Râmnicu Vâlcea au salutat actul naţionalizării.

 

În baza legii din 13 august 1948 au fost dizolvate toate întreprinderile de credit particulare din Râmnicu Vâlcea, intrând în patrimoniul statului un număr de 13 insti­tuţii financiare. Prin legea din 3 octombrie 1948 au intrat în patrimoniul statului insti­tuţiile medico-sanitare şi întreprinderile ci­nematografice. În conformitate cu legea, s-au preluat Sanatoriul „dr. Th. Nicolaescu – dr. Eugen Nicolaescu” şi cinematografele „Adreani” şi „30 decembrie”, fost ,Aro” din Râmnicu Vâlcea. Prin legea din 2 apri­lie 1949 au fost încorporate farmaciile ur­bane, laboratoarele chimice şi laboratoarele de analiză medicale. În judeţ erau astfel na­ţionalizate 15 farmacii şi un laborator.

 

La Râmnic erau cuprinse în patrimoniu statului 17 întreprinderi din care 5 de interes local, marea majoritate aparţinând industriei alimentare (mori, brutării).

 

Începând cu a doua jumătate a anului 1948, s-a trecut la o mai bună gospodărire a întreprinderilor naţionalizate, prin acţiunea de comasare a celor mici şi a atelierelor ne­rentabile. Brutăriile, moara şi fabrica de gheaţă au fost comasate primind denumirea de „Întreprinderile comerciale naţionalizate”.

 

Producţia industrială a oraşului a cres­cut în intervalul 1949-1950 de 2,4 ori mai mult decât în 1948.

 

La 28 decembrie 1952 intra în funcţiune fabrica de placaj, care dădea primele cantităţi de masă lemnoasă. Exploatarea fo­restieră şi prelucrarea lemnului, ramură in­dustrială cu îndelungate tradiţii la Râmnic, s-a dezvoltat prin reorganizarea unei vechi tradiţii. Fabrica de încălţăminte „11 iunie” a fost reprofilată şi reutilată, s-au adus îmbunătăţiri în procesul de producţie, folosindu-se banda rulantă la atelierul de cusut, s-a introdus o instalaţie automată pentru uscat piei şi s-a utilizat alimentarea curentului cu aburi. În anul 1951 s-a înfi­inţat secţia de încălţăminte, iar în anul 1962 s-a construit o centrală termică proprie.

 

În 1954 a început construirea Uzinei de sodă, lucrare terminată în 1959. Capacita­tea ei, în faza întocmirii proiectului, era de 90.000 tone sodă calcinată, urmând ca în 1960, prin dezvoltare, producţia să ajungă la 195.000 tone, ceea ce reprezintă jumătate din producţia de sodă calcinată a ţării. Sarea se extrăgea prin dizolvarea dirijată şi era transportată de la Ocnele Mari prin cele două saleducte, de 12 km lungime, cu o producţie de 7,5 t/oră.

 

Fabrica de marmeladă de la Râureni a fost reutilată.

 

În perioada 1968-1990 municipiul Râmnicu Vâlcea a cunoscut o puternică dezvoltare economică, socială şi urbanis­tică, devenind un reprezentant centru al ţă­rii. De la reorganizarea administrativ – te­ritorială, procentul de creştere al judeţului Vâlcii a fost de 45 ori la producţie. Prin marile combinate şi întreprinderi a devenit o însemnată citadelă a chimiei şi energeticii cu importante ramuri industriale – construcţia de maşini, forestieră, uşoară, industria alimentară. Producţia realizată de industria municipiului în 1979 a fost mai mare decât cea obţinută în întreaga perioadă 1965-1969, iar în anul 1985, s-a obţinut, în mai puţin de şase zile, întreaga producţie din anul 1960. Bunurile economiei vâlcene au fost exportate în peste 80 de state ale lumii.

 

Creşterea producţiei globale industriale este ilustrată şi prin valoarea veniturilor realizate. În 1938 Vâlcea producea 205 milioane iei, în 1965 ea era de 1,3 miliarde lei, în 1970 de 2,7 miliarde lei, în 1975 de 5,6 miliarde lei, în 1980 de 11,5 miliarde lei, în 1985 de 20,8 miliarde lei şi în 1990 de 31,8 miliarde lei.

 

În Râmnicu Vâlcea, industria uşoară, a exploatării şi prelucrării lemnului şi cea alimentară şi-au diminuat ponderile în an­samblul producţiei industriale a municipi­ului, în favoarea chimiei, energiei electrice şi construcţiilor de maşini.

 

Ramura industrială reprezentativă pen­tru economia vâlceană este chimia prin in­termediul cărora se asigură valorificarea superioară a bogatelor resurse de sare şi calcar de pe teritoriul judeţului. Plecând de la costul unei tone de saramură prin prelu­crarea în retortele chimiei vâlcene se obţin producţii a căror valoare creşte de 103 ori prin fabricarea sodei caustice, de 137 ori la PVC, de 375 ori în prelucrarea de vinil. Chimia, ramură aproape inexistenta în trecut, a preluat primul loc în economia municipiului, datorită atragerii în circuitul productiv a resurselor naturale existente.

 

Combinatul de produse sodice Govora, amplasat pe platforma industrială din sudul municipiului, a început să producă în 1959 cu fabricile de sodă calcinată. Combinatul de produse sodice Govora a realizat încă din primul an de funcţionare aproape de 3 ori mai multă sodă calcinată şi caustică decât s-a realizat în întreaga economie naţională în 1938. Capacitatea acestui combinat a fost dezvoltată de la 150.000 tone în anul 1950, la 375.000 tone carbonat de sodiu brut, în 1968 şi 880.000 tone în 1978.

 

În 1968 a fost pus în funcţiune Combi­natul Chimic Râmnicu Vâlcea, care valori­fică în mod eficient resursele naturale de sare de la Ocnele Mari, printr-o conductă de etilenă şi de propilenă de la Combinatul Chimic Piteşti, beneficiind de apele Oltului şi utilizând forţa de muncă din împrejurimi. Dacă în anul 1968, Combinatul chimic re­aliza 30 % din producţia industrială a ju­deţului Vâlcea, în 1985 aceasta a crescut la peste 50%, devenind unitatea cu cea mai mare pondere în economia judeţului. Secţia de electroliză este una dintre cele mai mari şi mai perfecţionate unităţi. Industria chi­mică asigură peste 50 de produse precum: sodă calcinată, silicat de sodiu, site mole­culare; produse clorosodice: sodă electroli­tică – în stare solidă şi sub formă de leşie -, acid clorhidric, clor lichid, hipoclorit de sodiu; produse macromoleculare: policlorură de vinil, copolimer, clorură de vinil, policarbonaţi. tricoli-Iichizi, pesticide, in­termediari pentru pesticide; produse clorurate: clorură de etil, metilcloroform; pro­duse organice de sinteză: octanol, normal butanol, izobutanol, trimetil propan, acid 2- etilhexanoic, dietilentriamină polimină, propolenoxid, propisenglicol. Combinatul de produse sodice obţine şi produse pe baza cercetării precum site moleculare şi site moleculare de uz nuclear.

 

În prima etapă de dezvoltare a combi­natului (1968 – 1970 ) au fost puse în func­ţiune 5 instalaţii pe bază de licenţă, în etapa a doua (1971 – 1975) 5 instalaţii dintre care 4 pe bază de licenţă şi una pe bază de re­producere. În următoarele etape s-a trecut la înlocuirea licenţelor, după cum urmează: în etapa a treia (1976 – 1980) prin aplicarea cercetărilor proprii, numai una a fost men­ţinută pe bază de licitaţii, iar în cea de-a patra etapă (1981 – 1988) toate cele 12 instalaţii au fost realizate ca rod al cercetării proprii.

 

Indicii calitativi superiori ai produselor realizate pe platforma chimică vâlceană, au condus la creşterea exportului, care a deţi­nut 60 % din totalul producţiei şi la spori­rea numărului beneficiarilor externi (78 de ţări dintre care: Rusia, Germania, Japonia, China, India).

 

Pe platforma chimică vâlceană au fost construite Centrul de Cercetări Râmnicu Vâlcea şi Institutul Central de Chimie.

 

În 1970 a luat naştere Institutul de crio­genie şi Cercetări Izotopice UZINA G pen­tru studierea şi punerea la punct a tehnolo­giei de separare a apei grele. Instalaţia pilot funcţionează din anul 1973 şi prima apă grea s-a extras în 1976. La institut au exis­tat 4 laboratoare: laboratorul de analiză izotopică, în care se determinau diferiţi pa­rametri ai apei grele obţinută în staţia pilot, secţia tehnologică, în care se studiază per­fecţionarea utilajelor şi aparaturii de mă­sură şi control, laboratorul de modelare matematică şi secţia de inginerie, în care se studia perfecţionarea utilajelor şi aparaturii de măsură şi control. A mai fost creat la­boratorul de electronică. Aici s-a realizat aparatură de precizie pentru analiza apei grele de concentraţie nucleară de peste 99,8 %, analizatoare în infraroşu, densimetre de precizie conduse de calculator, conductivente de apă grea ultra pură şi al­tele. Aparatură respectivă a fost în între­gime gândită, proiectată şi construită în acest laborator, obţinându-se parametrii de funcţionare la nivelul producătorilor occi­dentali. A mai fost realizată o instalaţie de fabricare a apei grele ultrapure pentru pre­pararea etaloanelor. Ca o utilizare comple­mentară, în această instalaţie se pot obţine şi etaloane de apă ultrapură, pentru analize de urme în utilizarea în scop ecologic în tehnologia de preparare a microprocesoa­relor şi în cercetările medicale. Acest labo­rator este unicul în ţară care are autorizaţia Inspectoratului Metrologic de Stat pentru controlul apei grele. La acest laborator se face verificarea metrologică a apei grele folosită la centrala nucleară de la Cerna­vodă şi a celei fabricate la Halinga (RONAG). Laboratorul de analiză izotopică prin spectrometre de bază este cel de-al 428-lea laborator din lume autorizat de către Agenţia Internaţională pentru Energie Atomică, cu sediul la Viena, pentru analize izotopice de mare precizie. Pe lângă analizele izotopice ale apei grele de la diferite nivele ale instalaţiei – se intenţionează implementarea unui spectometru direct în procesul tehnologic, pe o linie de separare criogenică a deuteriului pentru a nu se mai face măsu­rătorile pe probe – se fac determinări şi pentru alţi izotopi stabili. Există încercări pentru tehnica vidului înalt.

 

În 1970 a intrat în funcţiune „Înteprinderea de utilaj chimic şi forjă Râmnicu Vâlcea”, impunându-se, iniţial, prin fabricarea unei game largi de utilaje şi greutăţi până la 12 tone, prelucrarea la rece şi la cald a metalelor de piese forjate, lami­nate, ambutizate. În general, produsele sunt unicate, cu specific de cazangerie, executate în mare parte din oţel, carbon slab utilat. A intrat în funcţiune la doi ani de la începerea lucrărilor, cu o producţie de 1500 tone/ utilaj tehnologic. Întreprinderea a trecut, ulterior, la executarea unor utilaje de înaltă complexitate şi tehnicitate pentru industria chimică, petrochimică, energetică, metalurgică, fabricate din oţeluri aliate, înalt aliate şi inoxidabile, ce ajung la mase de până la 100 tone, funcţionând în regimuri de temperatură scăzută sau înaltă la presiuni ce pot atinge 100 Megapascali.

 

Fabrica de prelucrare la cald cuprinde sectoarele de piese forjate şi matriţate, ban­daje şi inele laminate cu diametre cuprinse între 500 – 4.000 mm şi elemente ambutisate. Dotarea sectorului de forjă cu ciocane matriţare de 0,5 până la 40 tone forţă, cuptoare rotative cu vatră fixă şi cu propul­sie ce au permis fabricarea unor piese de mare complexitate, cum sunt arborii cotiţi pentru motoare de autocamioane şi trac­toare, cârlige de ridicat ciolbaşi pentru in­dustria petroliferă, flanşe pentru utilajul tehnologic. Instalaţia de laminat inele ce dispune de o presă de până la 2 580 tone şi un laminor radial axial permite realizarea inelelor de secţiune rectangulară, bandaje profilate pe rulmenţi, roţi de cale ferată, flanşe profilate. Prin dotarea secţiei de ambutisare cu utilaje automate de debitat prese de 1.100 şi 2.000 tone forţă, cuptoare de încălzit şi tratament termic, instalaţii specifice de rabelaj, grunduire şi control, s-a trecut la producţia de capace sferice, eliptice şi plane racordate cu dimensiuni până Ia 4.000 mm precum şi secvenţi pentru rezervoare sferice de mare capacitate şi presiuni înalte. Diversificarea producţiei s-a materializat prin punerea în funcţiune a unei capacităţi specializate în execuţia instalaţiilor de pompare pentru extragerea ţiţeiului.

 

IUCF Râmnicu Vâlcea a câştigat pieţe în numeroase ţări de pe glob, livrând utilaje la peste 300 de beneficiari în 20 state şi s-a reuşit, în acelaşi timp, valorificarea mai bună a metalului prin unele procedee teh­nice şi tehnologice nou elaborate de speci­aliştii din întreprindere.

 

Industrializarea forţată a supus econo­mia la un mare efort prin supradimensiona­rea unor ramuri faţă de rezervele interne de materii prime şi pentru o imensă folosire a braţelor de muncă în vederea ridicării unor giganţi industriali. Dezvoltarea a fost, însă, strangulată prin lipsa de utilaje, de docu­mentaţie din cauza nefolosirii tehnicii de calcul, a neatragerii de capital străin, a lip­sei de competitivitate economică şi a menţinerii utilajelor la parametrii scăzuţi fără a se avea în vedere iniţiativa şi competenţa specialiştilor din acest domeniu.

 

În zona industrială din sudul municipi­ului Râmnicu Vâlcea, funcţionează „Uzina Electrică Govora”, termocentrala cu putere instalată de 207,5 MW, iar pe râul Olt în perimetrul municipiului se află alte trei hi­drocentrale cu o putere industrială de 56 MW. Primul agregat al hidrocentralei Râmnicu Vâlcea a fost racordat la sistemul naţional la 21 august 1974.

 

La 1 iulie 1981, pe platforma din nordul oraşului a intrat în funcţiune „Întreprinde­rea de echipament hidraulic”, obiectiv de mare importanţă naţională.

 

Exploatarea şi industrializarea lemnului este o ramură cu vechi tradiţii în municipiu. „Combinatul de industrializare a lemnului” a fost înfiinţat în 1958 prin reorganizarea unei vechi întreprinderi. Lemnul este transformat în produse de mare utilitate ca placaj, furnir, penel, necesare industriei de mobilă. Fabrica de placaj şi-a început activitatea la 25 decembrie 1952.

 

Industria pielăriei, blănăriei şi încălţă­mintei este reprezentată prin Întreprinderea de piele şi încălţăminte „Vâlceana”, unitate cu vechi tradiţii în economia oraşului. În anul 1967 au început lucrările de moderni­zare şi dezvoltate a secţiei de tăbăcărie, care la sfârşitul anului 1968 şi-a triplat ca­pacitatea de producţie, prelucrând zilnic 18 tone piei brute de porcine, situându-se ast­fel pe primul loc în acest domeniu pe ţară. Dezvoltarea întreprinderii s-a realizat prin construcţia unei hale noi şi prin dotarea cu utilaj corespunzător. În anul 1973 a avut loc dublarea capacităţii secţiei de încălţă­minte, ce a permis realizarea unei producţii de 1.100 perechi încălţăminte. În perioada 1978-1979 secţia de încălţăminte a atins o capacitate de 8.000 perechi pe zi. Peste 80% din produsele finite erau destinate exportului. Producţia a fost de peste 9 ori mai mare decât în anul 1968, iar la piei de peste 24 ori. Se realizau 42 de sortimente semifabricate din piele şi 45 modele încălţăminte, confecţionarea acestora nece­sitând parcurgerea a 72 de operaţiuni.

 

În perioada 1981-1985 s-au dat în folosinţă „Întreprinderea de textile neţesute” şi „Întreprinderea de aţă”.

 

Industria alimentară a oraşului s-a dez­voltat în ultima perioadă prin construirea de noi unităţi sau prin modernizarea şi reutilizarea celor vechi, creându-se mari posi­bilităţi pentru diversificarea producţiei şi produselor. Una dintre unităţile industriei alimentare este „Fabrica de conserve Râureni”, care se ocupă cu industrializarea fructelor, legumelor şi a cărnii. La acestea se mai adaugă „Fabrica de produse lactate”, noul abator, „Întreprinderea de morărit şi panificaţie” şi „Fabrica de bere”.

 

După 1990, în Râmnicu Vâlcea s-au în­fiinţat peste 4.500 de firme, în diverse do­menii de activitate, industrie chimică şi pe­trochimică, construcţii civile şi industriale, construcţii de maşini, metalurgie, produ­cere şi distribuţie de energie electrică, tex­tile, pielărie, industria lemnului, transpor­turi, agricultură, pomicultură, industrie alimentară, turism, iar circa 89 % din agenţii economici aparţin sectorului privat.

 

Industria chimică, reprezentată de către SC OLTCHIM SA, SC Uzinele Sodice Govora SA şi alte unităţi mai mici repre­zintă pilonul principal al economiei jude­ţului, având o pondere de circa 45 % din producţia industrială vâlceană. Acest sec­tor industrial are bune perspective de dez­voltare şi pe viitor, având în vedere că USG – ul este privatizat deja, iar OLTCHIM – ul este o întreprindere competitivă cu export anual de peste 100 milioane dolari.

 

Implementarea managementului orientat spre calitate a început la OLTCHIM în anul 1999, pe baza unor programe şi modificări organizatorice a căror transpunere în prac­tică s-a făcut etapizat şi prin implicarea tu­turor angajaţilor. O condiţie de bază pentru asigurarea reuşitei implementării manage­mentului calităţii a constat în edificarea unei culturi pentru calitate la toţi salariaţii OLTCHIM – ului. Conducerea a manifestat preocupare pentru managementul de me­diu, datorită specificului unor procese, care pot genera aspecte de mediu semnificative.

 

Energetica vâlceană este reprezentată doar de SC CET Govora SA, termocentrală externalizată din structura fostului RENEL, în 1998. La Râmnic îşi desfăşoară activitatea şi SC Hidroelectica SA, care prin intermediul Sucursalei Hidrocentrale Râmnicu Vâlcea exploatează potenţialul hidroenergetic al râurilor Olt şi Lotru. Ea are în exploatare 27 de hidrocentrale, 4 microhidrocentrale şi 3 staţii de pompaj, producând într-un an circa 3 800 GW h, adică aproape 25 % din totalul producţiei de energie electrică a României, realizată în hidrocentrale.

 

Industria extractivă a municipiului este reprezentată de către Exploatarea Minieră Râmnicu Vâlcea pentru sare şi calcar.

 

Industria construcţiilor de maşini este reprezentată în oraş de SC VILMAR SA, societate mixtă cu capital român – francez, ce produce utilaj chimic şi piese forjate şi de SC HERVIL SA, profilată pe echipa­ment hidraulic.

 

Industria de exploatare şi prelucrare a lemnului realizează peste 7 % din producţia industrială a municipiului. În acest sector îşi desfăşoară activitatea societăţi precum: SC Carpatina SA specializată în mobilă, SC Cozia – Forest SA, Hardwood SA şi altele.

 

Industria pielăriei, blănăriei şi încălţă­mintei este reprezentată de SC Vâlceana SA Râmnicu Vâlcea şi de mai multe IMM- uri, realizând o gamă diversificată de pro­duse de pantofi şi încălţăminte de toate ti­purile până la confecţii de piele şi blană.

 

Industria uşoară este o ramură în plin avânt. În oraş există întreprinderea SC Minet SA – fabrica de textile neţesute, SC Fabril – fabrica de aţă precum şi o mulţime de IMM -uri.

 

Activitatea complexă desfăşurată în sectorul agricol a oferit în ultimii ani satis­facţia obţinerii unor producţii superioare, în pofida condiţiilor climaterice mai puţin favorabile.

 

În sectorul agricol, din cele 8.959 ha aparţinând administrativ municipiului Râmnicu Vâlcea suprafaţa agricolă era de 3.555 ha, din care 80 % aparţinea sectorului privat. Componenţa suprafeţei era următoarea: 629 ha livezi şi pepiniere agricole, 11 ha vii şi pepiniere viticole, 1 086 păşune şi fâneţe.

 

Se remarcă Staţiunea de Cercetare şi Producţie Pomicolă Vâlcea, înfiinţată în 1976, soiurile de alun, prun şi nuc produse la Râmnic fiind deosebit de apreciate. Se remarcă o scădere a efectivelor de animale şi în prezent se procură alimente din alte zone.

 

Legată de agricultură, industria alimen­tară s-a dezvoltat constant în ultima peri­oadă. Firme precum SC Diana SA (carne, mezeluri ), SC Boromir SA (panificaţie), SC Velpitar SA (panificaţie), SC Conservil SA Râureni (conserve), componentă a hol­dingului OLTCHIM SA, SC Bere Alutus SA şi multe altele s-au făcut cunoscute prin calitatea produselor lor.

 

Comerţul este practicat de societăţile comerciale în municipiul Râmnicu Vâlcea în special în complexe comerciale „Cozia”, „Scavil”, „Dovali”. Dintre societăţile cu profil comercial amintim: „Valentina”, „Petrom”, „Diana”, „Electronics”, „Avantaj”, „Sicomar”. Turismul şi alimentaţia publică sunt reprezentate prin firme ca: „Supco”, Alutus”, „Seytour”, „Gemina”. În domeniul serviciilor primează mici întreprinzători cu o gamă diversificată de activităţi. În informatică: „Onix”, , Analog”, „Digital”, „System”, „Bit Center”. În depanări: „Hi-Fi”, „Minoti”. Asigurări: „Asirom”, „Allianţ – Ţiriac”. Unităţi proiectări: „Arhitect”, „Arhigrup”, „Proiect”. Servicii auto: „Autoservil”, „Dacia”. Servicii tipografice: „Conphys”, „Almarom”, „Prisma”.

 

Activitatea financiar bancară în municipiu este reprezentată de sucursalele următoarelor bănci: BCR, BRD, BancPost, Banca Transilvania, CEC.

 

Controlul activităţii în domeniul financiar – contabil este realizat de Direcţia Generală a Finanţelor Publice şi Controlul de Stat, Garda Financiară şi Curtea de Conturi.

 

 

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009,p.42-54.