Evenimente istorice din epoca modernă la Râmnicu Vâlcea

Momente importante din trecutul Râm­nicului sunt legate de numele principelui Gheorghe Bibescu. Din rândurile Adunării Obşteşti care l-a ales pe domnitor, au făcut parte alături de episcop şi cei doi boieri de rang, şi 2 deputaţi din oraş. Cu ocazia în­scăunării noului domn, Gheorghe Bibescu, în 1824, la Râmnic s-au organizat festivi­tăţi deosebite; seara oraşul a fost iluminat. La sosirea în Râmnicu Vâlcea, în cadrul unor vizite, domnitorul Gheorghe Bibescu s-a bucurat de o primire deosebită din partea râmnicenilor.

             În ziua de 7 aprilie 1847, un trăsnet a aprins casele slugerului Stanciu Căpăţâneanu, ce erau închiriate lui Leopold tâmplarul. Documentele menţionează că focul „însoţit de iuţeala vântului care bătea dinspre răsărit, întinzându-se peste încă două uliţe ale oraşului, a ars cea mai popu­lată parte a lui”. Acţiunea Comenzii de foc, cu sprijinul militarilor, al dorobanţilor şi al locuitorilor a reuşit să salveze partea „din­spre râu a târgului”. Pentru ajutorarea si­nistraţilor s-a organizat o comisie sub con­ducerea marelui logofăt loan Bibescu, care a strâns şi a împărţit suma de 80.000 lei. Alţi bani au fost strânşi prin listele de subscripţie de la locuitorii judeţului. Cu toate că au fost aduşi şi sătenii pentru înlăturarea ruinelor, în cadrul celor 6 zile de prestaţie, până în anul 1854, au mai existat în oraş „ziduri ameninţătoare trecătorilor” rămase de la „focul întâmplat în 1847”.

Valurile revoluţiei de la 1848 au cuprins şi Râmnicul.

Potrivit planului stabilit de comitetul revoluţionar, mişcarea trebuia să izbucnească în mai multe locuri, atât în Muntenia cât şi în Oltenia, şi anume în Bucureşti, în judeţul Prahova la Teleaga, în judeţul Romanaţi la Izlaz şi judeţul Vâlcea, la Ocnele Mari. Era în mare o reluare a planului mai vechi al lui Nicolae Bălcescu şi viza aceleaşi obiective prin propagarea rapidă a revoluţiei şi punerea stăpânirii în imposibilitatea de a reacţiona cu eficacitate.

După Proclamaţia de la Islaz, autorită­ţile judeţene au făcut cunoscut Magistratu­lui oraşului Râmnic începutul revoluţiei în ţară. La 20 iunie 1848 locuitorii oraşului au sărbătorit „sfinţirea stindardelor libertăţilor naţionale”. La ceremonia organizată în cinstea victoriei revoluţiei la biserica „Tu­turor Sfinţilor” au participat noile autorităţi revoluţionare locale, comisarii de propa­gandă, revoluţionarii şi armata. Demon­straţia a continuat pe străzile oraşului până în parcul Zăvoi, unde a avut loc o mani­festare populară. Autorităţile au construit „un umbrar şi o tribună pentru persoanele ce se vor duce la acea solemnitate”. Cei care au luat cuvântul au făcut cunoscut „duhul şi bunăvoinţa guvernului ce era în­tru ce atinge de fericirea naţiei”. S-au citit proclamaţiile revoluţionare în aclamaţiile populaţiei care a strigat „Vivat Constituţia! Vivat Guvernul Provizoriu.” Seara, s-a fă­cut „cuviincioasa luminăţie la casele pu­blice, precum şi domnii cetăţeni orăşeni la locuinţele dumnealor”. Pentru aceasta s-a cheltuit „suma de 90 lei, pentru oca de seu şi de 5 lei pentru 200 grame bumbac pentru feştilele necesare”.

In Ţara Românească au fost organizate unităţi de gărzi naţionale, de voluntari şi de panduri, destinate a contribui la apărarea revoluţiei. Programul revoluţionar lansat la 9 iunie la Islaz prevedea organizarea Gărzii Naţionale, acea forţă capabilă să asigure li­niştea necesară pentru locuitorii oraşului. Administratorul judeţului, Gh. Geanoglu, în adresa sa din 18 iunie către Magistratul oraşului arăta că „paza liniştii publice este cea mai principală dintre datoriile co­munale ale unui popor ce-şi are suverani­tatea sa” şi cerea ca „orăşenii proprietari de casă, să concureze la formarea unui corp din Garda Naţională”. Se facilita, astfel, or­ganizarea unei însemnate „unităţi de gar­dişti” în capitala judeţului. Decretul nr. 60 din 21 iunie privind „întocmirea Gardei Naţionale” a fost înaintat Magistratului ora­şului Râmnicu Vâlcea ca „să-l publice în tot cuprinsul oraşului şi să-l puie în lucrare întocmai”. Pentru înscrieri s-a deschis un catalog în care, potrivit rezoluţiei prezi­dentului Magistratului T. Clinovescu, erau poftiţi „domnii orăşani”. Printre îndatoririle gărzii erau şi acelea de asigura prin patru­lare liniştea şi ordinea în oraş, de a nu pă­răsi postul până nu va veni înlocuitorul, interzicerea folosirii armelor în afara sluj­bei şi organizarea unor servicii de infor­mare prin ştafetă.

Conducător al Gărzii Naţionale a fost numit Grigore Davidescu cu gradul de că­pitan, reprezentant tipic al burgheziei din Vâlcea. Gardiştii din oraş erau constituiţi din trei companii: galbenă, albastră şi roşie, comandanţii fiind aleşi pentru fiecare culoare. Autorităţile au trecut imediat la catagrafierea locuitorilor oraşului „atât proprietari cât şi chiriaşi, pământeni şi străini”. Într-o scurtă perioadă s-au înscris 409 persoane.

Costache Cerchez invita „pe toţi cetăţe­nii orăşeni” la 26 iunie să se adune la Ad­ministraţie la „4 ceasuri de dimineaţă”, unde Magistratul oraşului urma să asiste la întocmirea „cu desăvârşire” a Gărzii Naţio­nale. Preluând paza oraşului, gardiştii au străbătut ziua şi noaptea toate străzile şi uliţele Râmnicului. Preşedintele Magistra­tului oraşului cerea să se aştearnă un catas­tih împreună cu Grigore Davidescu, aşezându-se pe fiecare seară câte trei căprării, şi dintr-o căprărie unsprezece cetăţeni după anologia acestui oraş. Menţinerea li­niştii şi ordinii interne a fost una dintre cele mai importante laturi ale activităţii Gărzii Naţionale, asigurând condiţii pentru desfăşurarea revoluţiei, întronând, în acelaşi timp, un climat de încredere. Combătând poziţia antigardistă, reacţionară a celor care lansaseră zvonul că guvernul ar încerca să folosească noua instituţie pentru „a se sluji de dânsa în vreme de război cu naţii străine”, Barbu Bălcescu, referindu-se la rolul gărzii în menţinerea ordinii interne revoluţionare, a insistat şi asupra necesităţii ca ea să-şi poată asuma răspunderea apărării cu succes a oraşului în cazul unei invaziii străine.

Garda Naţională a avut la Râmnic un caracter deosebit şi datorită faptului că lângă capitala judeţului, la Troian, genera­lul Gheorghe Magheru şi-a instalat tabăra militară. Intarea trupelor contrarevoluţio­nare a făcut ca o parte din gardişti să meargă în tabără. Garda Naţională ca instrument al revoluţiei trebuia să reprezinte forţa de şoc a burgheziei române împotriva tuturor încercărilor ostile interne şi externe, o adevărată şcoală patriotică.

Un rol de seamă l-au avut comisarii de propagandă. Sarcina lor era de a veghea la statornicia noilor rânduieli în judeţ, la res­pectarea legalităţii revoluţionare. Împreună cu organele administraţiei locale, ei trebuiau să contribuie la curăţirea apara­tului de stat de elementele potrivnice şi să asigure alegerea, în Adunarea Constituantă, a unor candidaţi ataşaţi revoluţiei.

Începând din 27 iunie, în judeţul Vâl­cea, au îndeplinit funcţia de comisar de propagandă D. Zăgănescu, V. Ştefanescu, Teodor Zăgănescu, C. Cuţarida şi, din 19 iulie, I. Procopie, G. Râureanu şi G. Ro­man. Dimitrie Zăgănescu, fratele eroului din Dealul Spirii, căpitanul Pavel Zăgă­nescu, a fost cel mai reprezentativ, semnând în calitate de comisar extraordinar. În preocupările lor intrau formarea Gărzii Naţionale, sărbătorirea victoriei revoluţiei, sfinţirea steagurilor naţionale revoluţionare, schimbările în personalul administrativ al judeţului.

La 29 iulie, într-o zi de joi, „pe o câm­pie înconjurată de arbori, de la marginea oraşului”, locul unde astăzi se află parcul Zăvoi, s-au adunat „toţi cetăţenii din Râmnicu Vâlcea” pentru depunerea jurământu­lui pe Constituţie. La această ceremonie au participat autorităţile locale revoluţionare în frunte cu administratorul judeţului. Garda Naţională, ca simbol al libertăţilor cucerite a fost prezentă la această demon­straţie însoţită de comandantul ei, căpitanul Grigore Davidescu. Cetăţenii oraşului, membrii ai gărzii au purtat cele cinci steaguri sfinţite cu o lună în urmă, pe care era scrisă deviza „Dreptate-Frăţie”. Din Garda Naţională făcea parte şi o „trupă” de transilvăneni ce locuiau în oraş, dispusă oricând să acorde ajutor revoluţiei. După citirea celor „21 de puncturi din Constitu­ţie”, Dumitru Zăgănescu, comisarul extraordinar de propagandă din judeţul Vâlcea a susţinut un discurs, asigurându-i pe râmniceni de „cele mai vii expresii asupra drepturilor naţionale"’. Mii de aclamaţii s-au auzit la sfârşitul cuvântării. Mulţimea striga într-un glas „Să trăiască poporul român! Să trăiască Constituţia şi Guvernul Provizoriu!”, într-un entuziasm de nedescris, întreaga adunare a depus jurământul pe Constituţie. Garda Naţională, după depunerea jurământului, a tras „salva de anne detunătoare”. Toţi manifestanţii au trecut prin arcul de triumf împodobit cu flori.

În mijlocul mulţimii s-a aflat şi Anton Pann, profesor de muzică, cântând „Deşteaptă-te române!”, intonat pentru prima oară, în public, în Ţara Românească la Râmnicu Vâlcea.

Manifestarea s-a încheiat cu o grandi­oasă defilare prin oraş cu „muzică vocală”, manifestanţii strigând lozincile „Să trăiască poporul român, Constituţia şi Guvernul!”.

A doua zi, generalul Gheorghe Magheru a sosit la Râmnic împreună cu 500 de călăraşi. Administraţia judeţului a cerut subadministratorului plăşii Ocolu să ia toate măsurile pentru „primirea cuvincioasă unei asemenea persoane”. Dorobanţii aflaţi în acea plasă urmau să-i dea onorul şi să-l însoţească pe tot parcursul trecerii sale prin sate. Trupele aflate în suita lui erau canto­nate provizoriu „în şatrele de la bâlciul Râureni”. Generalul Magheru va conduce acţiunea de organizare a formaţiunilor de apărare şi va exercita o supraveghere politică şi militară asupra întregii Oltenii. Pentru judeţul Vâlcea, Câmpul lui Troian a fost centrul de concentrare a formaţiunilor de apărare a revoluţiei. Astfel, după invadarea ţării de trupele otomane şi ţariste, la Troian s-a organizat un centru de rezistenţă în jurul căruia s-au grupat toate forţele revoluţionare. La apelul lansat de Magheru au răspuns ţărani, voluntari înarmaţi, precum şi Compania de pompieri condusă de Dincă Bălăşan. În istoriografia românească numărul soldaţilor a fost înregistrat diferit. La sosire este cert că Gheorghe Magheru era urmat de 500 dorobanţi călări. În adresa din 19 august, generalul înştiinţa Ministerul de Interne că „numărul voluntirilor angajaţi” până în acea zi trecea de 6.000”, dar care, pentru

nepregătirea îndestulării şi pentru lipsa armelor, s-a ordonat Administraţiei „a rămâne la casele lor”. Au fost luate măsuri pentru asigurarea cazării şi hranei oameni­lor şi cailor aflaţi în tabără, mutaţi apoi la Troianu, după intensificarea activităţilor negustoreşti din bâlciul de la Râureni. Aici erau instalate corturile formând ceeea ce s- a numit simbolic tabăra de la Câmpul lui Troian. Stindardul libertăţii ridicat la 9 iu­nie la Islaz a fluturat aici timp de 105 zile, până la 28 septembrie.

Fortăreaţa românilor din nordul Olteniei s-a impus drept centru de concentrare a formaţiunilor de apărare a revoluţiei, nu numai din motive strategice cât şi din con­sideraţii politice.

În urma ameninţărilor externe – otoma­nii trecuseră Dunărea şi se îndreptau către Râmnic, iar o brigadă rusă înainta pe sub munte – cât şi a insistenţei consulului en­glez Robert G. Colquhoun, prin secretarul său Grant şi a unei scrisori primite din partea lui Ion Heliade Rădulescu şi Chris­tian Tell, care îi cereau „să nu azvârle ţara într-un război fatal”, s-a hotărât desfiinţa­rea taberei. Generalul Gheorghe Magheru însoţit de un grup de fruntaşi revoluţionari şi de ofiţeri demisionaţi din armată, a trecut în Transilvania. „Trăsnetul cel mai îngrozi­tor n-ar fi putut produce o senzaţie mai puternică – scrie Gazeta de Transilvania – când s-a aflat dizolvarea taberei fără luptă”. Un martor ocular relata „Nu găsim expresiuni ca să descriem mânia dorobanţilor şi a pandurilor militari”. Prin dizolvarea taberei militare din Oltenia, la 28 septembrie 1848, lupta revoluţionară a fost înăbuşită de tru­pele externe prin forţă şi teroare, reinstaurându-se „ordinea” regulamentară.

Alegerea ca domn a lui Barbu Ştirbei la un an după revoluţie, i-a bucurat pe locui­torii Râmnicului, care l-au primit cu căl­dură, la 7-8 august 1850 cu ocazia unei vi­zite în oraş.

Locuitorii oraşului Râmnic au participat la acţiunile din etapa pregătitoare a Unirii din 24 ianuarie 1859. Aceştia au avut dreptul să aleagă pentru Adunarea ad-hoc din 1857, un singur deputat. Administraţia judeţeană a înaintat Ministerului de Interne o listă cuprinzând un număr de 67 orăşeni din Râmnic, având o avere de cel puţin 8.000 lei ce le dădea dreptul de a alege şi de a fi aleşi, şi o alta cuprinzând zece mari proprietari, care aveau să desemneze doi reprezentanţi pentru Divan, precum şi un tabel cuprinzând 3.022 neorăşeni, care vor desemna delegaţi pentru alegerea unui de­putat. Victoria unionistă în Divanul Ad-hoc a fost definitivă. Pentru Adunarea electivă, în şedinţa din 12 ianuarie 1859, cei zece delegaţi alegători direcţi din Râmnicu Vâl­cea au propus ca deputat pe prinţul Barbu Dimitrie Ştirbei, pentru că lui i se datorau grădina publică Zăvoi, şcoala nouă şi resta­urarea catedralei Episcopiei Râmnicului. Alegerea Iui Alexandru Ioan Cuza ca domn pentru ambele Principate a declanşat o mare bucurie la Râmnic. Locuitorii din oraş, majoritatea umanişti, au primit ştirea cu un puternic entuziasm. Mulţimea a ieşit pe străzi, cu torţe aprinse în mână şi a jucat hora unirii. Bucuria s-a amplificat cu oca­zia depunerii jurământului de credinţă faţă de noul domn, de către dorobanţii judeţului Vâlcea, la 5 februarie 1859, în prezenţa maiorului Borănescu, ca delegat din partea domnitorului, şi a tuturor oficialităţilor lo­cale. Locuitorii oraşului l-au primit cu un deosebit entuziasm pe domnul Unirii în ca­drul a două vizite efectuate de Alexandru Ioan Cuza la Râmnicu Vâlcea. Cu ocazia primei vizite, autorităţile în frunte cu pre­şedintele consiliului municipal, I. Oromolu, şi cu administratorul judeţului, Ghiţă Golescu, însoţiţi de întreaga suflare a oraşului, l-au întâmpinat pe domnitor la intrarea în localitate, la podul peste Olt, ce ducea spre comuna Goranu. Locuitorii oraşului, funcţionari, intelectuali, meseriaşi, lucrători, negustori, şcolari, seminarişti, dorobanaţi, călăraşi, ţărani, după cum consemnează documentele vremii, erau înşiruiţi de-a lungul uliţelor şi ovaţionau puternic. Râmnicenii au făcut domnitorului o primire deosebit de călduroasă. Din mii de piepturi răsunau „Trăiască Unirea!.. .Trăiască Cuza-Vodă!.. .Trăiască Unirea una şi nedesfacută!”. Domnitorul a vizitat şcoala, spitalul, a trecut în revistă dorobanţii, pe un ofiţer l-a înălţat la grad de sublocotenent. Râmnicenii au hotărât, în timpul domniei lui Cuza să strângă o sumă de bani pentru cumpărarea unui tun ce urma să fie oferit în dar domnitorului Unirii.

Locuitorii Râmnicului şi-au adus con­tribuţia la războiul de cucerire a indepen­denţei din 1877. În oraşul Râmnicu Vâlcea a avut loc o mare manifestare de simpatie şi aprobare a acestui act măreţ din istoria românilor. Odată cu mobilizarea armatei, râmnicenii au fost grupaţi în Regimentul 2 Dorobanţi şi 2 Călăraşi. Regimentul 2 Dorobanţi cu garnizoana pe timp de pace la Râmnicu Vâlcea, avea două batalioane, unul aici şi altul la Târgu Jiu, fiind comandat de colonelul Alexandru Papadopol. Această unitate a făcut parte din divizia de rezervă, care la începutul ostilităţilor a avut misiunea de a apăra linia Dunării faţă de pericolul reprezentat de cetatea Vidin. Regimentul a fost dislocat la Turnu Măgurele. Ostaşii vâlceni au fost mobilizaţi în unităţi ce au luptat la Griviţa şi Smârdan.

Populaţia a contribuit la cumpărarea unor arme. Primăria judeţului Vâlcea a convocat la data de 10 septembrie 1877, o adunare cetăţenească pentru constituirea unui Comitet Central cu scopul de a coordona acţiunea de strângere a fondurilor necesare cumpărării a 2.000 de puşti. Pentru procurarea acestora, primăria oraşului a donat suma de 10.000 lei.

La Râmnic au fost organizate spitale militare pentru soldaţii răniţi sau bolnavi. La 28 noiembrie / 10 decembrie 1877, odată cu căderea Plevnei, au fost capturaţi mulţi soldaţi turci, dintre care 300 au fost internaţi la Râmnic, în cazărmile regimentelor de dorobanţi şi călăraşi. Printre persoanele care au îngrijit răniţii s­-au numărat doctorul C. Georgescu din Râmnic şi subchirurgul N. Surdu. Un însemnat sprijin a fost acordat şi de comi­tetul de „Cruce Roşie” şi Comitetul de dame.

Întreaga populaţie a oraşului a participat cu entuziasm la serbările organizate cu ocazia căderii cetăţilor de la Rahova şi Plevna. Eroul de la Plevna, Mihail Cerchez şi escadronul Vâlcea din Regimentul 2 Călăraşi au fost întâmpinaţi cu bucurie de locuitorii oraşului. Râmnicul a fost iluminat, iar în grădina publică s-au făcut focuri de artificii până la miezul nopţii. În amintirea faptelor de vitejie ale ostaşilor vâlceni, s-a ridicat, prin subscripţie publică, la iniţiativa doctorului Gheorghe Sabin, participant la război, „Statuia Independenţei”, operă a sculptorului Ion lordănescu.

Viaţa politică a oraşului a fost dominată, în această perioadă, de către Partidul Conservator, reprezentantul moşierimii conservatoare ce a guvernat de 14 ori şi de Partidul Liberal, instrument politic al burgheziei, care s-a aflat la cârma ţării timp de 30 de ani. Votarea se făcea prin cele trei colegii. La Colegiul întâi participau moşierii care trimiteau în Parlament un deputat, mare proprietar sau avocat, sub un număr de sub o sută de alegători. Populaţia orăşenească, formată din funcţionarii publici, proprietari, meseriaşi şi negustori votau la Colegiul al II-lea, unde din câteva sute de alegători se alegea un deputat. La Colegiu! al III-lea, ţărănimea era reprezentată indirect. Din 50 de săteni se alegea un delegat care vota în oraş. Ţăranii nici nu mai erau chemaţi să-şi susţină delegatul, acesta era desemnat de către administraţie pentru ca, la rândul lui, acesta să voteze guvernul.

La Râmnicu Vâlcea s-a organizat în 1896 un club conservator, avându-l ca lider Bucureşti şi în alte zone din sudul ţării, unde s-a resimţit puternic. La Râmnicu Vâlcea, locuitorii nu au avut de suferit. Au căzut câteva ţigle de pe imobilul Liceului „Alexandra Lahovari” şi câteva clădiri, printre care şi la biserica „Sf. Gheorghe” din piaţa centrală au crăpat în timpul seismului. Un alt cutremur a avut loc la miezul nopţii de 30 august 1986, fără urmări grave.

Prima mişcare anticomunistă din oraş a avut loc la 13 octombrie 1981. Pe fondul nemulţumirilor sociale acumulate, precum şi din cauza ridicării dreptului muncitorilor navetişti de a mai primi cartele de pâine, peste 150 de muncitori şi constructori din oraş s-au revoltat. Tehnicianul Vasile Go­run a organizat comercializarea pâinii la un centru de pâine din Ostroveni, planificând totodată, un marş de protest cu plecarea de la podul de cale ferată peste râul Olăneşti până la Comitetul judeţean Vâlcea al PCR. Pe parcurs, s-au alăturat şi muncitorii de la Fabrica de piele de încălţăminte „Vâl- ceana”. În urma unor discuţii, muncitorii au primit cartelele, iar Vasile Gorun a fost adus în faţa justiţiei, condamnat „în urma unui incident petrecut la un chioşc de pâine din Ostroveni, contravenientul a folosit ex­presii indecente faţă de muncitori, expresii care să ducă la indignarea oamenilor” şi în­chis la penitenciarul Colibaşi.

În zilele de 24-25 mai 1981 s-a desfăşu­rat a doua vizită a lui Nicolae Ceauşescu la Râmnicu Vâlcea.

Tribuna oficială s-a amenajat pe Calea lui Traian, între sediul Comitetului Jude­ţean de partid şi Palatul Justiţiei. La sediul Poştei, printre altele, au fost prinse pe toate cele patru laturi ale acoperişului, metru cu metru, drapele de mătase. La blocul amintit a fost amplasat un uriaş portret al lui Ni­colae Ceauşescu, iar la Justiţie, lozinca „Ceauşescu, fiu iubit, în Vâlcea bine-ai ve­nit!” reprezenta o adevărată explozie vi­zuală, în rest, pe toată Calea lui Traian, drapele, steguleţe, covoare şi flori la bal­coane, iar undeva în depărtare, peste Podul Vinerii Mari, pe acoperişul unui bloc cu patru etaje, s-a amplasat o lozincă uriaşă pe care au fost montate drapele, unul lângă altul, pentru a masca turla bisericii „Cuvi­oasa Parascheva”, ctitoria lui Pătraşcu cel Bun, ce putea fi văzută de la tribuna oficială.

Mitingul a impresionat prin coloritul peisajului şi bineînţeles prin imensitatea de oameni aduşi din toate colţurile judeţului ca să vadă cuplul prezidenţial. Entuziasmul însă n-a fost pe măsura aşteptărilor pentru că era multă îmbulzeală, oamenii abia mai puteau să-şi tragă sufletul. La tribuna improvizată pe strada Lenin, azi Calea lui Traian a avut loc un accident. Aceasta s-a prăbuşit cu un grup sportiv care a făcut o piramidă umană. Tinerii au fost accidentaţi şi au fost duşi de urgenţă cu ambulanţele la Spitalul judeţean. Activistul de partid care povestea acest caz, era mulţumit că Nicolae Ceauşescu se pare că n-a realizat ce se întâmplase şi că nu şi-a întrerupt cuvântarea.

Revoluţia din 1989 s-a manifestat şi la Râmnicu Vâlcea. În după amiaza zilei de 21 decembrie 1989, la câteva ore după ce Nicolae Ceau­şescu a fost huiduit, la UM 01036 din Râmnicu Vâlcea, un grup de 200 militari şi 50 cadre au fost mobilizaţi pentru proteja­rea unor obiective economice şi social-politice din localitate pentru care existau temeri că puteau fi atacate de cine ştie ce forţe oculte. S-a trecut la executarea ordinului şi s-a căutat ca niciunul dintre militari să nu fie din zona Sibiului, s-a distribuit fiecărui soldat câte 150 de cartuşe de război. Drumul a fost marcat de defecţiuni ce au făcut ca distanţa de circa 100 km să fie parcursă în 6 ore. În dimineaţa zile de 22 decembrie, detaşamentul vâlcean ajungea la dispoziţie la UM 01512, unde erau dislocate alte forţe.

Sediul Comitetului judeţean de partid a fost ocupat, iar nomenclaturiştii înlăturaţi. Printre cei care l-au ocupat se numără: Va­sile Gorun, Emil Plăvuţu, Măciucă Marian, Ion Tonă Oltea, Tudor Şidrilaru colonelul în rezervă Baciu Severin, colonelul Mihai Dumitrescu, Ştefan Parală, Aurelian Pavelescu şi alţii. Din gruparea de tineret făceau parte Ştefan Parală, John Feraru, Aurelian Pavelescu, Bebe Ungureanu, Gelu Achim Statie şi alţii. Dintre militari au fost colo­nelul în rezervă Baciu Severin şi coman­dantul Comisariatului Militar, colonelul Mihai Dumitrescu. În noaptea de 22-23 de­cembrie s-a încercat revenirea în sediu a foştilor nomenclaturişti, care erau dispuşi să-şi dea adeziunea faţă de noua conducere de la Bucureşti.

În decembrie 1989 s-a urmărit atragerea unităţilor militare de partea revoluţionari­lor, dislocarea companiei de securitate, din unitatea proprie în cazarma unităţii de Vâ­nători de munte de la Vlădeşti, preluarea de către o companie de vânători de munte a pazei şi armamentului din dotarea Inspecto­ratului Judeţean de Miliţie şi Securitate, preluarea de către o companie a regimen­tului de geniu a pazei reşedinţei lui Nicolae Ceauşescu de la Băile Olăneşti, asigurată până atunci de o subunitate de securitate, organizarea de filtre la intrările şi ieşirile din Râmnicu Vâlcea şi asigurarea de către forţe ale M.Ap.N., a pazei la obiectivele de importanţă strategică precum: Combinatul Chimic, CET Govora, USG, IUCF, Siste­mul hidroenergetic de pe râurile Olt şi Lo­tru, bazinele de apă potabilă, precum şi la alte obiective de interes cultural şi de pa­trimoniu.

Noul organism de conducere al judeţu­lui Vâlcea a transmis tuturor localităţilor din judeţ nota telefonică nr.l din 22 de­cembrie 1989, prin care se aducea la cu­noştinţă populaţiei judeţului preluarea pute­rii de către forţele revoluţionare şi se cerea organelor administrative locale asigurarea ordinii şi a avutului obştesc. În acest sens a fost lansat şi un „Apel” către cetăţenii ju­deţului Vâlcea, publicat în ziarul local, care a apărut la 23 decembrie 1989, sub numele de „Orizonturi Noi”.

În ultimul timp în presa locală s-a afir­mat că la Râmnic s-a făcut o revoluţie pa­ralelă: „pe 22 decembrie, la puţin timp după fuga lui Nicolae Ceauşescu, la Casa Ştiinţei din Ostroveni, a luat fiinţă Comi­tetul de autoapărare a tineretului vâlcean, care a acţionat aproape o zi independent de Comandamentul de la Casa Albă, care îl avea în frunte pe Baciu Severin”.

În noaptea de 23-24 decembrie 1989 un grup de 16 revoluţionari a plecat din Râmnicu Vâlcea la Bucureşti, unde au fă­cut de gardă la Politehnică, Uzinele Semă­nătoarea, în Piaţa Victoriei şi la Facultatea de Agronomie. În timpul nopţii care a ur­mat s-au auzit focuri de arme în zona mu­zeului Satului Bujoreni, între Spitalul Ju­deţean şi staţia PECO Nord, pe dealul Ca­pela.

La Râmnicu Vâlcea s-a organizat o ac­ţiune de recoltare de sânge pentru spitalele din Timişoara şi Bucureşti. De asemenea s-a organizat colectarea şi expedierea de ali­mente către revoluţionarii din Bucureşti.

În ziua de 23 decembrie 1989 a fost lăr­git Consiliul Judeţean prin cooptarea de noi membri şi constituirea comisiilor de lucru pe domenii de activitate cum ar fi: indus­trie, agricultură, comerţ, administraţie lo­cală, învăţământ şi cultură. Toate aceste acţiuni revoluţionare nu ar fi fost posibile fără sprijinul locuitorilor municipiului, care zi şi noapte, nu au părăsit zona din faţa se­diului FSN. Un obiectiv important a fost atragerea intelectualilor de partea revolu­ţiei, integrarea acestora în structurile nou create şi susţinerea de către aceştia cu mij­loace specifice întreprinse de Consiliul Ju­deţean şi de consiliile locale ale FSN.

După 1989 a urmat perioada de tranziţie de la regimul comunist la democraţia plu­ralistă.

În noul an, 1990, viaţa politică locală imită, într-un cadru mai mic, pe cea naţio­nală. Apar o mulţime de partide politice, care nu au rezistat mult timp.

Tranziţia de la regimul comunist la de­mocraţia pluralistă nu a fost uşoară şi a presupus o dublă dimensiune, politică şi economică. Dacă sub aspect politic lucru­rile s-au mişcat mai repede, sub aspect economic schimbările au fost mai lente, deşi s-au înregistrat încă de la stat angaja­mentele explicite pentru crearea unui sis­tem de piaţă liberă.

Perioada 1990-1992 poate fi considerată una a transformării democratice. Scopul politic a fost înfăptuirea unei cerinţe de bază ale democraţiei, libertatea de expri­mare, libertatea presei, repudierea partidu­lui unic şi a sistemului de comandă centra­lizată, acceptarea pluralismului de opinii şi a celui politic. Se mai adaugă Constituţia şi Legea electorală, alegerile libere, ascensiu­nea noii elite politice. Scopul economic a fost stabilizarea şi începerea procesului de deschidere economică şi de repliere a cen­tralismului în favoarea economiei de piaţă, eliminarea controalelor arbitrare ale statu­lui. Alte ţinte au fost: eliminarea controlu­lui preţurilor şi liberalizarea lor, redistribui­rea proprietăţii în agricultură.

A doua perioadă din 1992-1997 priveşte consolidarea democraţiei şi a avut drept scop consacrarea democraţiei constituţio­nale, a structurilor instituţionale a parla­mentarismului şi a statului de drept. Scopul economic era acela de a se trece de la trans­formare la construirea stabilităţii, refacerea economică prin reformă, relansarea activi­tăţii de producţie în sistemul de piaţă li­beră, cadrul legal pentru proprietate, afa­ceri, noi tehnici manageriale, iniţierea de­mersurilor pentru ajutor financiar extern şi operaţionalizarea lor.

A treia perioadă, cea din 1997-2000 a testat alternanţa la guvernare şi a avut ca scop politic consolidarea şi aprofundarea regimului democratic, verificarea fiabilită­ţii principiului separării puterilor în stat, verificare alternanţei la putere prin textul alegerilor libere, extinderea culturii politice şi a legalităţii jocului parlamentar Putere-Opoziţie, fortificarea mecanismului admi­nistrativ.

Scopul economic – în cea mai mare parte nerealizat – a fost stabilizarea para­metrilor favorabili creşterii economice, flexibilizarea politicilor sociale, lobby capita­list sfârşitul privatizării, consacrarea cultu­rii antreprenoriale, de monopolizare, dez­voltarea întreprinderilor mici şi mijlocii, sistem bancar capabil a susţine creşterea.

A patra perioadă a fost cuprinsă între anii 2001-2004. Aceasta a vizat relansarea creşterii economice şi accelerarea proce­sului de integrare euro-atlantică. S-a urmă­rit punerea în aplicare a măsurilor din pro­gramul de guvernare 2001-2004, ce au la bază principiul echilibrului între imperati­vele economiei de piaţă şi cel al protecţiei şi solidarităţii sociale. Acest program a fost conceput de la o analiză complexă a situa­ţiei economice, sociale şi politice din Ro­mânia, precum şi a contextului european şi mondial.

Cele patru etape mai sus menţionate au fost parcurse, nu fără dificultăţi şi de locu­itorii municipiului Râmnicu Vâlcea, de în­treprinderile şi instituţiile din oraş, de ad­ministraţie şi de societatea civilă deopo­trivă.

În anul 1993 s-a luat iniţiativa, ca ziua de 29 iunie să fie Ziua Imnului Naţional, iar Zăvoiul Râmnicului a devenit un loc sa­cru pentru cetăţenii oraşului.

Anul 1999 a debutat cu hotărârea mine­rilor conduşi de Miron Cristea de a se de­plasa din Valea Jiului la Bucureşti pentru a şi rezolva doleanţele. În ciuda măsurilor lu­ate de autorităţi pentru a împiedica acest exod, câteva mii de mineri, îmbarcaţi în zeci de autobuze, camioane şi autoturisme, au străpuns cu uşurinţă blocajul de la ieşi­rea din Valea Jiului, şi după o noapte de staţionare au continuat drumul ajungând la Costeşti, cu gând ca până seara să fie la Bucureşti. În seara zilei de 21 ianuarie 1999, minerii au ajuns la Râmnicu Vâlcea, au ocupat centru oraşului, staţionând în zona Prefecturii, unde au organizat un mi­ting. În acea noapte, orice intrare sau ieşire din oraş a fost blocată de militari şi mij­loace mecanizate. Noaptea, minerii au fost cazaţi în Sala Sporturilor din Râmnicu Vâl­cea sau pe holurile hotelului „Alutus”. Unii au preferat să doarmă în maşinile cu care veniseră, iar alţii au asigurat paza şi ordinea. Realizând că sunt blocaţi la Râmnicu Vâlcea, liderii minerilor au fost obligaţi să accepte negocierile în aşa – zisa „Pace” de la Cozia cu primul ministru Radu Vasile. După calmarea situaţiei, situaţia, minerii au fost trimişi acasă.

Între anii 1992, 1996, 2000, 2004 au avut loc alegeri locale şi generale, în urma cărora au alternat la putere diverse formaţi­uni politice. Unele dintre ele şi-au consoli­dat poziţia, în timp ce altele s-au autodiscreditat ca urmare a frământărilor interne ajungând în pragul dispariţiei de pe scena politică a ţării.

La 11 august 1999 a avut tot eclipsa to­tală de soare. Fenomenul a durat 2’ 23’’ .

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009,p. 22-31.