Economia şi societatea vâlceană între anii 1918 – 1944

 

Dacă ne referim doar la două dintre întreprinderile judeţului, anume la fabricile de cherestea „Lotru” şi „Oltul” – ambele din Brezoi – şi este suficient pentru a realiza dimensiunea pierderilor înregistrate în sectorul industrial. Astfel, în cazul primei, valoarea pierderilor s-a ridicat la 14.028.100 lei¹¹⁶, iar în cazul celei de-a doua – la 2.950.436 lei¹¹⁷. Pagubele materiale provocate de război, insuficienţa acută a braţelor de muncă la sate, determinată de mobilizare, marea lipsă a animalelor de muncă şi a inventarului agricol în gospodăriile ţărăneşti, au avut ca efect scăderea considerabilă a producţiei agricole, care s-a repercutat negativ asupra consumului şi condiţiilor de trai ale populaţiei.

Ansamblul daunelor de război cauzate judeţului Vâlcea de către ocupanţi prin degradarea imobilelor şi mobilierului, furturi, jafuri, rechiziţii şi amenzi, s-a ridicat la aproximativ 56.075.750 lei¹¹⁸. Efectul războiului în judeţ s-a resimţit acut şi sub raport demografic. Dacă în anul 1916 numărul total al populaţiei era de 245.008 locuitori¹¹⁹, evoluţia sa în continuare a cunoscut o accentuată descreştere astfel că, în anul 1917 numărul existent pe cuprinsul judeţului ajunsese la 166.068 locuitori, semnalându-se în intervalul amintit o descreştere cu 78.940 locuitori¹²⁰.

 

a. Industria

 

Principalele întreprinderi industriale ale judeţului, care şi-au reluat activitatea, aparţineau în primul rând industriei lemnului. Aceasta va rămâne, în întreaga perioadă interbelică, cea mai importantă industrie vâlceană. Zonele întinse de păduri de foioase sau răşinoase au îngăduit constituirea unor unităţi importante de exploatare şi prelucrare a lemnului, mai ales în văile Oltului şi Lotrului. Fierăstraiele existente în comunele judeţului (cca. 31 în anul 1915)¹²¹ şi-au redus ponderea economică datorită unităţilor forestiere care şi-au sporit în continuare raza de activitate şi volumul producţiei. S-au format astfel, pe valea Lotrului, societăţi forestiere puternice care s-au încadrat în rândul marilor fabrici de acest gen din ţară. În această categorie se afla şi Societatea Anonimă pentru Exploatarea de Păduri „Lotru”, rezultată din fuzionarea mai multor firme cu firma „I. Guttmenn et Comp.”¹²² Societatea a reuşit să cuprindă întinse suprafeţe împădurite, de ordinul milioanelor de metri cubi de răşinoase sau foioase, pe care le-a exploatat intens, fără a ţine seama de necesităţile care decurgeau din regenerarea materialului lemnos. Acesta era prelucrat în cadrul Fabricii de cherestea a Societăţii din Brezoi şi stivuit pentru desfacere în diferitele sale depozite din Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani, Slatina, Craiova, Roşiorii de Vede şi Alexandria¹²³. În anul 1918, Societatea dispunea de 10.000.000 lei capital social¹²⁴, de o forţă de 710 C.P. şi realiza o producţie în valoare totală de 5.791.043 lei¹²⁵.

  Tot în această perioadă, în judeţul Vâlcea funcţiona Societatea anonimă pentru exploatarea pădurilor „Oltul”, având centrul principal în Brezoi. Aceasta luase fiinţă în anul 1904, prin unirea într-o cooperativă de producţie şi exploatare a mai multor proprietari de întreprinderi de cherestea situate pe valea Oltului, ajungându-se treptat ca societatea să-şi exercite dreptul de proprietate asupra unor întinse suprafeţe de păduri, însumând peste 1.100.000 metri cubi de răşinoase şi peste 1.000.000 metri cubi de foioase¹²⁶. Ea dispunea de o fabrică de cherestea la Brezoi, unde era prelucrat o parte din materialul lemnos, altă parte fiind expediată la diferite întreprinderi forestiere din ţară. În afara acestora, pe valea Lotrului fiinţau: Societatea „Vasilatu” – Brezoi, ce exploata pădurile de pe valea Vasilatului, dispunând de o fabrică de cherestea cu 6 gatere, cu o forţă motrice de 250 C. P.; Fabrica „Mercus Kislinger” din Brezoi, cu capital austriac, având o forţă motrice de 280 C.P.; întreprinderea de cherestea „M. A. MAXIM”, din Drăgăşani, a cărei forţă motrice era de 70 C. P.  şi care realiza o producţie anuală de 250.000 lei (în 1918)¹²⁷.

După război, şi-au reluat treptat activitatea vechile fabrici, s-au redeschis atelierele şi au fost înfiinţate noi societăţi economice, iar fabricile de tăbăcărie din Râmnicu-Vâlcea s-au unificat sub firma „Fabricile Unite de Tăbăcărie Fraţii Simian şi fiii”¹²⁸

Din motive de concurenţă, după primul război mondial, societăţile forestiere din Brezoi decid să se unească, înfiinţând în anul 1920 Societatea anonimă românească pentru industria din păduri, 100, împărţit în 20.000 de acţiuni în valoare de 500 de lei fiecare. În noua societate intrau societăţile: “Lotrul” – cu 32.000.000 lei capital,”Oltul” – cu 29.000.000.lei, Societatea Anonimă Română pentru Industria Forestieră – cu 12.000.000 lei, Societatea „Petroşani” – cu 13.400.000 lei, o serie de particulari, precum şi Banca Românească, cu 5.000.000 lei¹²⁹.

În 1921, un puternic incendiu distruge fabrica de cherestea din Brezoi. Au ars toate depozitele de cherestea. Fabrica era asigurată şi s-a refăcut repede, societatea “Carpatina” încasând 30.000.000 lei despăgubiri. În anii 1921-1922, la Brezoi se reconstruieşte fabrica de cherestea, care devine una dintre cele mai moderne din ţară. Între anii 1922-1926, Societatea „Carpatina” a fost condusă de liberalul Mihail Pherechyde, vicepreşedinte fiind Alexandru Constantinescu¹³⁰. După această dată, societatea a fost condusă tot de un liberal, vâlceanul Gogu Ştefănescu, până în 1941, adică până la moartea acestuia. Este perioada de vârf a producţiei capitaliste în exploatările forestiere de pe Valea Lotrului.

În 1925, societatea făcea vânzări nu doar în ţară, ci şi în Bulgaria, Ungaria, Palestina, Cipru, Grecia, Siria, Egipt, Franţa, Anglia şi Germania, veniturile societăţii fiind de 106.420.159 lei. Capitalul social al Societăţii “Carpatina” a ajuns în 1926 la 126.075.000 lei, împărţit în 252150 acţiuni la purtător, pachetul de control fiind deţinut de baronul Groedel din Budapesta¹³¹.

Criza economică din anii 1929-1933 a afectat serios şi activitatea întreprinderilor din Brezoi. Producţia de cherestea s-a redus la aproximativ o treime faţă de anul 1925, exploatându-se numai 65.958 mc. Pentru a ieşi din criză, conducerea societăţii a recurs la o metodă originală: în 1931, incendiază depozitul de cherestea, arzând totodată şi o parte a instalaţiilor; pagubele au fost evaluate la 60.000.000 lei, acestea fiind plătite de societăţile de asigurare. Ancheta a stabilit faptul că “focul a fost pus de o mână criminală care a rămas încă nedescoperită “.

Între anii 1934-1940, “Carpatina” a cunoscut o etapă de prosperitate. S-au construit noi secţii pentru confecţionarea parchetului, o fabrică de lăzi, o fabrică de brichete de rumeguş şi instalaţii de prelucrare industrială a fagului, care, până atunci, era exploatat doar ca lemn de foc. Producţia fabricii s-a ridicat în 1935 la 110.417 mc, menţinându-se cam la acelaşi nivel până în anul 1940. În anul 1938, pachetul de control al acţiunilor a fost vândut de către familia baronului Groedel, trustului “Holding Internaţional de Bois”din Monaco¹³². În 1942, statul român a cumpărat cu preţul de 126.075.000 lei, 6.222.023 acţiuni din totalul de 6.988.655. Societatea devine, practic, românească; director general, este numit inginerul Alexandru Georgescu¹³³.

Cu puţine excepţii, societăţile economice erau concentrate în localităţile Râmnicu-Vâlcea şi Brezoi. La Ocnele Mari, Drăgăşani şi Horezu existau unităţi economice mici şi numeroase ateliere meşteşugăreşti, care – în cele mai multe cazuri – aveau un număr restrâns de salariaţi.

În contextul în care, din 1922, economia naţională se redresează treptat, ajungând ca în 1924 să atingă parametrii înregistraţi în perioada antebelică, economia industrială a judeţului cunoaşte importante sporuri productive. În anii 1925 şi 1926, industria înregistrează o sensibilă dezvoltare, orientată însă spre ramurile tradiţionale. În această perioadă, exploatările forestiere de pe Valea Lotrului ating cote ridicate de producţie. Statisticile indică, începând cu anul 1925, o exploatare masivă a materialului lemnos de către Societatea „Carpatina”, care ajunge la o producţie de 186.925 metri cubi de lemn de brad şi 12.906 metri cubi lemn de fag. La rândul ei, fabrica din Brezoi produce 104.311 metri cubi de cherestea.

Vânzările realizate în acest an s-au ridicat la 36.383 metri cubi pe piaţa internă şi 35.809 metri cubi pe piaţa externă (în Bulgaria, Ungaria, Palestina, Cipru, Grecia, Siria, Egipt, Franţa, Anglia, Germania), aducând societăţii un venit net de 106.420.159 lei. Ca urmare a acestei situaţii, Societatea „Carpantina” poseda, în anul 1926, un capital social de 126.075.000 lei¹³⁴.

Se constată o creştere a numărului societăţilor cu nume colectiv, precum şi al societăţilor anonime, paralel cu acapararea de noi întreprinderi de către capitalul bancar¹³⁵. Era firesc ca, în aceste condiţii, numărul muncitorilor să sporească, fenomenul fiind mai pregnant la Fabrica de cherestea din Brezoi şi la întreprinderile din bazinul forestier Valea Lotrului, care marchează creşteri de la 2500 la 3500 de lucrători, în timp ce în celelalte unităţi economice mai mici din Râmnicu-Vâlcea, Drăgăşani şi Ocnele Mari, se remarcă o creştere medie care oscilează între 45-70 de muncitori¹³⁶.

Sporuri de producţie şi de muncitori se constată şi în industria extractivă vâlceană. Astfel, la minele de cărbuni de la Cârstăneşti, producţia de cărbune creşte de la 3.698 tone cărbune, în 1925, la 11.676 tone în anul 1929¹³⁷.

Unele întreprinderi sunt înzestrate cu utilaje noi, moderne, sporindu-şi capacitatea de lucru şi, implicit, productivitatea; de asemenea, creşte considerabil numărul atelierelor meşteşugăreşti şi al magazinelor de desfacere a produselor. În anul 1926, la Tribunalul Judeţean Vâlcea se înregistrau 2.436 firme, din care 1.265 erau „industriale”, iar 1.198 – comerciale¹³⁸.

În sectorul forestier vâlcean, criza economică din anii 1929-1933 se manifestă mai de timpuriu – încă din 1927; în 1928-1929, ea cuprinde toate sectoarele productive, ale circulaţiei şi schimbului. Potrivit aprecierilor ziarului „Îndrumarea Vâlcii”, „Comerţul stagnează în lipsă de credit şi cerinţă, agricultura stă paralizată sub silnicia datoriilor în care înoată ţăranii, iar industria piere sub concurenţa importurilor străine”¹³⁹. Din această cauză, releva un alt ziar local, „Pe zi ce trece, criza se accentuează tot mai rău, … falimentele curg în continuu, instituţiuni vechi ca cele mai solide se prăbuşesc, iar funcţionarii şi lucrătorii îngroaşe rândurile miilor de şomeri”¹⁴⁰.

După 1918, producţia la Societatea „Carpantina” – una dintre cele mai importante întreprinderi din judeţ – a scăzut simţitor. Tăbăcăriile din oraşul Râmnicu-Vâlcea au fost nevoite să-şi reducă activitatea, în special datorită lipsei de materii prime, piei şi extracte de tanini, acestea din urmă procurându-se mai ales din import. Pentru a supravieţui, mai multe ateliere de tăbăcărie din Râmnic s-au unit, în 1923, sub firma “Fabricile Unite de Tăbăcărie Fraţii D. I. Simian şi fiii“ (din 1925, aceasta se va numi „Întreprinderea Oprea Simian şi Fiii”). Se construieşte chiar o nouă tăbăcărie, înzestrată cu maşini moderne aduse din Germania şi Austria, în valoare de un milion de lei. Începând din 1930, capacitatea tăbăcăriei este mărită simţitor. Pe lângă ea, proprietarii construiesc o fabrică de încălţăminte, una de cuie de lemn şi încep să se ocupe de exploatarea pădurilor. În 1938, întreprinderea va ajunge să posede cea mai mare tăbăcărie şi fabrică de încălţăminte din Oltenia. Tăbăcăria prelucra 3.360 tone piei anual, din care se producea box (piele de bovină tăbăcită mineral, din care se făceau feţele de încălţăminte), talpă, curele de transmisie, furdale (deşeuri din piele, margini rămase de la prelucrarea pieilor) etc. În 1940, a avut loc o modernizare a întreprinderii, prin înlocuirea maşinilor vechi, cu agregate noi. Tot acum s-a construit o nouă fabrică de încălţăminte, cu o capacitate de 1.500 perechi pe zi. Valoarea utilajelor nou instalate, importate din Germania, a fost de 17.765.000 lei. Creşterea producţiei s-a datorat, în principal, comenzilor militare din anul 1941, întreprinderea lucrând numai pentru Ministerul Apărării Naţionale. Desfacerea produselor se făcea în întreaga ţară. Sporirea producţiei determină întreprinderea să înfiinţeze, în anul 1939, o sucursală la Cluj, care, după Dictatul de la Viena, este mutată la Arad. Materiile prime erau colectate din ţară, dar extractul de tanin necesar tăbăcăriei se importa din Iugoslavia şi Italia¹⁴¹.

În cele două ramuri mai importante ale industriei vâlcene, criza a atins apogeul în momente diferite, ceea ce a afectat şi mai mult economia zonală. Astfel, în industria de pielărie, indicele cel mai scăzut al producţiei este înregistrat în anul 1930, iar în industria forestieră – în 1933.

Situaţia, firesc, îngrijora autorităţile locale care semnalau că: „Judeţul Vâlcea este într-o situaţie atât de precară, încât veniturile sale proprii nu pot să satisfacă decât o parte din cheltuielile obligatorii, rămânând ca pentru echilibrul bugetar, statul să vie în ajutor cu subvenţii anuale”¹⁴². După aceleaşi constatări, oraşele Râmnicu-Vâlcea, Ocnele Mari şi Brezoi erau lovite „puternic de crize şi şomaj”, iar staţiunile balneo-climaterice Govora, Călimăneşti şi Olăneşti „erau ameninţate să fie lăsate în părăsire”¹⁴³.

În judeţul Vâlcea, urmările crizei sunt depăşite începând din anul 1934. Deşi economia se dezvoltă considerabil sub raportul producţiei, industria judeţului nu-şi schimbă profilul, iar ritmul rămâne în continuare foarte lent. Alături de vechile întreprinderi industriale, care şi-au sporit capacităţile de producţie, apar câteva unităţi economice noi, îndeosebi în ramurile alimentară şi minieră¹⁴⁴.

Industria forestieră a judeţului trece la o valorificare mai eficientă a masei lemnoase. Astfel, la Societatea „Carpatina” se construiesc noi secţii pentru confecţionarea parchetului, o fabrică de lăzi, o fabrică de „brichete” din rumeguş şi o secţie de prelucrare industrială a fagului, care până atunci se exploatase într-un procent foarte ridicat doar ca lemn de foc¹⁴⁵.

Ceea ce caracterizează dezvoltarea industrială a judeţului, este menţinerea în continuare a rolului predominant al întreprinderilor mijlocii şi mici. Acest aspect este ilustrat de faptul că din totalul de 2.081 de intreprinderi industriale şi sociale (723 în mediul urban şi 1.358 în cel rural), unităţile mari erau foarte puţine¹⁴⁶.

Anul 1938 marchează unele creşteri în producţia industriei lemnului. Cele 10 fabrici de cherestea din judeţ, dar în deosebi fabricile „Carpatina” şi „Vasilatul” din Brezoi, realizau o producţie de 74.277 metri cubi de material fasonat de brad şi de fag¹⁴⁷. În ceea ce priveşte întreprinderile de tăbăcărie, o dezvoltare mai intensă cunoaşte firma „Oprea Simian şi Fiii” a cărei producţie s-a dublat în anul 1935, faţă de 1934 ¹⁴⁸.

În industria extractivă, salina Ocnele Mari ajunge la o producţie de 200 tone sare pe zi¹⁴⁹. O producţie relativ ridicată obţine şi societatea „Mica” din comuna Voineasa. Din 1912, începuse exploatarea filoanelor de aur de la Valea lui Stan, comuna Brezoi. În perioada 1912-1919, s-au extras de aici 169,748 kg amalgam, realizându-se o producţie zilnică de 20-25 gr. amalgam. După 1949, minele au fost astupate. Mina de cărbuni din satul Cuceşti, comuna Cârstăneşti, a desfăşurat după 1918 o activitate neînsemnată¹⁵⁰.

 Evoluţia economică a judeţului a cunoscut, în perioada interbelică, aceleaşi etape de dezvoltare ca şi industria românească. Industria vâlceană, reprezentată prin câteva unităţi de prelucrare a lemnului şi pieilor, a suferit după anul 1918 din cauza lipsei pieselor de schimb pentru maşini, de lipsa unor materii prime, combustibil, braţe de muncă calificate etc. Ea s-a redresat însă relativ repede. Potrivit statisticilor vremii, la finele anului 1930, pe teritoriului judeţului se aflau mai multe întreprinderi şi ateliere meşteşugăreşti, dintre care 9 erau proprietate de stat. Majoritatea instalaţiilor existente erau acţionate prin intermediul motoarelor cu abur, cu explozie, al maşinilor hidraulice şi electrice. A crescut numărul de muncitori din ramurile industriei forestiere şi a mineritului, a fost accelerat procesul de concentrare a forţelor de muncă. Criza economică din anii 1929 -1933 a avut consecinţe grave şi pentru economia vâlceană. Producţia celor mai importante întreprinderi din judeţ a scăzut la societatea „Carpatina” cu 1/3 faţă de anul 1925, iar activitatea fabricii de tăbăcărie şi pielărie “Oprea Simian şi fiii” s-a redus cu 60% ¹⁵¹. Treptat, economia şi-a revenit, dar costurile sociale au fost foarte mari şi dureroase pentru populaţie. Pentru producerea şi distribuirea energiei electrice, în Râmnicu-Vâlcea a luat fiinţă, în 1931, Societatea de Electricitate Râmnicu-Vâlcea, cu participarea capitalului suedez, căruia i-au fost concesionate vechile utilaje ale primăriei, pentru o perioadă de 30 de ani. După 1934, industria judeţului nu-şi schimbă profilurile (forestier, pielărie, alimentar), iar ritmul rămâne în continuare lent. Este menţinut rolul predominant al întreprinderilor mijlocii şi mici. Industria judeţului număra, în anul 1938, 2.081 de întreprinderi industriale, din care în mediul urban, 723 şi 1.358 în cel rural, întreprinderile mari reprezentând un procent neînsemnat. Cele mai mari întreprinderi, în 1938, erau: Fabrica de Tăbăcărie “Oprea Simian şi Fiii”, la care lucrau 321 muncitori, salinele Ocnele Mari, unde lucrau 166 muncitori (la care se adăugau şi deţinuţii din penitenciarul respectiv!), şi societăţile „Carpatina” şi „Vasilatul” de la Brezoi, la care lucrau peste 2.500 de muncitori¹⁵².

La sfârşitul anului 1938, anul de vârf al economiei capitaliste în ţara noastră, industria judeţului Vâlcea realiza o producţie globală de numai 205 milioane lei¹⁵³. În judeţ, existau 6 mori sistematice (din care 2 la Râmnicu-Vâlcea şi câte una la Drăgăşani, Horezu, Pietrarii de Jos, Pojogi), o fabrică de şampanie la Drăgăşani, una de sulfat de cupru la Râmnicu-Vâlcea, 6 fabrici de tăbăcărie şi încălţăminte (5 la Râmnicu-Vâlcea şi una la Horezu) şi 10 de cherestea, una de cuie de lemn, una de dopuri de plută (la Râmnicu-Vâlcea), 2 exploatări forestiere, o exploatare de aur şi argint (la Brezoi), o mină de sare ( la Ocnele Mari), o carieră de piatră.

Gruparea întreprinderilor din perioada interbelică, după numărul de salariaţi, reflectă – pe de o parte – dimensiunile lor reduse, iar pe de altă parte – slaba concentrare şi centralizare a capitalurilor în economia vâlceană. În industria judeţului, numărul întreprinderilor cu peste 20 lucrători erau: În industria alimentară – 2 fabrici cu 174 lucrători, în industria chimică – o fabrică, în metalurgie – o fabrică – în pielărie – 5 fabrici cu 115 persoane şi în industria lemnului – 5 întreprinderi cu 875 persoane.

 Cu sarea exploatată la Ocnele Mari, Judeţul Vâlcea alimenta 16 judeţe din ţară. Se făcea comerţ cu lemn brut şi prelucrat, cu animale şi produse animaliere (mai ales lână). Evenimentele interne şi internaţionale luând cursul cunoscut din anul 1938 – instaurarea dictaturii regale, apoi a celei antonesciene, cesiunile teritoriale din vara şi toamna anului 1940, declanşarea celui de al doilea război mondial şi angrenarea României în noua conflagraţie mondială – , au determinat modificări în evoluţia economică a ţării şi, implicit, a judeţului.Vâlcea la sfârşitul anului 1938, evidenţiază dezvoltarea mai rapidă a ramurilor care solicitau mai mult materia primă pentru nevoile interne şi pentru export.

Situaţia economică a judeţului Vâlcea din 1940, capătă acea trăsătură care a caracterizat întreaga economie a României din ajunul şi din timpul celui de-al doilea război mondial, şi anume: militarizarea principalelor întreprinderi reprofilate pe produse necesare armatei şi, de aici, monopolul statului asupra materiilor prime şi a materialelor.

Din punct de vedere economic, Vâlcea continuă să se afle printre judeţele cu o dezvoltare modestă. Deşi numărul unităţilor industriale, comparativ cu alte judeţe ale Olteniei, nu era chiar neglijabil, luate sub raportul capacităţilor de producţie şi al numărului de muncitori, precum şi al altor indici prin care se reflectă gradul de dezvoltare, acesta se situa pe unul din ultimele locuri, în raport cu alte judeţe.

Nevoile frontului, îndeosebi, conduc ca în anii celui de al doilea război mondial să aibă loc o creştere a producţiei unor ramuri şi intreprinderi industriale din judeţ. Astfel, întreprinderea „Oprea Simian şi Fiii”, profilată pe tăbăcărie şi articole de pielărie, îşi sporeşte capitalul social şi investiţiile: de la 40 de milioane lei, în anul 1940, la 100 milioane – în 1944, ceea ce reprezenta o creştere de 250% . Dezvoltarea producţiei este urmată de creşterea relativ însemnată a numărului de muncitori în majoritatea unităţilor industriale din judeţ.

Paralel cu creşterea producţiei pentru nevoile consumului intern, are loc şi o sporire, sub raport cantitativ, a unor produse destinate pieţii externe. Sub acest raport, se remarcă societăţile forestiere din judeţ, în special „Carpatina” din Brezoi¹⁵⁴, dar şi  tăbăcăriile din Râmnicu-Vâlcea care, în 1941, produceau mărfuri pentru export în valoare de 127.764 lei¹⁵⁵.

Unele dintre produsele judeţului erau solicitate de către Germania. În acest sens, este de remarcat interesul sporit al consilierilor germani pentru extracţia de mică de la Societatea „Mica” din Voineasa, utilizată în industria cauciucului pentru sfalţ şi altele¹⁵⁶.

Se manifestă şi unele tendinţe de diversificare a producţiei industriale, dar evident firave şi fără efecte deosebite. În 1942 este dată în exploatare Fabrica de conserve alimentare din Râureni a cărei producţie era destinată exclusiv exportului¹⁵⁷. La Drăgăşani şi Râmnicu-Vâlcea era extinsă gama sortimentală a producţiei industriei mici meşteşugăreşti, profilată îndeosebi pe confecţii şi furnituri destinate armatei¹⁵⁸.

Este evident că toate schimbările survenite în industria judeţului Vâlcea în perioada interbelică, au avut influenţe determinante asupra creşterii numerice a lucrătorilor (muncitorimii) din această parte a ţării.

b. Agricultura

 

În cadrul economiei judeţului Vâlcea, un rol predominant l-a avut  agricultura, care şi-a păstrat această poziţie în întreaga perioadă postbelică. Caracterul dominant agrar este ilustrat şi de structura populaţiei care, potrivit datelor recensământului din dec. 1930, se prezenta astfel: din 246.716 locuitori, câţi număra judeţul la acea dată, 33.520 trăiau în mediul urban, iar 213.054, în mediul rural¹⁵⁹.

Sporul de populaţie înregistrat în perioada de după 1930 nu a modificat această structură . Conform datelor aceluiaşi recensământ, din totalul populaţiei ocupate, doar 6.907 locuitori¹⁶⁰ lucrau în intreprinderi industriale, comerciale şi de credit, ceea ce exprima slaba dezvoltare a sectorului industrial.

          Suprafaţa                  Arabil       Vii       Fâneţe       Păşuni       Livezi

totală în ha.

La aceasta se adaugă şi 45.904 ha suprafaţă împădurită, al cărei volum lemnos era de 15.267.376 metri cubi, după datele din anul 1923¹⁶¹. Situaţia în esenţă rămâne aceeaşi în întreaga perioadă interbelică, schimbările producându-se mai ales în modul de repartizare a proprietăţii agrare, iar de aici – în structura socială a populaţiei şi mai puţin în ceea ce priveşte partea economică.

Transformările cele mai importante pe care le-a cunoscut agricultura judeţului Vâlcea, au fost determinate de reforma agrară din anul 1921, aplicată diferenţiat de la o zonă la alta a ţării. Prin aplicarea legislaţiei agrare, suprafaţa expropriată din cadrul judeţului Vâlcea, în perioada ian 1919-31 aug. 1937, a fost de 28.019 ha, din care 1.550 ha o reprezenta pământul cultivabil, 5.107 ha – izlazurile, 2.565 ha – pădurile, 897 ha – teren neproductiv şi 3.847 ha – terenuri diverse¹⁶². Mai mult de jumătate din suprafaţa expropriată s-a făcut din moşiile statului şi instituţiilor (18.567 ha), din care 12.044 ha terenuri cultivabile, 8.598 ha izlazuri şi 2.565 ha păduri.

Din moşiile particulare, a fost expropriată suprafaţa de 9.402 ha, din care 8.253 ha teren arabil şi 1.149 ha izlaz, neînregistrându-se exproprieri de păduri pe seama acestor categorii de moşii. Din totalul de 105 comune, existente în judeţul Vâlcea în perioada aplicării reformei agrare, împroprietărirea cu pământ cultivabil s-a aplicat la 70 de comune. În satele şi comunele din regiunile de munte nu s-au făcut împroprietăriri, locuitorii din aceste zone fiind consideraţi moşneni¹⁶³.

Date fiind condiţiile geografice ale zonei, nu au fost satisfăcute integral cererile de pământ ale ţărănimii. Suprafaţa repartizată în cadrul judeţului a fost de 16.500 ha, de care au beneficiat un număr de 5.111 săteni. Din numărul de 15.687 săteni propuşi pentru împroprietărire, au rămas neîmproprietăriţi, din lipsă de pământ, 10.578 săteni, iar 349 au fost înzestraţi cu pământ prin colonizare în Dobrogea. Din raportul prefectului judeţului Vâlcea, prezentat în anul 1937 în faţa administratorilor de plăşi, rezultă că 65,5% din locuitori aveau o suprafaţă de teren cuprinsă între 1-5 ha, 25%  – între 5-50 ha, iar 4,5% aveau suprafeţe mai mari de 50 ha¹⁶⁴. Din această situaţie, rezultă că cea mai mare parte din ţărani dispuneau de pământ puţin sau foarte puţin. Potrivit datelor din epocă, se constată creşterea burgheziei săteşti, care în 1937 reprezenta 25% din numărul total al ţăranilor vâlceni. Situaţia aceasta deriva din particularităţile zonei şi era specifică tuturor judeţelor montane şi submontane înzestrate cu păşuni şi fâneţe, pomi fructiferi şi viţă de vie, mai puţin însă cu suprafeţe pe care se cultivau cereale.

Agricultura, mai ales în privinţa gospodăriilor ţărăneşti cu până la 5 ha şi – în parte – în cazul celor cu 5-10 ha, nu se bucura de o înzestrare corespunzătoare cu unelte şi maşini.

 Faptul că şi ţărănimea din judeţul Vâlcea avea de suferit multe privaţiuni, o dovedeşte şi structura proprietăţii agrare de după înfăptuirea reformei, deşi, în noile împrejurări, repartizarea proprietăţii agrare era mult mai favorabilă ţăranilor, comparativ cu situaţia anterioară. Sporul natural al populaţiei judeţului, mai ales în mediul rural, a dus la micşorarea treptată a suprafeţei ce revenea pe persoană şi familie şi la divizarea lotului în parcele mici, prin lăsarea unei părţi de pământ ca moştenire.

Cu toate limitele ei, reforma agrară din România, considerată ca fiind una dintre cele mai radicale din Europa după primul război mondial, a avut şi în judeţul nostru, ca şi în întreaga ţară, o serie de urmări şi aspecte pozitive. Între altele, în Vâlcea reforma a condus la dezvoltarea mai intensă a relaţiilor de producţie capitaliste la sate şi la înlăturarea definitivă a formelor de exploatare precapitaliste, care se mai menţineau în unele locuri, a redus considerabil proprietatea moşierească (chiar dacă nu a lichidat-o), a mărit suprafeţele cultivate, a îmbunătăţit situaţia unei părţi însemnate a ţăranilor, reducând numărul celor fără de pământ, a sporit numericeşte burghezia sătească şi ponderea acesteia în viaţa social-economică a judeţului.

 

============================================================

ANIMALE             1935               1940                1944                  Scăderi 1935 –

                                                                                                    1944 cu 100%

============================================================

CABALINE          8.947              6.690                4.414                        51%

––––––––––––––––––––––––––––––––––

BOVINE             71.760             58.311              41.941                       42%

––––––––––––––––––––––––––––––––––

OVINE              131.051           133.290            130.311                        1%

––––––––––––––––––––––––––––––––––

PORCINE           56.954             45.401              38.213                        33%

Un loc important în agricultura judeţului l-a ocupat creşterea vitelor. Numărul animalelor a fost, în general, într-o sporire sensibilă, mai ales după înfăptuirea reformei agrare, aşa cum reiese din statisticile pentru perioada 1928-1940, care relevă, cel puţin în parte, acest fenomen. „Recordul” se înregistrează în anul 1936, când şeptelul judeţului număra 80.432 bovine, 149.175 ovine, 10.905 cabaline etc.¹⁶⁵. După 1939, numărul de animale din judeţ se reduce simţitor, ca urmare a achiziţiilor pentru armată¹⁶⁶, reclamată de evoluţia situaţiei internaţionale, după cum rezultă din tabelul de mai sus.

În anii regimului antonescian, producţia agricolă fiind destinată cu precădere susţinerii războiului, s-a urmărit încurajarea culturilor de cereale (grâu, secară, porumb), a plantelor industriale, furajere şi legumicole pentru creşterea animalelor¹⁶⁷ în această perioadă, din suprafaţa totală a judeţului Vâlcea – de 408.100 ha, 189.025 ha erau destinate agriculturii, ceea ce înseamnă că la fiecare din cele 63.310 gospodării rurale reveneau câte 2,9 ha¹⁶⁸. În ceea ce priveşte structura proprietăţii în judeţul Vâlcea, la 20 de ani de la reforma agrară, ea se prezenta astfel în ceea ce priveşte numărul exploatărilor agricole¹⁶⁹:

 

==============================================================

Total                   între:

ex-        Sub         0,1 –    0,5 –    1,0 –       3,0 –      5,0 –     10, 0-   20,0-  50,0-  150-   200

ploa-     0,1          0,5      1,0       3,0         5,0        10,0      20,0     50,0    100    200   -500

tări        ha           ha        ha        ha          ha          ha          ha        ha       ha      ha      ha

==============================================================

57.702    680    4.787    8.795   27.767   9.342     5.015     998      235      44     19      15

              1,2%  8,3%    48,1%   48,1%    16,2%  17,7%    1,7%    0,4%  0,1%    –         –

==============================================================

 

Din datele statistice ale Recensământului agricol din 6 apr. 1941, rezultă următoarea situaţie (exceptându-i pe ţăranii care nu aveau pământ, în număr de 41.394): din totalul de 57.702 proprietari agricoli care avea sub 3 ha, un număr de 5.467 exploatări agricole deţineau o suprafaţă cuprinsă între 0,1 şi 0,5 ha.

În ceea ce priveşte suprafaţa însămânţată, în special de porumb şi de grâu, se constată o scădere a celei de porumb şi o creştere la cea de grâu, deşi porumbul constituie alimentul de căpetenie al locuitorilor din regiunea deluroasă şi muntoasă a judeţului¹⁷⁰.

Iată cum a evoluat producţia la cele două cereale de bază:

 

================================================

Suprafaţa

  în ha                 1940             1942            1943                1944

================================================

Porumb             73.713          67.228         64.041            54.708

Grâu                   6.420          11.720         15.487             16.272

================================================

 

Producţiile de cereale obţinute în perioada 1940-1944 nu au putut să asigure nevoile de consum ale judeţului, în anul 1940 înregistrându-se cel mai mare deficit de cereale şi anume: o producţie de 2.472 vagoane de porumb, ceea ce însemna 50% din recolta anului 1939¹⁷¹, 317 vagoane de grâu, 117 vagoane de ovăz şi orz¹⁷². În afară de cultura de cereale, în perioada 1941-1944 s-a acordat o deosebită atenţie cultivării plantelor industriale, răspunzându-se, în acest fel, intereselor societăţilor germane ce executau colectarea recoltelor respective pentru a le exporta în Germania hitleristă¹⁷³. Intensificarea culturii de plante textile a avut ca urmare o creştere sensibilă a suprafeţei destinate acestora, de la 1.448 ha, în 1940, la 4.507 ha în 1944¹⁷⁴.

O ramură tradiţională a agriculturii care rămâne în atenţia locuitorilor, în special a celor din sudul judeţului, este viticultura. În anul 1929, în urma intrării în lichidare a Societăţii Comerciale de Vinuri Drăgăşani, ia fiinţă „Cooperativa Viticolă Drăgăşani”, formată iniţial din 143 mici producători. Noua cooperativă viticolă avea ca obiective de bază vinificarea în comun a producţiei de struguri aparţinând membrilor săi, acordarea de avansuri, aprovizionarea cu materialele necesare culturii şi întreţinerii viilor etc.¹⁷⁵.

În perioada interbelică, judeţul Vâlcea era recunoscut ca un judeţ cu o mare producţie de fructe, suprafaţa destinată culturii pomilor fructiferi situându-se pe al doilea loc din ţară. Între anii 1940-1944, asistăm însă la o diminuare a patrimoniului pomicol al judeţului, de la 20.000 ha la 8.540 ha¹⁷⁶, situaţie datorată slabei întreţineri a acestei culturi, dată fiind lipsa acută a braţelor de muncă, la care se adăugau distrugerile provocate de calamităţile naturale.

Deşi producţiile de fructe au scăzut în aceşti ani, aproape întreaga cantitate de fructe lua drumul exportului în Germania¹⁷⁷. În ceea ce priveşte suprafaţa viticolă a judeţului, în perioada 1940-1944, aceasta cunoaşte o reducere substanţială: de la 10.688 ha în 1940, la 6.533 ha în 1944, ceea ce s-a răsfrânt implicit şi asupra producţiei de vin. Reducerile erau consecinţa aceleiaşi cauze.

Cât priveşte dotarea tehnică a agriculturii judeţului, în anii interbelici se constată unele progrese, dar modeste, cu influenţe corespunzătoare în sporirea producţiei şi dezvoltarea agriculturii vâlcene. Agricultura practicată în judeţ avea un preponderent caracter extensiv şi, în consecinţă, suferea cu atât mai mult din cauza calamităţilor naturale. Aşa s-a întâmplat în timpul marii secete din 1937 care, pe lângă pagubele produse culturilor agricole, a produs mari pierderi în sectorul animalier. La aceasta se adaugă şi efectele inundaţiilor din 1940, provocate de revărsările râurilor Olt, Olteţ şi Pesceana. Au fost distruse case, luate animale şi suprafeţe întinse cultivate, acoperite de apă.

Carenţele manifestate în agricultură, limitele şi greutăţile ei, precum şi insuficienţa suprafeţelor cultivabile, repartiţia lor defectuoasă, lipsa uneltelor şi maşinilor de mare randament etc. s-au răsfrânt asupra condiţiilor sociale ale întregii populaţii, dar mai ales asupra aceleia care trăia în mediul rural.

 

c. Transporturile

 

În cadrul economiei judeţului, transporturile (rutiere, feroviare, serviciul poştal şi telecomunicaţiile) au o pondere redusă şi înregistrează, în această perioadă, puţine schimbări. Reţeaua transporturilor rutiere însuma, în 1927, 844 km, cifră care se modifică nesemnificativ în următorii ani¹⁷⁸.

Din punct de vedere statistic, la Recensământul general al populaţiei României – 1930 (vol. X, pag. 818), situaţia din domeniul transporturilor se prezenta în felul următor:  existau 180 întreprinderi de profil, din care 30 fuseseră înfiinţate înainte de 1914, trei – în anii primului război (1914-1918), 48 – între anii 1919-1930 şi 108 nedeclarate şi constatate cu ocazia recensământului.  În ceea ce priveşte reţeaua feroviară, aceasta cunoaşte în anii 1934-1938, unele lucrări de întreţinere şi modernizare, îndeosebi pe traseele Râmnicu-Vâlcea – Sibiu, Râmnicu-Vâlcea – Piatra-Olt, Râmnicu-Vâlcea – Ocniţa. Sistemul feroviar al judeţului dobândeşte o mare însemnătate spre Muntenia şi Oltenia, care se realizează pe linia Râmnicu-Vâlcea – Craiova – Bucureşti.

 

d. Comerţul

 

Această ramură a economiei a cunoscut o dezvoltare remarcabilă, comparativ cu situaţia antebelică: mărfurile vâlcene au avut o circulaţie mult mai largă, depăşind perimetrul Olteniei şi fiind prezente, practic, pe pieţele de desfacere din întreaga ţară. Dezvoltarea sa a fost inegală şi în salturi, alternând cu perioade de descreştere cum au fost anii crizei economice dintre anii 1929 – 1933 şi, mai târziu, în perioada desfăşurări celui de-al doilea război mondial. Cea de-a doua, evident, a fost mult mai serioasă: ca urmare a conflagraţiei, circulaţia mărfurilor se restrânge, iar o serie de produse de primă necesitate nu se mai găsesc decât în cantităţi mici şi necorespunzătoare sub aspect calitativ.

În consecinţă, numai în perioada 31 dec. 1942 – 31 dec. 1943 se constată o reducere a numărului firmelor comerciale şi industriale vâlcene de la 1.891 la 1.522. Acelaşi curs de scădere îl urmează şi întreprinderile sociale: de la 68, la 52 în aceeaşi perioadă¹⁷⁹. Un rol însemnat îl aveau şi întreprinderile comerciale cu ridicata care aprovizionau cu produse firmele specializate în comerţul cu amănuntul, practicat de numeroase magazine (prăvălii etc.). Multe dintre ele funcţionau în mediul rural, numărul lor fiind de 1.020, în anul 1943¹⁸⁰.

În timpul guvernării antonesciene, un volum important al producţiei judeţului era dirijat spre Germania sau spre asigurarea comenzilor pentru armată. Din unele situaţii statistice, rezultă că numai în anii 1942-1943, au fost expediate peste graniţă 28.962 vagoane de lemn de construcţie (esenţe tari şi brad)¹⁸¹, ceea ce a afectat aprovizionarea cu lemne a populaţiei.

În întreprinderile şi instituţiile comerciale era cuprins un număr relativ însemnat de mici patroni, funcţionari, personal de serviciu, ucenici care aveau situaţii materiale şi sociale distincte şi – implicit – deziderate diferite.

e. Sectorul bancar

 

Ca urmare a progreselor înregistrate în economia judeţului, se dezvoltă noi instituţii bancare de credit, pe lângă cele cunoscute, cum au fost Banca „Vâlcea” şi „Banca Râmnicului”¹⁸². Sistemul bancar vâlcean cunoaşte aceleaşi simptome ca şi cel naţional, evident – la proporţiile şi specificul său zonal. Astfel, în timp ce în mediul urban, mai ales după 1938, acesta are un curs ascendent de concentrare, în mediul rural se constată un proces de proliferare a băncilor mici, cu capital redus.

Cele mai importante bănci vâlcene au fost „Banca Râmnicului”, „Banca Vâlcea SAR”, „Banca Drăgăşani”, adăugându-se la acestea şi sucursalele lor din judeţ, care deţineau un capital de aproape 5 milioane lei. Aceste bănci dispuneau, în 1948, de un stoc de 75 milioane lei (monedă naţională şi devize convertibile) – sumă destinată finanţării industriei, comerţului şi agriculturii judeţului¹⁸³.

Cooperativele de credit, destul de numeroase în judeţ, şi-au deteriorat progresiv situaţia în contextul declanşării şi desfăşurării celui de-al doilea război mondial.

Politica financiară a guvernului antonescian a promovat un larg program de investiţii prin care urmărea să asigure executarea comenzilor pentru înarmarea şi susţinerea operaţiilor militare, program susţinut prin credite de stat, mărirea impozitelor, imprumuturi naţionale etc.

*

Privind în general economia judeţului în lumina datelor prezentate, se poate constata că, deşi unele progrese sunt evidente, aceasta a rămas în continuare preponderent agrară, ceea ce, evident, a avut consecinţe în planul nivelului de existenţă şi de muncă al populaţiei. Bogatele resurse ale judeţului (căderi de apă, ape minerale, minereuri etc.), cu excepţia fondului forestier au fost insuficient valorificate. Faptul că Vâlcea a rămas în continuare un judeţ cu o slabă industrie în raport cu resursele ce le avea, este reflexul unei politici economice fără o perspectivă clară în contextul naţional, promovată de cabinetele guvernamentale, indiferent de coloratura politică, care urmăreau, în primul rând, satisfacerea propriilor interese.

Raportat la nivelul dezvoltării altor judeţe ale ţării, care au cunoscut o dezvoltare considerabilă ca urmare a investiţiilor mari de capital, Vâlcea a rămas la un nivel relativ redus. Aceasta a fost zestrea economică cu care această zonă a Olteniei a păşit în sistemul totalitarismului comunist. 

________________

 

116. PJV, dos. 87/1918, f. 18.

 

117. Emil Răcilă, Contribuii privind lupta românilor pentru apărarea patriei în primul război mondial 1916-1918, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, pag. 184; cf. Ion Toacă, Lupta poporului român împotriva cotropitorilor, 1916-1918, Bucureşti, Editura Militară, 1978.

 

118. Anuarul statistic al României – 1923, Bucureşti, 1924, pag. 124;

 

119. PJV, dos. 100/1919, f. 174-176.

 

120. Emil Răcilă, op. cit., pag. 293.

 

121. Situaţiunea judeţului Vâlcea pe anul 1915, Râmnicu-Vâlcea, 1915, pag. 12.

 

122. “Monitorul oficial”, nr. 7 din 10 sept 1901, pag. 882; P. Bardaşu, Din istoricul exploatărilor forestiere de pe Valea Lotrului, în „Studii vâlcene“, nr. 1 din 1971, pag. 28.

 

123. P. Bardaşu, op. cit., pag. 21-22.

 

124. Arhivele Institutului Central, fond M. I. C. (în continuare, M. I. C.), dos. 105/1918, f. 93.

 

125. Emil Răcilă, op. cit., pag. 183.

 

126. Ibidem, pag. 184.

 

127. M. I. C., dos. 105/1918, f. 93.

 

128. Direcţia Judeţeană Dolj a Arhivelor Naţionale, fond Camera de comerţ şi industrie Craiova (în continuare, Camera de Comerţ şi Industrie Craiova), dos. 29/1922, f. 14.

 

129. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, op.cit., pag. 38

 

130. „Secera“, nr. 1/ 10 iulie 1922, pag. 1.

 

131. Ibidem, pag. 41.

 

132. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, op.cit., pag. 42.

 

133. Ibidem, pag. 38.

 

134. IbidemCarpatina – S. A. R.  pentru industria forestieră. Actul de constituire şi Statutul, Bucureşti, 1924,  pag. 41.

 

135. PJV, dos. 16/1926, f. 16; Idem, fondul Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea (în continuare, Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea), dos. 6/1927, f. 136-140.

 

136. PJV, dos. 16/1926, f. 16.

 

137. Anuarul statistic al României din 1930-1931”, Bucureşti, 1933.

 

138. PJV, dos. 16 /1927, f. 5.

 

139. “Îndrumarea Vâlcii”, Râmnicu-Vâlcea, din 16-31 oct. 1931, f. 3.

 

140. “ Curierul Muncii”, Râmnicu-Vâlcea, din 22 iunie 1929.

 

141. Corneliu Tamaş, op. cit., pag. 178-179

 

142. PJV, dos. 29/1931, f. 102.

 

143. Idem, dos. 11/1932, f. 15; dos. 29/1931, f. 102; dos. 279/1931, f. 1.

 

144. Idem, dos. 2/1940, f. 143; Anuarul statistic al României din 1939-1940, Bucureşti, 1940, f. 430.

 

145. Petre Bardaşu, Gheorghe Simeanu, op. cit., pag. 42.

 

146. Anuarul statistic al României din 1939-1940, pag. 380-381.

 

147. Enciclopedia Cugetarea, vol. III, pag. 770; Calomfirescu Toma, Grozăviile de la Ocnele Mari, în “Facla muncii”, nr. 1 din martie 1935.

 

148. Anuarul statistic al României din 1939-1940”, pag. 438; Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 1/1936, f. 74; dos. 2/1940, f. 134.

 

149. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 24/1943, f. 23; dos. 27/1941, f. 10.

 

150. Camera de Comerţ şi Industrie Craiova, dos. 26/1924, nepag.

 

151. Camera de Comerţ şi Industrie Rîmnicu-Vâlcea, dos. 4/1932, f. 10

 

152. Anuarul statistic al României,1939 – 1940, Bucureşti, 1940. f. 380-481 şi 438, vezi şi Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos.1/1936, f. 74; dos.1/1938 f. 56; dos. 2/1940, f. 143

 

153. Vâlcea. Monografie, pag. 106.

 

154. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 27/1941, f. 24; idem, dos. 24/1943, f. 13.

 

155. PJV, dos. 101/1943, f. 72; Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 33/1941, f. 7, dos. 27/1943, f.

 

156. PJV, dos. 139/1942, f. 142-143.

 

157. Ibidem.

 

158. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 23/1942, f. 117; dos. 73/1943, f. 679.

 

159. Breviarul statistic al României, 1939, vol. II, pag. 45.

 

160. Ibidem, pag. 172. Conform Dării de seamă asupra activităţii şi realizărilor din judeţul Vâlcea în anul 1937 (Râmnicu-Vâlcea, 1937, pag. 5.), în anul 1937, populaţia judeţului ajunsese la 273.842 de locuitori, din care 30.357 trăiau în mediul urban (Râmnicu-Vâlcea, la acea dată, avea 11.559 locuitori), iar 243.485 – în mediul rural.

 

161. Ibidem, pag. 250.

 

162. Buletinul statistic al României, nr. 1, ian-iunie 1923, pag. 203.

 

163. DJVAN, fond Camera agricolă a Judeţului Vâlcea (în continuare, Camera Agricolă a Judeţului Vâlcea), dos. 10/1923, f. 11.

 

164. Ibidem, dos. 16/1929, f. 38.

 

165. PJV, dos. 9/1937, f. 23.

 

166. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 1/1936, f. 66.

 

167. Camera Agricolă a Judeţului Vâlcea, dos. 53/1944, f. 84; “Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Râmnicu-Vâlcea”, anul XIV, iulie-dec. 1940, pag. 6; Enciclopedia Cugetarea, vol. II, Bucureşti, 1939, pag. 505.

 

168. PJV, dos. 104/1943, f. 53.

 

169. Idem, dos. 110/1943, f. 1.

 

170. Camera Agricolă a Judeţului Vâlcea, dos. 95/1944, f. 80

 

171. PJV, dos. 102/1940, f. 258.

 

172. Ibidem, f. 298; “Buletinul Camerei de comerţ şi industrie Râmnicu-Vâlcea”, anul XIV, nr. 7-12/1940, pag. 24.

 

173. PJV, dos. 102/1940, f. 298.

 

174. Ibidem, dos. 86/1941, f. 13

 

175. Monografia municipiului Drăgăşani, pag. 248. 

 

176. Camera Agricolă a Judeţului Vâlcea, dos. 9/1944, pag. 150.

 

177. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 24/1943, f. 26.

 

178. Anuarul statistic al României din 1927, Bucureşti, 1928, pag. 130-144.

 

179. PJV, dos. 116/1943, f. 1.

 

180. Ibidem, dos. 16/1943, f. 34.

 

181. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 24/1943, f. 2; dos. 29/1943, f. 18.

 

182. PJV, dos. 23/1924, f. 25-26; Anuarul statistic al Râmnicului din 1930-1931, Bucureşti, 1933, pag. 298.

 

183. Camera de Comerţ şi Industrie Râmnicu-Vâlcea, dos. 1/1941, f. 69.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 338-346). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”