Epoca contemporană a sportului vâlcean – Perioada interbelică

Bob(sleigh) la Râmnicu-Vâlcea.Epoca modernă a sportului de performanţă din judeţ este legată, însă, de rezultatele obţinute în zilele de 12-15 februarie 1922, de echipa de bob condusă de tânărul librar Iorgu Arsenie din Râmnicu-Vâlcea, cu care acesta a participat la prima ediţie a Campionatului Naţional de Bob şi Săniuţe, organizat la Sinaia, în cadrul Campionatelor Naţionale ale României la sporturile de iarnă, unde a câştigat titlul la proba „echipe de club”²¹. Peste doi ani, Iorgu Arsenie şi Tită Rădulescu şi-au construit pe cont propriu un bob de două persoane („Avalanşa”), „la atelierele Rodeanu din Târgul de săptămână al Râmnicului de altădată” (N. Dinescu), şi au luat iniţiativa (în condiţiile inexistenţei vreunor instituţii sau structuri organizatorice sportive care să-i susţină material şi financiar) să se deplaseze singuri în staţiunea de iarnă Chamonix din Franţa, pentru a participa la prima ediţie a JO de iarnă, organizate aici în zilele de 24 ianuarie – 4 februarie 1924 (au particpat hors concours, dar cu un utilaj omologat, tip Bachmann, procurat de acolo, cucerind trei cupe). „Participând în calitate de reprezentant al Comisiei de Constituire a Federaţiei Internaţionale de Bobsleigh şi Tobboganning (FIBT) de la Chamonix, în 1924, Iorgu Arsenie obţine afilierea României la acest organism sportiv internaţional”²². Aşa cum se menţiona în ziarul „Ecoul sportiv” din 30 decembrie 1923, „deoarece C.O.R. (Comitetul Olimpic Român, n. n.), din lipsă de fonduri, nu poate trimite sportivi, Iorgu Arsenie a luat singur această iniţiativă”²³.

Aşa cum au constatat şi recunoscut – după Olimpiadă – oficialii, cei doi „nu au putut lua startul în concursul olimpic propriu-zis, întrucât pentru aceasta trebuiau să fie minimum patru concurenţi din aceeaşi ţară. După întoarcerea în patrie, (. . .) Arsenie arată că, solicitând audienţe la potentaţii vremii, unii – ca Ionel Brătianu – nici nu l-au primit, iar alţii – ca ministrul de externe I. G. Duca – au obiectat că au de făcut faţă altor obligaţii mai importante decât sportul românesc şi participarea la J. O.” ²⁴. În semn de preţuire a realizărilor obţinute de fraţii Arsenie în acest domeniu, una din cupele puse în joc la Campionatul naţionat de schi, bob şi săniuţe din 2-13 februarie 1927, organizat la Sinaia, s-a numit „Cupa Arsenie” ²⁵.

Conform informaţiilor furnizate de profesorul Nicolae Dinescu,„bolidul” era construit, în proporţie de 80%, din lemn şi plasă şi avea pentru dirijare un volan de maşină, iar plaşii din lemn erau acoperiţi – în zona de contact cu zăpada – cu tije metalice; frâna bobului era situată în partea din spate şi avea formă de grapă, acţionându-se asupra ei, de către frânar, la comenzile pilotului, prin cuvântul HEP!; la prima strigare se punea o frână, iar în funcţie de numărul strigărilor, gestul se repeta. Această frână a fost aplicată în premieră, într-un cadru natural, pe dealul „Capela”, cu plecare de la „Boul de piatră”, având sosirea în incinta Spitalului Vechi; când zăpada era mai mică, oprirea se făcea în perimetrul blocului Filipin de astăzi. Construcţia (pârtia) a fost opera căpitanului Pleşoianu, care, în 1920, după război, fusese detaşat de la Reg. din Slatina, la Reg. 2 Vâlcea; fiind un mare animator şi totodată practicant al sporturilor de iarnă, el a fost atras de poziţia ideală a Capelei şi de relieful dealului, care se pretau la amenajarea unui astfel de traseu. În vara şi toamna anului 1920, înainte de căderea primei zăpezi, în fruntea companiei de soldaţi, căpitanul a amenajat pista respectivă, prin muncă manuală, taluzurile fiind prevăzute cu dulapi şi scândură groasă de stejar. Timp de aproape cinci decenii, această pârtie de bob a adus mai mult bucurii vâlcenilor, fiind considerată, la timpul ei, printre primele amenajări de acest fel din ţară. O copie a pârtiei de pe Dealul Capela, o va reprezenta cea artificală de la Sinaia, construită în jurul anilor 1948-1950, unde Panţuru s-a antrenat şi a obţinut la JO de la Innsbruck, prima şi unica medalie (de bronz) în această disciplină sportivă, din istoria participării României, până în prezent, la ediţiile JO de iarnă.

Acelaşi cunoscut om de sport ne informează că datorită nesiguranţei şi slabei securităţi a traseului, dotării tehnice insuficiente a echipajelor (echipament inadecvat, boburi rudimentare construite mai mult din lemn, fără o protecţie solidă), dar şi absenţei frecvente a zăpezii, s-a produs diminuarea treptată a numărului de antrenamente şi concursuri, ceea ce a avut repercusiuni în atragerea practicanţilor acestui sport care cere curaj şi îndemânare. Ultimele apariţii pe pârtie datează din anii 1965-1973. Extinderea oraşului şi creşterea numărului de case pe Dealul Capela, au determinat administraţia locală să lărgească ultima porţiune a pârtiei, transformând-o în arteră de circulaţie cu caracter stradal şi pietonal, până la motelul Capela (dat în folosinţă în intervalul menţionat). De fapt, paharul se umpluse în urma tragicului accident din anul 1957, când, din cauze neelucidate până la capăt (s-au invocat implicaţii tehnice şi viteza excesivă), la un antrenament neoficial, pilotul a pierdut controlul bolidului şi cei patru ocupanţi ai lui (toţi, liceeni la „Lahovari”) şi-au găsit sfârşitul zdrobindu-se de un copac secular, după ce au reuşit să-l salveze pe cel de-al cincilea însoţitor – un copil de nouă ani -, aruncându-l, din viteză, în nămeţii de pe marginea culoarului.

În anul 1924, la Râmnic, a fost înfiinţată Societatea Sportivă „Vâlceana”, în cadrul căreia, în câţiva ani, se va înfiripa echipa de fotbal „Vâlceana” ²⁶, iar în 1926, cizmarul Anton Diaconescu, “patriarhul” social-democraţiei vâlcene, a înfiinţat – împreună cu Alexandru Bertoli – Societatea Sportivă a Muncitorilor, alcătuită din tineri meseriaşi ai Râmnicului, “care timp de trei ani, a desfăşurat o frumoasă activitate cultural-sportivă” (Primăria Râmnicului, 216).

În zilele de 16-18 septembrie 1927, Râmnicu-Vâlcea a făcut parte din traseul cursei cicliste de fond, organizate pe traseul Bucureşti – Braşov – Avrig – Râmnicu-Vâlcea – Piteşti – Bucureşti²⁷²⁸.Chiar dacă nu s-au păstrat mărturii despre participări ale localnicilor la aceste curse, simpla includere a unor locuri vâlcene în traseele menţionate, va fi avut darul să ţină treaz interesul vâlcenilor pentru astfel de sporturi.

În 1925, s-a stabilit la Râmnicu-Vâlcea, venind de peste munţi, familia Köpetti. Unica lor fiică, Mariana, pasionată de sport, îndeosebi de schi şi de patinaj, a reuşit să atragă atenţia vâlcenilor prin calităţile sale fizice deosebite, care îi permiteau o alunecare şi coborâre ireproşabile pe schiuri, în acea perioadă de pionierat a sportului vâlcean. Timp de aproape patru decenii, tânăra Mariana K. – viitoarea profesoară de fizică şi desen, care a predat la mai multe şcoli din Râmnicu-Vâlcea, a reuşit, prin rezultatele deosebite obţinute, să domine toate concursurile ce se organizau pe plan naţional în perioada interbelică, dar şi după cel de-Al Doilea Război Mondial. Schiul şi patinajul pe lacul din „Zăvoi” şi pe aleile bătrânului parc cu acest nume, reprezentau pentru ea mijloace eficiente de întreţinere, de întărire a sănătăţii şi de menţinere a formei fizice, constituind pentru noi toţi un model demn de urmat, dar greu de copiat. … S-a stins părăsită şi uitată de toţi, în casa părintească construită, din bârne şi paiantă, încă de la sfârşitul secolului al XIX-lea şi aşezată pe malul stâng al „Râului Târgului”, în zăvoiul umbros, sub sprânceana protectoare a uneia dintre peluzele stadionului din Zăvoi – ofrandă pură pentru fosta mare stea a sportului vâlcean, care luminase pe firmamentul sportului românesc timp de peste 4 decenii.

Din memoriile aceluiaşi profesor şi fost sportiv pe care l-am menţionat mai sus, în Râmnicu-Vâlcea s-a născut şi a trăit mai mulţi ani, un renumit boxer de categorie grea, Gheorghe Lungu, care a strălucit pe ringurile româneşti şi nu numai, timp de peste 15 ani; el atrăgea ca un magnet sute de vâlceni în jurul ringului instalat la Casa Armatei, pe terasă, pe terenul de sport de la „Al. Lahovari”, în potcoava stadionului din Zăvoi sau pe scena Teatrului „Adreani”. Era considerat o forţă a naturii: cu lovituri năprasnice, îşi punea în dificultate toţi adversarii; nimeni nu-i putea rezista. „Copil fiind şi, mai târziu, elev la „Lahovari” – povesteşte Nicolae Dinescu – ne ţineam după el prin oraş; îl urmam în cofetărie la „Coana Miţa”, îl aşteptam „La Mărunţelu” până ce-şi făcea tabietul, sau la cârciuma lui Mânduş, de pe strada Călăraşi (viitoarea Libertăţii); scotea din largile-i buzunare bomboane şi ni le împărţea cu plăcere, jubilând şi el ca un copil. Se bucura de aprecierile şi de stima râmnicenilor, cu toate că era un om simplu, fără studii, dar avea mult bun simţ. La trecerea de cale ferată de la bariera de pe Tabaci, lângă fabrica „Vâlceana”, când se întâmpla să fie pusă, la trecerea lui Nenea Ghiţă, care se apropia cu mers legănat şi cu mâinile în buzunare, acarul îl saluta respectuos şi ridica bariera (dacă, bineînţeles, nu se apropia vreun tren chiar atunci!). Şi el a plecat din viaţă singur, fără familie şi uitat de toţi, într-o căsuţă modestă din zona „Placajului”.

În anul 1930, generalul Virgil Bădulescu,de numele căruia se leagă înfiinţarea primei Academii de Educaţie Fizică şi Sport din România, a pus bazele întâiului poligon de tragere din zona Olteniei, aici, la Râmnicu-Vâlcea; în acelaşi an – 1930 – , s-a inaugurat ştrandul din Parcul Zăvoi, care avea drept finalitate învăţarea înotului de către un număr cât mai mare de elevi şi studenţi din oraşul nostru, dar şi din judeţ²⁹ (Nicolae Dinescu).

În 1943, la Liceul „Alexandru Lahovari” din Râmnicu-Vâlcea, s-a înfiinţat Secţia sportivă a elevilor instituţiei, al cărei director tehnic era profesorul Marin Trincă. Secţia avea în vedere promovarea următoarelor discipline sportive: atletismul, voleiul, fotbalul, înotul, ping-pongul, schiul, patinajul şi oina. Colegiul „Alexandru Lahovari”, pag. 112.

Note bibliografice

20. Monografia Drăgăşani, pag. 182.

21. Enciclopedia sportului, pag. 234.

22. Ibidem.

23. Apud Maria Bucur-Ionescu ş.a., România la Jocurile Olimpice, Bucureşti, Ed. „Sport-Turism, 1986, pag. 554.

24. Ibidem.

25. Ibidem, pag. 151.

26. Mihai Ionescu, Mircea Tudoran, Fotbal de la A la Z. Fotbalul românesc de-a lungul anilor, Bucureşti, Editura Sport-Turism, 1984, pag. 99.

27. Istoria sportului, pag. 154.

28. Ibidem.

29. Din amintirile prof. Nicolae Dinescu, râmnicean din tată în fiu.

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag.680-682). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”