Şi astăzi, la unele nunţi din comună, nu se fac invitaţii scrise, cetăţenii sunt invitaţi la nuntă de cavaleri de onoare, care merg prin sate începând de joi cu ploşti din lemn, frumos sculptate şi împodobite cu flori, pline cu vin din care cinstesc pe toţi trecătorii pe care-i întâlnesc. Cu acest prilej se adresează urări: „Casă de piatră”, „Petrecere frumoasă”, etc. şi cetăţenii respectivi se consideră invitaţi la nuntă.

Duminică dimineaţa, urmează bărbieritul mirelui, în timp ce unul din muzicanţi cântă o melodie potrivită momentului, după care se fac pregătirile pentru luarea nunului, pe jos, cu căruţa sau trăsura având cai frumos împodobiţi şi în ultimul timp cu automobilele.

Mirele, însoţit de flăcăi, prietenii lui, cu toată muzica, pornesc la naşi. La naşi se punea şi se mai pune şi astăzi brad în poartă.

La nuni, indiferent de momentul sosirii, urarea este aceeaşi: „Bună dimineaţa şi bine v-am găsit sănătoşi!”, apoi cântă muzica până se adună nuntaşii care să-l însoţească pe mire la cununie. Se mai cinstesc câteva oale cu vin, cu care ocazie se rostesc urările:

„Noroc, fine!”, „Să trăieşti, naşule!”, în timp ce nașa îşi îmbracă rochia cea nouă, făcută special pentru nuntă. Când totul este aranjat, muzica, cu întreg alaiul pornesc la mireasă.

Până să-i pună nașa voalul miresei, aceasta merge cu alaiul și cu brădarul la udat. Își ia cu ea o vadră de lemn (găleată), un bici din curea, busuioc și un prosop puse pe toarta găleții. Împreună cu brădarul, mireasa ia de o parte a găleții și brădarul de cealaltă parte și cu muzică și alai pornesc pe șosea până la cea de-a treia fântână (cea mai apropiată) așezată în partea de răsărit. Acolo scot împreună apă pe care o pun în găleata nașei. Cu busuiocul înmuiat în apa din găleata nașei se stropește în direcția celor patru puncte cardinale. Apoi dau ocol de trei ori la găleată, dând cu piciorul să o răstoarne (aceasta răsturnându-se la a treia încercare). După aceea fac o horă în jurul găleții și apoi pornesc spre casa miresei cu alai.

La sosirea convoiului, nașa cu cutia la subsuoară, în care îşi aduce voalul şi beteala miresei, aleargă cea dintâi ca să-şi gătească mireasa. Mireasa se aşează în mijlocul casei, iar nașa o aranjează ca să fie cea mai frumoasă, încât la masa cea mare, de seară, muzicantul să-i cânte pe bună dreptate: „Nună mare, nună mare ai o fină ca o floare”, la care naşul răspunde „am o fină ca o zână, ştie naşul ce cunună”.

După gătitul miresei, mirele, mireasa, nunii, fetele şi flăcăii, printre care şi cavalerul de onoare, ies din casă pentru a juca hora. După terminarea horei, înainte de plecarea la cununie, nuna mare în mijlocul curţii, în trăsură sau căruţă, taie pe capul miresei un cozonac în 4 părţi egale, pe care le asvârle în cele patru puncte cardinale.

Fetele şi flăcăii aleargă, se îngrămădesc să prindă sfertul de cozonac, având convingea că acei care vor gusta din el se vor căsători în curând.

Cununia civilă se oficiază la primăria comunei, de către ofiţerul stării civile sau primar şi de regulă, cu câteva zile înaintea nunţii. Urmează felicitările, tinerii căsătoriţi primesc buchete de flori, se fac fotografii, după care merg cu toţii la o masă sărbătorească.

Cununia religioasă se oficiază, de obicei, la biserica parohială, de care aparţine mirele, afară de situaţia când nunta şi cununia au loc în alt sat.

După cununie, merg spre casa mirelui, unde îşi vor avea domiciliul. Pe drum, oamenii ieşiţi la porţi aruncă cu găleţi cu apă înaintea mirilor, pentru ca să le fie viaţa plină de bucurii şi bunătăţi. Socrul mare (tatăl mirelui), iese vesel înaintea mirilor şi îi primeşte cu bunăvoie şi dragoste. Mireasa, la rândul ei, în semn de afecţiune, îi toarnă pe mâini apă să se spele şi-i dă să se şteargă un prosop pregătit în mod special pentru aceasta, care rămâne în proprietatea socrilor şi pe care-l plăteşte prin darul oferit miresei.

Soacra mare (mama mirelui), aşteaptă tânăra pereche și le aruncă un prosop mare şi frumos după gât şi-i trage în casă, semn că în viaţa de toate zilele să tragă amândoi ca o pereche, gustând deopotrivă atât plăcerile cât şi suferinţele.

Nunta continuă cu dans, la care iau parte toţi tinerii, nașii, socrii, până când se avântă în joc şi cei mai în vârstă. Aproape de miezul nopţii se pune masa cea mare cu dar, la care participă de obicei toţi nuntaşii. În timpul mesei celei mari, muzicantul poate fi auzit cântând:

 

„Taci mireasă nu mai plânge,

Căci la maică-ta te-oi duce,

Când o face plopul mere

Şi răchita micşunele …”

 

După ridicarea meselor, muzica cântă de zor îmbiindu-i pe toţi la joc. Între timp, apar nașii, soacrele şi socrii, care se prind şi ei în joc. Nunta continuă până dimineaţa şi după ce se strânge darul de la nuntaşi de către nuni şi miri, pleacă fiecare pe la casele lor.

Datorită poziţiei, relativ izolate, a văii Cernișoarei, nunta mai păstrează chiar şi în prezent multe obiceiuri şi datini străvechi, deşi s-a pierdut mult din fastul şi importanţa ce i se acorda altădată.

Pentru tinerii plecaţi în oraşe, ea se reduce la o simplă petrecere, care începe sâmbătă şi durează până duminica dimineaţă.

 

 

 

b. Naşterea

Copiii au constituit din totdeauna bucuria părinţilor.

Candoarea şi inocenţa copiilor, stârnesc şi în prezent preţuirea şi dragostea celor mari. De aceea, o casă fără copii, este socotită o casă pustie. Despre naştere, în satele văii Cernișoara, s-au păstrat o serie de credinţe şi obiceiuri. De exemplu: „Femeia gravidă nu trebuie să se uite la vietăţi urâte, la oameni sluţi, orbi, ologi, căci atunci copilul din pântece se va naşte cu defecte”. Dacă din întâmplare o femeie gravidă vede asemenea oameni, îşi schimbă repede privirea şi-şi scuipă în sân. Mai sunt şi în prezent femei, de pe valea Cernișoarei, care mai cred în asemenea superstiţii, deşi numărul lor este foarte redus.

Naşterea copiilor este un prilej de bucurie şi de petrecere pentru părinţi. După naştere, mama nu se despărţea de copil, chiar când avea treburi importante în gospodărie. Mamele îşi luau copiii cu ele la muncile câmpului, aşezându-i într-o troacă sau chiar pe câmp pe nişte scutece mai groase.

Deasupra copilului înfăşat, pentru a-i face umbră, se aşeza o broboadă, întinsă pe patru beţe înfipte în pământ, în jurul copilului. Pentru adormit copiii, se folosea şi se mai foloseşte încă leagănul. Acesta, este pus în mişcare cu mâna sau cu piciorul până adoarme copilul, în timp ce mama îi cântă:

 

„Nani, nani, puiul mamii,

Vino peşte de mi-l creşte,

Şi tu Doamne, de-l adoarme …”

 

Mama mea, Maria Constantinescu îmi povestea că la vârsta de un an, neavând cu-i să mă încredințeze spre grijă și fiind ”datoare”, m-a luat cu ea la prășit porumbi la o vecină, la locul numit ”La curături” pe Dealul Sănilor. După ce a terminat de prășit rândul cu porumbi mare i-a fost mirarea când, nu m-a găsit în albioară și, m-a găsit aproape de litiera pădurii fugind cât mă țineau mânuțele și piciorușele (căci mergeam ”de-a bușilea”) cu scopul vădit de a intra în pădure. Mulți vecini mi-au prezis atunci că voi avea o meserie legată de pădure. Viața a demonstrat că au avut dreptate pentru că meseria de militar este o sinteză a tuturor meseriilor.

 

c. Moartea

Sfârşitul vieţii, moartea, provoacă în majoritatea cazurilor, durerea sfâşietoare, de neconsolat, a celor apropiaţi. Aceste clipe de cumplită întristare sunt momente de adâncă reflecţie pentru rude, prieteni şi consăteni, care realizează parcă dintr-o dată că multe lucruri sunt deşarte în viaţa unui om, că ceea ce rămâne în urma sa sunt faptele sale bune, păstrate în amintirea urmaşilor.

În satele văii Cernișoarei se păstrează multe obiceiuri legate de acest moment: „Morţii nu trebuie îngropaţi lunea, ca să nu moară şi alţii din casă”, sau „cele trei zile cât e mortul în casă, să nu intre pisica sau câinele, că de va trece pe sub masa pe care este aşezat mortul, acela se va face strigoi” etc.

La priveghiul mortului, în special pentru cei în vârstă, cei prezenţi participă uneori la diferite jocuri, obicei moştenit credem dela strămoşii noştri geto – daci, la care priveghiul era un prilej de bucurie, întrucât credeau că sunt nemuritori.

Priveghiul este pentru rudele apropiate și pentru prieteni un moment de reculegere, de tristeţe, care variază și în funcţie de vârsta celui dispărut. De obicei nu se bocește noaptea, rudele depănând în şoaptă amintiri din viaţa celui mort.

Deosebite sunt şi bocetele din timpul zilei sau de la înmormântare. Nu sunt bocitoare specializate şi nu se folosesc bocete create dinainte. Bocetele sunt creaţii spontane, care redau scene din viaţa celui decedat, momente şi întâmplări care exprimă durerea celor rămaşi pentru pierderea fiinţei iubite. Acestea sunt pline de duioşie , prin exprimarea aproape cântată şi adeseori cele ce bocesc invocă şi plâng morţii lor plecaţi mai înainte, care sunt chemaţi să-l primească şi să-l conducă pe cel jelit pe căile de dincolo de mormânt.

După înmormântare urmează pomenirile de o săptămână, de şase săptămâni (patruzeci de zile), de şaseluni, un an şi de dezgropare la şapte ani cu rudele şi prietenii celui pomenit.

Obiceiurile cernișorenilor sunt, prin urmare, foarte vechi, unele datând de la începuturile istoriei poporului român iar altele sunt moştenite fie de la strămoşii noştri geto-daci, fie de la romani.

Îmi aduc aminte de o întâmplare adevărată petrecută la moartea unui om de vază din satul Mădulari și anume Gheorghe Papuc zis ”Bojoiu”. Era ziua înmormântării și, după ce am depus cu mama lumânările și florile la capul decedatului, ne-am retras la poartă, căci era multă lume adunată și luând o poziție decentă, stăteam în așteptare. Nu după mult timp apare Lisandrina lui Nistor Simtea (sora defunctului) și-i povestește mamei că decedatului i-a crescut barba. Mama a sfătuit-o să adune de pe marginea șoselei 9 pietricele albe (menționez că la vremea respectivă drumul nu era asfaltat) și să i le introducă decedatului în sân. Femeia, după ce a adunat cele 9 pietricele albe a procedat cum i se spusese și la 5 minute după această acțiune s-a prăbușit în prispa casei, decedând pe loc.

Recunosc că această scenă și-a făcut ușor loc în subconștientul meu, trecând din când în când, în zona conștientului sub forma unei mari enigme.

 

d. Hora

Jocul, trăsătura dominantă a copilului, îl însoţeşte pe om până la moarte. Am putea spune chiar că omul mai întâi a jucat, apoi a vorbit şi a cântat. După primii săi paşi, mişcările ritmice din mâini şi picioare, anunţă predilecţia sa nativă pentru dans.

Aproape în toate satele din comună, în decursul vremurilor, se organizau hore în zile de sărbătoare religioase, după amiază (de Izvorul Tămăduirii, vinerea după Paști, Înălțarea Domnului – Ziua Eroilor etc). Era un prilej de delectare şi veselie nu numai pentru tineri dar şi pentru cei vârstnici, care veneau să privească şi să tăifăsuiască în voie. Era o zi mare pentru fata sau flăcăul care se prindeau pentru prima oară în horă. Veneau părinţii, neamurile, prietenele şi prietenii să-i privească şi să-i încurajeze.

Aşa se desfăşurau până nu demult horele în satele văii Cernișoarei, care constituiau adevărate clipe de distracţie şi de revărsare a tinereţii şi veseliei.

Cei mai în vârstă se gândesc cu nostalgie la farmecul horelor de altă dată, pentru că în prezent chiar dacă se mai organizează câte o horă într-un sat sau altul din comună, aceasta nu mai păstrează vechile tradiţii.

În prezent horele sunt abandonate, tinerii preferând să se distreze la discoteci, cele mai cunoscute fiind cele desfășurate la școala din Modoia și discoteca, privată, Tracia din satul Armășești.

 

e. Tipuri de case

Casa nu este doar un adăpost. În casă se desfașoară viața familială. Aici trăiesc părinții și se nasc copii, aici se petrec cele mai importante evenimente din viața unui cuplu.

În concepția locuitorilor văii Cernișoarei, locul pe care se construia casa trebuia ales cu grijă: să fie loc curat pe care nu s-au petrecut evenimente violente, să fie în apropierea unei surse de apă, să fie adăpostit de vânturi.

Pentru ca viața să fie fericită în casă, era important să faci un sacrificiu la fundație. În funcție de loc și de epocă, se tăia un cocoș, se vărsa sângele unei găini sau unui miel. Pentru prosperitate, era obiceiul să se îngroape în fundație câteva monede de argint.

În cele mai multe cazuri, spiritul de solidaritate al comunității se manifesta prin organizarea unei clăci de întrajutorare pentru construirea casei. La clacă participau vecinii și rudele, coordonați de meșter și de proprietar. Participanții primeau mâncare și băutură. La terminarea șarpantei, pe coamă se așeaza un brăduț sau un buchet de flori, un ștergar frumos și o sticlă cu băutură pentru meșteri. De asemenea în podul casei se agăța, de un căprior, o drugă de porub desfoiată pentru prosperitatea celui ce avea să locuiască în acea casă.

În arhitectura populară majoritatea caselor erau dispuse pe un singur nivel și s-au dezvoltat pe orizontală. Planul cel mai răspândit cuprindea două sau trei încăperi, ceea ce reprezenta în sec. al XIX-lea un procent de 86% din locuințe. Unul din cele mai vechi tipuri îl constituia, și-l constituie și la ora actuală, casa cu foișor, o verandă care, alături de prispa caracteristică, pe tot teritoriul României, conferă construcției o notă distinctă.

Grija pentru aspectul casei a constituit o preocupare permanentă în satul tradițional.

În arhitectura populară din lemn, fiecare detaliu de sculptură, fiecare crestătură, erau legate de suprafața materială și de funcția constructivă care le-au fost atribuite. Ritmul, compoziția, ordonarea, care cooperau împreună la realizarea unei decorații complete purta o logică acumulată în multe generații de artizani. Decorul era aplicat la fațada casei, pe stâlpii prispelor și foișoarelor, la fruntare, ancadramentul ușilor și ferestrelor. Structura și decorația făceau corp comun. Decorul trăia prin suprafața în care pătrundea în cazul crestăturii, sau prin suprafața care se detașa în cazul sculpturii. Ornamentele întâlnite erau în proporție de peste 70% geometrice și, mai rar, în unele zone sau la alte etnii apăreau motive zoomorfe și antropomorfe.

În continuare, în dezvoltarea acestui subiect, voi folosi două perioade bine determinate care scot în evidență evoluția caselor locuitorilor văii Cernișoarei și anume:

1. Perioada de până la Reforma Agrară din 1864;

2. Perioada de după Reforma Agrară din 1864.

1. Încă din vremuri îndepărtate, toţi locuitorii văii Cernișoarei şi-au avut bordeiul sau căsuţa lor. Era de neconceput ca cineva să stea cu chirie, acest cuvânt nefiind cunoscut pentru ei.

Grija de căpetenie a flăcăului cernișorean, până se însura, era să-şi facă mai întâi casă, obicei care se mai păstrează încă şi astăzi, într-o anumită măsură. Se exceptează cazul când fata, fiind singură la părinţi, avea casă şi trebuind să-şi ajute părinţii bătrâni şi nu-i putea părăsi. Flăcăul care se căsătorea cu o asemenea fată, era ironizat de regulă de consătenii săi, care-i spuneau că s-a măritat.

Când un flăcău mergea să peţească o fată, adică să o ceară de nevastă, primul lucru pe care-l întreba tatăl fetei, era dacă are casă. Dacă nu avea casă, acest fapt nu era privit cu ochi buni.

Locuinţele aveau în faţă, spre drum o prispă de pământ pe care serile sau în zilele de sărbătoare ţăranii se adunau şi stăteau de vorbă. Casele erau construite în mijlocul ogrăzii, fiind orientate cu faţa spre răsărit, pentru a evita îndeosebi iarna vânturile puternice dinspre nord. Din cele două camere, una era camera de primire a oaspeţilor ”odaia bună” iar cealaltă era folosită ca dormitor ”odaia de locuit”.

Pardoseala caselor era din pământ, abia mai târziu cei mai înstăriţi au început să folosească scândură pentru a bate duşumele.

Camerele erau mobilate sumar. Paturile erau confecţionate în gospodărie, din scânduri, aşezate pe patru ţăruşi, bătuţi în pământ şi acoperite cu rogojini sau preşuri. Mobilierul mai cuprindea o masă de lemn rotundă cu trei picioare scurte, pe care se servea masa, o lampă mică, o găleată de apă după uşă şi o ladă pentru depozitatul mălaiului. În camera de oaspeţi, se păstra lada de zestre. Într-un cui de lemn se agăţau lucruri de-ale nevestei iar în altul de-ale bărbatului.

Multe sunt documentele care ne vorbesc despre așezările de pe valea Cernișoarei:

·        o hotărnicie din 3 februarie 1731 amintește de “colibele” de pe apa Cernișoarei;

·        un document din 12 aprilie 1821 clasifică locuințele după forma și înălțimea lor;

·        în anul 1893, C Alessandrescu amintește în dicționarul său despre: “240 case la Mădulari, 207 la Modoia și 170 la Armășești”;

·        o statistică din anul 1792 amintește că în Modoia erau 8 lemnari;

·        Anuarul Statistic al României amintește că în anul 1925 în Modoia erau șițari și acoperitori de case.

 

 

Ladă de zestre

 

Casele vechi din Cernișoara aveau talpa din lemn de stejar pusă pe bolovani. Ele erau construite din lemn cu profil dreptunghiular – “bârne dreptunghiulare”.

Abia pe la sfârșitul secolului al XIX – lea casele erau construite din cărămidă “arsă legate cu var”.

Acoperișul caselor vechi erau din “bârne de stejar prinse în cuie de lemn“ peste care se puneau paie și coceni, mai târziu folosindu-se șița (șindrila). Casele aveau 1, 2 sau 3 camere și un pridvor susținut de trei stâlpi de lemn. Aveau o singură ușă de intrare de afară și două geamuri mici la fațadă.

Aşa cum spun bătrânii, până la reforma agrară din anul 1864, majoritatea oamenilor locuiau în bordeie, construite pe moşiile boiereşti, compuse dintr-o singură cameră, al cărui acoperiş era susţinut de doi stâlpi, unul la intrare şi altul la spatele bordeiului, cu grinda la mijloc, acoperit cu pământ sau coceni. Cu timpul ele au evoluat, ajungându-se la bordeiele cu 2 camere şi o mică săliţă între ele, îngropate în pământ până la ferestre, având drept geam în loc de sticlă, piei de vite răzuite sau băşici de porc.

 

2. După 1864, când ţăranii au fost împroprietăriţi cu locuri de casă, aceştia au început să-şi construiască case din piatră cu două camere, o săliţă între ele. Drept temelie, se folosea tălpi groase din stejar, sprijinite la colţuri pe ţăruşi bătuţi în pământ şi în rest pe pietre. Acoperişul era de obicei în patru ape, din şindrilă.

Cernișoara este bogată prin diversitatea peisajului și prin zonele sale de un pitoresc nebănuit.

Cu materialele oferite de natură cernișorenii au ridicat construcții variate, decorate cu stâlpi sculptați în forme elegante, biserici impresionante, de valoare excepțională (vezi bisericile de lemn, care se mai păstrează și acum, din Groși, Obârșia, Mădulari și Armășești). Din piatră și lemn, au construit așezări pentru a-și adăposti animalele.

Nisipurile care se găsesc din abundență, pe întinsa vale a Cernișoarei, împreună cu alte materiale constituie elemente de bază la construcția locuințelor satelor.

La sfârșitul secolului al XVIII – lea și începutul secolului al XIX – lea, satele acestui ținut erau bine structurate și conturate. Casele nu mai erau așezate pe bolovani, ci pe un soclu (temelie) de 2-2,5 m, cu pivniță (beci). Accesul la prispa casei se făcea pe o scară de piatră sau de lemn.

Locuitorii ținutului cernișorean cultivau pomi fructiferi, iar gama ocupaţiilor strict agricole era completată de cultivarea grâului, porumbului, orzului, ovăzului, lucernei, inului, cânepii, fasolei, cartofilor etc. Pământul se muncea cu caii sau cu boii. În fiecare gospodărie exista deci căruţă (pentru cai) sau car (pentru boi), sanie şi celelalte unelte obligatorii (plug, grapă, rariţă, respectiv furcă, coasă, seceră, topor secure, cazma, sapă, greblă ş.a).

Producţia agricolă era depozitată în amenajări separate, în pod sau în beci. Luând drept criteriu numărul de încăperi şi planul de dispunere al acestora, în satele din zona văii Cernișoarei se întâlneau mai multe tipuri de case:

a) case cu o singură încăpere întâlnite la sătenii cei mai săraci, care era de fapt ceva mai mult decât un bordei;

b) case cu o încăpere şi prispă, care se întâlneau mai rar, pentru că în cele mai multe cazuri gospodarii au intervenit şi au adăugat una sau două încăperi;

c) case cu două încăperi şi prispă, care reprezenta tipul cel mai frecvent în mediul rural antebelic românesc. Una din încăperi era folosită pentru locuit, iar cealaltă încăpere „odaia bună” îndeplinea funcţia de cameră curată, de oaspeţi;

La multe case se întâlnea „polata”, încăpere îngustă, care nu se afla sub acoperişul casei, ci sub prelungirea acestuia şi în care gospodarul îşi improviza fie o bucătărie de vară, fie o cămară (magazie) pentru alimente sau pentru a depozita diverse unelte agricole.

În curte, se găsea un coteţ al păsărilor şi mai rar coteţul porcului.

În ogradă, se mai putea întâlni câţiva pomi fructiferi, cei mai răspândiţi fiind prunul, nucul, mărul şi cireşul, care produceau fructe pentru familie şi ţineau umbră vara, în zilele călduroase. Dacă mai adăugăm la acestea şi nelipsitul câine, avem o imagine aproape completă despre gospodăria unui ţăran sărac din satele văii Cernișoarei.

La cei înstăriţi, pardoseala era din scânduri, acoperită cu covoare. Prispa era împrejmuită spre exterior cu scânduri frumos lucrate şi cu coloane din lemn. Paturile erau acoperite cu saltele din paie sau lână, care înlocuiau rogojinele. Peretele din dreptul patului era acoperit cu covoare sau scoarţe ţărăneşti. În unele case se găseau şi oglinzi lângă pat sau sprijinite de peretele dinspre drum.

Mesele mici ale ţăranilor săraci sunt înlocuite cu mese înalte, cumpărate de la oraş. Pe patul din camera de oaspeţi se găseau teancuri de cuverture de lână bătrâneşti, covoare, perne etc, ca o mărturie a vredniciei gospodinei sau a fetei ce-şi aştepta peţitorul. În curte avea fânarul și un grajd pentru adăpostul animalelor. Pomii roditori, înconjurau grădina cultivată cu legume, cartofi şi porumb.

Şi astăzi pot fi văzute asemenea gospodării în satele văii Cernișoarei.

Au apărut însă case construite din cărămidă cu trei şi mai multe camere, acoperite cu țiglă roșie. Exteriorul multor locuinţe este lucrat în ciment, ornamentat cu diferite modele, vopsit cu vinarom sau cu vopsea. Tâmplăria vopsită în culori deschise sugerează linişte şi bunăstare. În interior, camerele sunt frumos mobilate cu studiouri, recamiere, şifoniere, sufragerii, mobilă de bucătărie, biblioteci etc. În multe gospodării este prezent aparatul de radio, televizorul şi în unele cazuri automobilul.

Trăinicia și vitalitatea așezărilor din Cernișoara demonstrează evoluția populației de-a lungul secolelor din aceastră vatră.

Arhitectura și așezarea ordonată a caselor locuitorilor văii Cernișoarei, scot în evidență un ținut cu sate de moșneni.

O statistică din anul 1912 amintește că 87% din casele acestei zone erau construite din lemn. De-a lungul timpului situația arhitectonică s-a scimbat, ajungându-se asfel ca astăzi locuințele să fie zidite din cărămidă sau chirpici.

Interiorul locuinței asigură intimitatea familiei și era organizat în funcție de numărul încăperilor, de situația socială și materială a proprietarului. El reflecta o anumită concepție cu privire la confortul general acceptat de comunitate, la care se adăuga o anumită fantezie și preocupare pentru frumos.

Interiorul casei era spațiul în care femeia dispunea de modul de aranjare, de repartizarea mobilierului și obiectelor de uz, spre deosebire de curte și construcțiile economice considerate un spațiu masculin.

Intrând într-o casă țărănească veche, de pe valea Cernișoarei, constați existența a trei centrii: colțul cu vatră sau soba, care oferă caldură, posibilitatea pregătirii hranei și, în trecut, chiar sursa de lumină; colțul amenajat pentru odihnă, în care se află patul situat în apropierea surselor de caldură; colțul cu lavițele și masa, deasupra căreia sunt icoanele, un colț consacrat ospitalității.

Fiecare din aceste centre au o anumită semnificație. Locul vetrei a fost o vreme îndelungată un spațiu sacru, datorită focului purificator. Aici nășteau femeile și aveau loc anumite ritualuri, aici se reunea familia în jurul mesei, la lumina focului torceau și țeseau femeile în lungile nopți de iarnă. Focul era atât de prețios că nu trebuia dat din casă.

Colțul cu patul asigura intimitatea cuplului, dar și caldura, datorită numeroaselor categorii de țesături din lână folosite ca așternut sau pentru învelit. Patul putea să fie și un loc de reprezentare, datorită numeroaselor țesături aflate în jurul său și a lăzii de zestre cu teancul de covoare și perne așezate deasupra.

În zona văii Cernișoarei, în casele cu o cameră destinată oaspeților, se întâlnea și un pat folosit exclusiv pentru etalarea țesăturilor și a pernelor. În forma cea mai veche, mobilierul simplu și funcțional era lucrat în gospodărie sau de meștesugari locali, fiind compus din lavițe așezate în jurul camerei, adesea fixate între bârnele pereților sau compuse dintr-o scândură cu patru picioare înfipte în pământ. Lăzile de zestre frumos decorate cu crestături, ca și dulapurile pentru vase, au fost lucrate din scânduri cioplite, încheiate în cuie de lemn și îmbinate una în alta. Pe măsura trecerii timpului, au început să se folosească mobilele lucrate dulgherește, încheiate la colțuri în coadă de rândunică, simple sau decorate prin pictare.

Spațiul restrâns al caselor vechi a determinat dispunerea mobilierului în jurul pereților, folosirea polițelor fixate la grindă sau deasupra lavițelor. O bară montată în apropierea plafonului deasupra patului, servea în unele zone, inițial pentru uscat hainele, ulterior pentru prezentarea costumelor de sărbatoare și a diferitelor categorii de țesături specifice cergi, covoare, fețe de masă etc.

Interiorul locuinței vechi cernișorene uimea prin bogăția țesăturilor viu colorate care ocupau pereții, paturile, lavițele, mesele, toate realizate în gospodărie. Cromatica armonioasă și caldă creea o impresie de confort în ciuda spațiului restrâns și a simplității mobilierului.

Acest interior se încadra armonios în marea unitate a interioarelor locuinţei ţărăneşti de pe tot cuprinsul ţării. Era un interior simplu, dar deosebit de frumos, a cărei structură de organizare se baza pe schema tradiţională, dar în acelaşi timp prezenta unele trăsături specifice.

Interiorul unei locuinței vechi cernișorene

Spaţiul fiecărei încăperi era bine împărţit. Mobilierul, ţesăturile, obiectele gospodăreşti erau grupate după funcţia pe care o aveau, utilitară, sau decorativă, astfel că în încăpere se formau locuri precum „colţul patului” din „odaia bună” cu piese şi funcţii bine stabilite.

Casa cu planul format din două încăperi („odaia bună” şi „odaia de locuit”) şi tinda reprezenta tipul de casă cel mai răspândit în zona văii Cernișoarei.

Tinda era o încăpere dreptunghiulară, de dimensiuni mai mici, care servea drept cameră de trecere şi în care erau ţinute diferite obiecte de gospodărie. În unele cazuri, în tindă se afla o vatră de foc cu horn, ce dădea în „odaia bună” unde se afla prelungirea sobei din cealaltă încăpere.

La sărbători gospodina punea în tindă unul sau două ştergare frumoase.

„Odaia de locuit” sau „odaia bună” aveau în colţul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele casei o sobă de cărămidă cu plită, iar lângă aceasta o poliţă din lemn pentru vase. Pe peretele opus intrării era aşezat patul, de obicei fixat pe ţăruşi, iar la fereastră lipită de perete masa, tip dulap, cu două uşi. În casele bătrâneşti se mai foloseşte, încă masa rotundă, joasă, cu scăunele.

În odaia de locuit se punea războiul de ţesut. Ţesăturile, în număr mic, aveau funcţii predominant utilitare. Pe peretele de deasupra patului se punea un covoraș mic ornamentat cu decor linear. Peste salteaua din paie era aşternut un cearşaf din cânepă, o velință sau un strai, folosit în timpul nopţii la învelit. Pe pat erau aşezate două sau trei perne din pânză de casă.

Perdeaua era făcută într-o singură fâşie, lungă cât fereastra, iar faţa de masă era scurtă. Ştergarele erau făcute din pânză de casă din cânepă sau bumbac mai gros. Gospodinele ţeseau de obicei stocuri întregi de astfel de pânză, din care faceau apoi ştergare, feţe de masă, cearşafuri, feţe de pernă, perdele.

Numai la icoană era pus un ştergar frumos decorat. Pe jos erau puse preşuri, făcute la război.

Ștergare

„Odaia bună” constituia încăperea în care erau primiţi oaspeţii gospodarului sau ai fetei de măritat, de aceea gospodina îi acorda o mare atenţie. În această încăpere se găseau piesele cele mai frumoase de mobilier şi ţesături şi se păstra zestrea fetei de măritat, aşezată în teanc pe pat. Încăperea reprezenta o oglindă a hărniciei şi a gustului pentru frumos al femeii. Camera era de dimensiuni mai mari, cu ferestre cu intrare direct din tindă. Soba era făcută din cărămidă în unghiul format de peretele median şi cel longitudinal din spatele casei. De-a lungul peretelui era amplasat patul cu ramă, fără tăblii. În unele familii, mai înstărite, se găseau şi paturi mari, late, ele constituind piesele cele mai voluminoase din încăpere.

„Colţul patului” era colţul cu cea mai mare greutate în ansamblul decorativ al încăperii. Desupra patului era pusă o cergă (Țesătură groasă de lână, bogat ornamentată, care servea la învelit sau care se așternea pe pat) cu o compoziţie ornamenală şi cromatică de un mare rafinament, cerga constituind piesa cu rolul cel mai important în realizarea ansamblului decorativ.

Colțul patului

Peste salteaua din paie şi foiţa din zdrenţe era aşternut un cearşaf şi o velință cu frumoase ornamente. Velința era pusă în aşa fel încât registrul de ornamentaţie al cearşafului să se vadă.

Rezemate de perete erau aşezate pernele „de colţ” sau de „perete”, unele de formă pătrată din pânză de casă albă frumos decorată cu diverse motive lucrate cu arnici, altele de formă dreptunghiulară din ţesătură de lână cu alesături.

La capetele patului era pusă lada de zestre cu capacul drept şi decorată cu motive geometrice crestate.

Teancul de ţesături de pe pat era format din cergă, straie, velință şi perne. Înălţimea lui era legată direct de puterea economică a gospodarilor. Ţesăturile erau puse într-o anumită ordine, cele grele, straiele şi cergile, erau puse la baza teancului.

În ansamblul decorativ al teancului pernele ocupau un loc de prim ordin, datorită frumoaselor registre cu motive geometrice şi florale, lucrate cu arnici şi mărgele colorate sau cu dantelă şi dispuse la capete şi pe una din lungimi. Piesele de teanc făceau parte din zestrea fetelor.

Ştergarele ocupau un loc important în cadrul interiorului. Erau puse sub formă „de fluture” cu capetele întinse sau uşor lăsate în jos, încreţite la mijloc, pe cerga de deasupra uşii şi a dulapului, sau asociate cu icoane, fotografii, oglindă, busuioc etc.

În zilele de sărbătoare numărul ştergarelor creşteau. În unele gospodării se confecţionau şi se foloseau iţe pentru împodobitul pereţilor şi ştergare de dimensiuni mai mici, acestea erau puse pe perete acolo unde spaţiul liber era mai mic sau pe cergă, ca nişte „roiuri de fluturi”. Locul ştergarelor erau luat de multe ori de batiste, încreţite la mijloc.

La fereastră, lipită de perete, era aşezată masa, înaltă, cu picioare drepte şi scaune cu spătarul drept. Faţa de masă, lungă până la jumatatea înălţimii mesei, era împodobită cu motive brodate cu arnici sub formă de registre dispuse pe margini.

În unele case exista obiceiul ca în zilele de sărbătoare peste faţa de masă învărgată să se pună una mai scurtă cu o ornamentaţie bogată.

Perdelele cu rol decorativ apar în componenţa interiorului mai târziu. În vechile interioare cu ferestre mici şi înguste se foloseau simple ţesături albe. Odată cu evoluţia interiorului când una din încăperi a devenit camera curată, de oaspeţi, perdelelor li se acordă o atenţie sporită; erau făcute din pânză albă din bumbac subţire, brodată cu motive asemănătoare cu cele de pe ştergare. Perdelele erau formate din două fâşii verticale şi una orizontală, mai îngustă, pusă deasupra celor două verticale.

Pe podeaua din scânduri se puneau preşuri învărgate, lucrate din lână. În casele bătrâneşti, în „odaia bună” se găsea fixată deasupra patului „culmea”, pe care gospodarii îşi ţineau hainele de sărbătoare.

Vasele din ceramică (străchini, căni, ulcioare) nu erau folosite ca piese cu caracter decorativ.

Interiorul ţărănesc tradiţional din Cernișoara se caracterizează prin simplitate, dar şi frumuseţe. Mobilierul cu decor geometric crestat, ţesăturile cu o ornamentaţie şi o cromatică armoniasă creează în cadrul interiorului o atmosferă caldă şi primitoare, la aceasta contribuind şi albul strălucitor al pereţilor, roşul aprins al muşcatelor din ferestre.

La ora actuală, casele ţărăneşti mai păstrează linia tradiţională, dar sunt mai mari, mai spaţioase. Cărămida, cimentul şi țigla sunt principalele materiale de construcţie. Planul casei s-a modificat, numărul încăperilor a crescut, iar funcţiile lor sunt bine determinate (sufragerie, dormitor, bucătărie, cămară etc.). Imaginea interiorului a suferit modificări substanţiale; piesele de mobilier tradiţionale (masa rotundă, joasă, lada de zestre) au dispărut, fiind înlocuite cu piese de mobilier moderne, dar ţesăturile continuă să deţină un rol important în realizarea unui interior confortabil.După 1990 foarte mulţi tineri şi chiar locuitori mai în vârstă, au plecat la muncă în Grecia, Italia, Spania, etc. Cu banii câştigaţi şi-au construit adevărate vile cu un etaj, cu multe camere.

Analizând zona cernișoreană, vom constata că gospodăria ţărănească cuprindea câteva compartimente funcţionale distincte:

– casa de locuit (inclusiv beciul) şi curtea;

– acareturile pentru păsări şi porci;

– grajdul şi fânăria pentru animale;

– spaţiul pentru căruţă şi celelalte unelte agricole.

Casele vechi nu erau spectaculoase, fiind comune pentru multe zone ale României, cuprinzând „odaia bună”, o cameră comună (odaia de lucru), tindă și prispa care includea şi scara.

În cadrul interiorului locuinţei ţărăneşti ţesăturile deţineau un rol important în crearea unui ansamblu unitar care să răspundă cerinţelor de confort şi estetică. Prin frumuseţea motivelor şi a culorilor, ţesăturile stabilesc un echilibru al culorilor între nuanţele închise ale pieselor de mobilier şi ansamblul strălucitor al pereţilor. Constituind adevărate pete de lumină, ele creau în cadrul interiorului o atmosferă caldă, primitoare.

Ţesăturile au fost considerate întotdeauna piese de mare valoare; unele erau păstrate din generaţie în generaţie. Cele mai frumoase ţesături, lucrate cu mare grijă de gospodine, constituiau zestrea fetelor. Erau ţinute în „odaia bună” în teanc pe pat şi trecute în foile de zestre.

Cergile din zona Cernișoarei fac parte prin material, tehnică de lucru, compoziţie ornamentală şi cromatică din categoria scoarţelor munteneşti. Cergile erau ţesute într-o singură foaie (urzit cânepă şi bumbac, bătut lână), de aproximativ 150/300 cm cu ornamentaţie obţinută prin „ales”. Motivele erau dispuse în câmpul central în şiruri paralele sau erau raportate la un motiv principal. Pe margini prezenta unul sau două chenare. Pe cergi se întâlneau o gamă variată de motive geometrice şi vegetal-florale (flori diferite, crenguţe cu flori, boboci, etc.).

Piesele de la sfârşitul secolului XIX şi începutul secolului XX erau ţesute în două iţe (urzit cânepă, bătut lână) cu un decor liniar (dungi „în toiage” sau simple, intercalate cu mici ornamente geometrice) sau cu decor geometric şi vegetal-floral stilizate.

Cromatica cergilor vechi era obţinută cu coloranţi naturali, din plante: galben din coji de ceapă, de soc sau rădăcină de ştevie, verde din frunze de dud, negru din coajă de arin, galben-portocaliu din frunze de gutui, maro din scoarţă de nuc, etc.

Folosirea coloranţilor chimici a făcut gama cromatică să devină mai vie, mai puternică, dominată de roşu, verde, albastru, maro, galben și mov.

De asemenea, interiorul caselor vechi țărănești mai era decorat cu o țesătură lungă şi îngustă, de aproximativ 250/60 cm (un fel de covoraș mic ornamentat), care constituia principala ţesătură ce se punea deasupra patului. Treptat în „odaia bună” locul acesteia a fost luat de cergă. Era ţesut în două iţe (urzit bumbac sau cânepă, bătut lână) cu un decor realizat din dungi de diferite mărimi, lăţimi şi culori, ce se succedau la diferite distanţe egale pe întreaga suprafaţă. Dungile erau simple sau crenelate „în toiage” sau cu mici ornamente geometrice..

După Primul Război Mondial sub influenţa oraşului încep să fie ţesute covoare, piese de mari dimensiuni (180-220/300-400 cm) cu o compoziţie ornamentală bogată. Alături de motive geometrice, pe covoare se găseau motive vegetal-florale (flori, crenguţe cu flori, ghivece, ghirlande, vase cu flori, buchete, trandafiri, etc.), avimorfe (păsări, păuni, cucul), zoomorfe (câini, cai, căprioare) şi antropomorfe (vânătorul cu puşcă, femei „în horă”, călăreţi); motivele erau redate naturalist şi dispuse „în scene” ce erau încadrate de două sau trei chenare cu motive mici.

Motivele pentru covoare erau luate în general din cărţi şi albume, ce circulau în acea perioadă. Un exemplu îl reprezenta covorul „cu papagal” (un papagal mare în culori vii pe un câmp negru), care se întâlnea deseori.

Carpetele erau piese asemănătoare covoarelor, în ceea ce priveşte materialul, tehnica, ornamentaţia şi cromatica, dar de dimensiuni mai mici.

Alături de cergă, ştergarele ocupau un loc important în amenajarea interiorului. Ştergarele erau ţesute în două iţe, mai rar în patru iţe, din bumbac albit sau borangic, cu dimensiunile de circa 200/50 cm, uneori mai mari. Ornametaţia era concentrată sub formă de registru la capete; câmpul central era alb, nedecorat. Piesele vechi aveau compoziţie ornamentală bazată pe învărgare: dungi intercalate cu mici ornamente geometrice.

Pe ştergare se găseau, ca şi pe ţesăturile din lână, o ornamentaţie bogată: motive geometrice, florale (flori diverse, buchete). Motivele ştergarelor se înscriau în ornamentaţia tradiţională, dar se caracterizau printr-o notă specifică de execuţie. La capete ştergarele aveau un mic tiv cu găurele, franjuri sau dantele (din fire înnodate sau lucrate cu inglița).

Cromatica ştergarelor din zona văii Cernișoarei se bazează pe roşu, negru, portocaliu şi alb. Era o cromatică simplă, dar gospodinele prin numeroase combinaţii reuşeau să creeze compoziţii de un mare rafinament.

În odaia de lucru ştergarele aveau un rol predominant utilitar fiind folosite în diverse treburi gospodăreşti. Erau ţesute din cânepă sau bumbac, de dimensiuni mai mici şi decorate prin învărgare. Pentru diferite ocazii (botez, nuntă, înmormântare) erau lucrate ştergare cu o ornamentaţie şi o cromatică adecvată momentului.

Ţesăturile pentru organizarea şi împodobirea patului erau diferite în funcţie de cameră. Pe pat se punea o saltea din paie sau foi de porumb a cărui „faţă” sau ”dos de saltea” era ţesută din cânepă sau bumbac mai gros ca să „reziste”.

În „odaia bună” cearşaful de pat constituia o piesă cu funcţie decorativă. Era ţesut din bumbac în două iţe, decorat cu dungi subţiri roşii sau albastre sau cu un registru cu motive geometrice sau florale pe lungimea care se vedea de sub velință.

În vechile interioare peste saltea se punea o velință, care ţinea loc de cearşaf. Pentru camera de lucru, ceaşaful era confecţionat din pânză de cânepă sau bumbac şi nu era decorat.

Velința era o ţesătură care îndeplinea în cadrul locuinţei întrebuinţări diverse.

În „odaia bună” peste cearşaful de pat se punea o velință frumos decorată; câteodată era fixată de perete deasupra patului în locul cergei. În camera de lucru era întinsă pe pat ca aşternut sau era folosită la învelit.

Velința era confecţionată din două foi, unite între ele pe lungime, cu decorul realizat prin dungi simple sau dinţate „dinţi de fierăstău” sau „în toiege”, intercalate cu motive geometric sau/şi florale.

În interioarele caselor bătrâneşti mai găsim și acum velințe ţesute din cânepă.

Macatul sau cuvertura era o ţesătură din lână care a luat treptat locul velinței, îndeplinind atât o funcţie utilitară, cât şi una decorativă. Macatele erau ţesute în mai multe iţe, motivele, în general geometrice, erau alese cu vergeaua şi dispuse în joc de fond continuu; erau mono sau bicolore, culorile preferate sunt albastru, roşu, verde, galben, negru, maro. De multe ori gospodina ţesea câte trei foi la fel, două pentru a forma macatul, cea de-a treia pentru a fi pusă pe perete deasupra patului.

 Pătura de învelit noapteaera o ţesătură din lână cu fire lungi, lucioase, folosită mai ales în satele de munte şi deal. În „odaia bună” în teancul de ţesături de pe pat se găseau două sau trei astfel de piese. Erau ţesute în două iţe din lână toarsă gros, care erau date la vâltoare şi apoi pieptănate. În zona văii Cernișoarei erau ţesute straie albe, în culoarea naturală a lânii. Găsim şi pături învărgate, cu dungi roşii, verzi, albastre sau galben-portocaliu; efectul artistic fiind realizat prin alternanţa dungilor.

După Primul Război Mondial în casele ţărăneşti și-a făcut loc tot mai mult plapuma. Faţa era ţesută din lână, în patru iţe „în coaste” în culorile roşu şi albastru închis; fiind umplută cu lână de calitate inferioară.

Pernele sau căpătâiele au în cadrul interiorului locuinţei un rol utilitar şi decorativ.

În „odaia bună” pe pat erau aşezate frumoase perne „de perete” sau „de colţ”. De formă pătrată, de circa 40/40 cm, erau făcute din pânză albă de casă, decorată numai pe o faţă, cel mai des cu un motiv central încadrat de un chenar. Motivele erau asmănătoare cu cele de pe ştergare şi erau brodate cu arnici roşu, negru şi galben-portocaliu.

În majoritatea satelor cernișorene erau folosite perne de formă dreptunghiulară de circa 80/40 cm, a căror faţă era făcută din ţesătură de velință sau cergă.

În teancul de pat se găseau şi perne de formă dreptunghiulară; fiind confecţionate din pânză de casă albă, decorate la capete şi pe una din lungimi cu motive geometrice şi florale lucrate cu arnici şi mărgele colorate. Uneori la capete prezintau dantelă şi colţişori.

Căpătâiele sau pernele de uz erau aşezate la capătul patului în odaia de locuit; erau piese dreptunghiulare (80/50cm), umplute cu lână şi înfăşate cu pânză albă decorată cu dungi roşii şi albastre sau cu pânză.

Dosul de pernă era ţesut din cânepă sau bumbac „ţesut tort în tort în patru iţe, ca să ţină” și era dat cu făină umezită ca să nu iasă fulgii.

Ţesăturile pentru masă erau numite simplu „faţă de masă”. Erau piese dreptunghiulare a căror mărime era legată de tipul de masă înaltă folosită în „odaia bună”; erau făcute din două foi unite printr-o dantelă. Feţele de masă erau ţesute din bumbac albit sau cânepă de calitate bună, mai rar din borangic. Erau decorate pe întreaga suprafaţă prin învărgare cu dungi subţiri roşii şi albastre sau erau decorate pe margini cu registre cu motive geometrice şi florale.

Pentru odaia de locuit feţele de masă erau albe sau învărgate, ţesute din cânepă sau bumbac mai gros. În gospodăriile înstărite se ţeseau feţe de masă din borangic „în ochiuri” cu mici ornamente geometrice. Dantela de pe margini era croşetată tot din borangic.

Ţesăturile de interior din zona văii Cernișoarei, prin frumuseţea compoziţiei ornamentale şi a cromatici ocupă un loc distinct în cadrul tesăturilor ţărăneşti tradiţionale din ţara noastră.

Fiind o zonă subcarpatică bogat împădurită, încălzirea locuințelor satelor cernișorene se asigura cu sobe din cărămidă, combustibilul folosit fiind lemnul.

Pentru iluminat s-a folosit lampa cu gaz, electrificarea finalizându-se în anul 1968.

Astăzi, unele case din zona văii Cernișoarei au stâlpi și arcade cu ornamente speciale, înalte cu un nivel.

La 26 martie 1970, Elena A. Lungu, din Modoia, a oferit spre vânzare, Muzeului Județean Râmnicu Vâlcea, o casă bătrânească, de 150 de ani, din bârne de stejar cu fațada și stâlpii ciopliți și ornamentați. Această casă este purtătorul talentului artiștilor anonimi de pe valea Cernișoarei.

Are două camere, hodgeac și hodae și este realizată din lemn de stejar. Temelia, care dă rezistența locuinței, este construită din piatră masivă. În partea dreaptă a casei se află beciul.

Hodgeacul sau “camera cu corlată” îndeplinește funcția de bucătărie, de dormit și de mâncat.

Corlata este construită din nuiele. Din hodgeac se intră în hodaie sau “la sobă” care are funcția de cameră bună, de oaspeți. Fațada casei cuprinde o prispă din lemn masiv având stâlpi de susținere ciopliți și ornamentați cu motive geometrice. Pereții sunt construiți după “sistemul chei” și se termină la acoperiș, la pod. Podul este din scândură iar acoperișul casei este “în patru ape” din șiță.

Această casă, care se află la Muzeul Județean Vâlcea, este mărturie a talentului țăranului cernișorean.

f. Fântânile

Unde este o fântână, este şi viaţă. Secole la rând a fost sursă de viaţă pentru oameni şi pentru animale. Așezată în drum oamenii nu au ocolit-o niciodată și s-au bucurat mereu de apa ei limpede, rece și bună. Pentru drumeț apa este o binefacere la drum. Fântâna a fost întotdeauna un loc de odihnă pentru cel care se oprește pentru a-și reface forțele spirituale și fizice.

Pentru cernișoreni fântâna este o “ctitorie” și reprezintă un simbol al trăiniciei veșnice. Este locul de întâlnire, unde cernișorenii, în scurtul lor răgaz, țeseau amintiri și urzeau legende.

Versurile poetului Lucian Blaga aduc în actualitate faptul că, pentru țăranul român, fântâna este un loc de reculegere și meditație spirituală:

Când mă privesc într-o fântână

Mă văd cu-adevărat în zi

Așa cum sunt și-am fost și-oi fi.

Fântânile sunt adevărate oaze de lumină unde pe vremuri de restriște poposeau neînfricații haiduci. O legendă locală amintește de Fântâna Mutului așezată în drumul către Dianu și Obârșie. De fapt era un izvor ce țâșnea dintre niște lespezi mari de piatră unde poposeau și se ascundeau haiducii. Aici au poposit haiducii Iancu Jianu și Nicu Munteanu.

O localnică, pe nume Smedescu Aurica, din satul Obârșia amintește: “ .. bătrânii povesteau că numele fântânii “Fântâna Mutului” vine de la faptul că acolo fiind locul de întâlnire al haiducilor, totul trebuia să rămână secret, nimeni nu trebuia să vorbească”.

Istoria consemnează despre aceste demne “ctitorii” de suflet:

• Un document din 2 februarie 1805 amintește faptul că “Toma Grecescu din Pojogi cumpără de la frații Iordache din Turcești partea de moșie părintească de la Fântână, cu taleri 15 și jumătate …”;
• În “Dicționar al județului Vâlcea” din 1893, pag. 57, C. Alexandrescu vorbește despre …Buduroi, “fântână din comuna Mădulari, plasa Cerna”. Numele acestei fântâni vine de la un copac situat lângă un izvor și prin care se scotea apa cu un vas;
• C. Alexandrescu, în op. cit. pag 89, amintește de … Chiciureanu, “fântână într-un loc izolat în comuna Modoia, plasa Cerna de Sus”.

În principiu, fântâna căptuşită cu piatră ca să nu se surpe, avea patru elemente simple: ghizdul din bârne, furca, cumpăna şi drugul de lemn de care era prinsă ciutura. Un sistem simplu de a scoate apa, cu efortul cel mai mic. Pe lângă fântână era aşezat un jgheab lung scobit în trunchiul unui arbore secular, plin totdeauna cu apă de unde se adăpau animalele.

Odată cu trecerea timpului însă, fântâna a fost supusă schimbărilor vremii. Ghizdul din lemn a fost înlocuit de beton iar cumpăna a fost înlocuită cu o roată mare și cu un tambur pe care trece un lanț și de care atârnă o găleată de metal.

Astăzi fântânile cernișorene au o formă comună, cu o arhitectură simplă ca a tuturor satelor învecinate fiind în număr de aproximativ 300 amplasate pe toată raza comunei. Dacă, în general, fântânile cu tuburi înguste şi largi din beton sunt preponderente, această preponderenţă este mai accentuată în satele Cernișoara, Mădulari, Sărsănești și Obârșia. Cel mai cunoscut “meșter fântânar” de pe valea Cernișoarei este Pavel Moldoveanu, din Groși, care a făcut fântâni în toată comuna și nu numai.

 

g. Hrana

În trecut, în zilele obişnuite, fasolea, cartoful, prunele uscate, loboda, ştevia, mămăliga, varza şi murăturile erau alimentele de bază ale locuitorilor din zona văii Cernișoarei. Gospodarii care aveau câte o vacă mai aveau la masă brânză, lapte şi unt.

Cumpărau adesea şi peşte proaspăt de la negustorii ambulanţi de prin sate, pe care îl frigeau şi îl consumau cu ardei sau usturoi.

Primăvara şi vara în alimentaţia locuitorilor predominau urzicile, ceapa, ştevia, loboda, cartoful şi fasolea.

Iarna mâncau mai bine deoarece îşi tăiau porcul, crescut cu destulă greutate, iar vara când munceau mai mult aveau mâncare mai puţină cu valoare nutritivă redusă.

Astăzi, ca urmare a creşterii bunăstării şi nivelului de trai al tuturor cetăţenilor şi populaţia comunei Cernișoara se bucură de condiţii mai bune de hrană. Brutăriile şi magazinele private aprovizionează locuitorii cu pâine proaspătă, diferite preparate din carne, peşte, legume etc.

După 1990, magazinele private din comună, destul de numeroase, oferă sortimente foarte variate de produse, caracteristica esenţială a economiei de piaţă.

h. Portul

Portul tradiţional, al locuitorilor satelor văii Cernișoarei, a dispărut aproape cu totul datorită influenţei oraşului. Bărbaţii poartă haine asemănătoare celor de la oraş, cizme, ghete ori pantofi, iar femeile rochii de stambă, pantofi, sandale, ciorapi de mătase, etc.

Iarna bărbaţii poartă pe cap căciuli din blană de miel, iar vara, pălării sau umblă cu capul descoperit.

În trecut, purtau cămăşi lungi din pânză albă de in ţesută-n casă şi costume din stofe de casă din lână toarsă, ţesută şi dată la piuă. Vara ieşeau la muncă în cămăşi, izmene, tot de pânză, veste şi cu picioarele goale.

Bărbaţii cât şi femeile purtau iarna opinci confecţionate din piele de porc.

Femeile purtau în zilele de lucru fustă lungă din caşmir negru şi cămăşi din pânză de in sau cânepă, pe care erau ţesute diferite modele, iar pe cap îşi punea basma sau tulpan.

În zilele de sărbătoare, femeile purtau cămaşă cu altiţă numită şi „iie”, cu șoarțe sau zăvelci.

Erau încinse cu bete pe care erau cusute motive naţionale şi fluturi, care se terminau cu ciucuri şi mărgele. Pe cap purtau tulpan alb cu dantelă sau mărgele pe margine.

 

i. Fizionomia şi caracterul locuitorilor

 

În majoritatea lor, bărbaţii cernișoreni, sunt de statură mijlocie, bine făcuţi, cu fizic plăcut, musculoşi şi rezistenţi. Femeile sunt frumoase şi foarte frumoase, cu faţa plină şi rotundă şi cu ochii vioi şi corpul bine proporţionat.

Pe vremuri, bărbatul se căsătorea după ce trecea de 30 de ani şi avea serviciul militar satisfacut. După cum se remarcă din recensământul din 1838, între soţi era o mare diferenţă de vârstă care ajungea uneori la 20 – 25 ani, bărbatul fiind întotdeauna mai în vârstă.

În prezent tinerii care se căsătoresc sunt de vârstă apropiate şi cu profesii asemănătoare.

Ţăranul a fost întotdeauna harnic, respectuos şi cinstit. Dădea dovadă de o extraordinară răbdare şi rezistenţă în faţa necazurilor şi greutăţilor vieţii. Cuvântul dat de el era sfânt şi valora mai mult decât un act scris. Împrumuturile pentru diferite nevoi, erau înapoiate la termenul stabilit, fără niciun fel de intervenţie. La judecăţi apelau numai cei care aveau bani de risipit. Printre săteni circulă şi astăzi expresia: ”Decât o judecată dreaptă mai bine o pace strâmbă!”.

Nu pot trece cu vederea inteligenţa nativă a ţăranului cernișorean, agerimea minţii şi umorul înnăscut al unora, valorificat din plin la petreceri, nunţi şi munci agricole, cu care s-ar mândri oricare actor. Poate cea mai importantă din cununa de virtuţi a ţăranului din zona văii Cernisoarei este proverbiala sa ospitalitate. Într-adevăr, el nu ezită să scoată ce-i mai bun din avutul său pentru a-şi primi şi ospăta musafirii.

Opinia publică avea şi mai are încă un rol important în viaţa satului, poate şi datorită faptului că orice veste rea sau bună trece repede de la un capăt la altul al satului, stârnind după caz, laude sau critici aspre. De aceea, fiecare se ferea să facă lucruri rele pentru a nu intra în gura satului, „pe care nici pământul n-o astupă„.

Astfel cei care erau prinşi furând găini erau plimbaţi de poliţist prin toată comuna cu o găină legată de gât, având şi o pancartă pe care scria: Cine-o face ca mine, ca mine să păţească! fiind ironizaţi şi jigniţi de locuitorii comunei.

Copil fiind am asistat la o astfel de pedeapsă pe când primar era d-l Smedescu Aurel iar șeful postului de miliție, dl. Crișu Gheorghe. S-a întâmplat în ziua de Izvorul Tămăduirii, anul 1983, în satul Mădulari, atunci când Costache Zorilescu zis “Costache al lui Mătăcuță” a fost prins furând trei curcani de la familia Bobora Constantin. Acesta a fost plimbat de milițian, prin tot satul, cu curcanii legați de gât și cu clopoței legați de picioare, având plăcuța agățată de gât cu înscrisul: Cine-o face ca mine, ca mine să păţească! O măsură educativă la vremea respectivă.