Evoluția învățământului vâlcean în prima parte a Epocii moderne

 

La 21 martie 1824, în oraşul reşedinţă de judeţ s-a deschis o şcoală catolică, la care se preda latineşte, ungureşte, româneşte şi în italiană, profesorii fiind subvenţionaţi de mânăstirile catolice din Râmnic şi Câmpulung Muscel²⁸. Între 1826 şi 1828, tot în Râmnic, la o şcoală de muzică din cadrul Episcopiei, vestitul Anton Pann a funcţionat ca dascăl, aşa cum rezultă din mai multe însemnări de pe manuscrise aflate la Mânăstirea Dintr-un Lemn²⁹.

După 1831 – anul Regulamentului Organic (urmat de Regulamentul şcoalelor) – şcolile vor deveni, în majoritatea lor covârşitoare, instituţii de stat. Un rol important în această nouă direcţie a învăţământului, îl va avea noul Regulament al şcoalelor, redactat de vâlceanul Petrache Poenaru – cel care, după terminarea studiilor în Franţa, va fi numit profesor de fizică şi matematică la colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti şi inspector, apoi director la Eforia Şcoalelor. Către mijlocul secolului, şcolile de stat se vor înmulţi spectaculos, inclusiv în mediul rural. Învăţământul slavon şi cel grecesc (care prosperase în secolul al XVIII-lea), încep să scadă treptat în importanţă, odată cu programele şi metodele lor, locul fiindu-le luat de şcoala românească naţională.

La 23 septembrie1831, Sfatul oraşului Râmnicu-Vâlcea hotărăşte ca în clădirea Episcopiei să se deschidă o şcoală, cea mai mare parte din cheltuieli revenind locuitorilor oraşului, ai căror copii urmau să-i frecventeze cursurile (fiii celor înstăriţi urmau la şcolile particulare sau la unele greceşti care încă mai funcţionau). Problema localului s-a tergiversat, până ce Eforia Şcoalelor a ameninţat cu mutarea profesorului în alt oraş. Şcoala se va deschide la 7 martie 1832, cu 48 de elevi (orăşeni, dar şi de la sate: băieţi şi fete, cu aprobare specială cerută Eforiei de către profesor, pentru sistemul mixt), în casa profesorului Dimitrie Serghiade (Serghie), în locul unde acesta ţinuse anterior o şcoală particulară; mai târziu, sediul instituţiei se va muta la Episcopie. Crescând numărul de elevi (116 elevi în 1834, 174 – în 1846), sediul şcolii se va muta în casa încăpătoare, cu etaj, a lui Ghiţă Vlădescu, care intenţiona să o vândă. Întrucât conducerea oraşului nu a dat curs dorinţei sale, în 1834 proprietarul va evacua şcoala, consimţind, totuşi, s-o redeschidă, după mai multe amânări. În ciuda promisiunilor magistratului că va construi un local de şcoală, şcoala se va închide, redeschizându-se abia în iulie 1835, an în care va începe construcţia noului sediu, pe un teren donat de medelnicerul Alecu Bujureanu³⁰³¹.

Cursurile în noul sediu vor începe la data de 19 ian 1837 ³². Denumirea şcolii este explicată astfel de istoricul Corneliu Tamaş (care, în sprijinul explicaţiei sale, invocă mărturiile documentelor – Arh. St. Bucureşti, Achiziţii Noi, CXXXLI/37): „Intrarea şi ieşirea la orele de curs erau anunţate prin tragerea clopotului mic de la biserica „Toţi Sfinţii” din vecinătate, de către preot, după un ceas solar desenat pe o magazie, sarcină fixată încă din 1833”³³³⁴.

Nici în noul sediu nu vor exista condiţii prea bune (mobilier vechi şi stricat, lipsă de lemne pentru încălzit), iar la marele incendiu din 1847, clădirea va fi mistuită de flăcări, ajungându-se ca în vara anului respectiv, cursurile să se ţină în aer liber, în grădina lui Popa Roşu. În oraşul reşedinţă de judeţ, va funcţiona (din 1836) şi un seminar, cu 32 de elevi, sub direcţia lui Radu Tempea³⁵, fost pedagog al Braşovului.

În Drăgăşani, la 5 noiembrie 1833, epitropia „târgului” va deschide o Şcoală grecească (numită astfel după moda timpului, dar învăţătura era în româneşte); la scurt timp după aceasta, dascălul Nicolas Ioanides va deschide o altă şcoală, tot „grecească”, însă particulară, care va funcţiona până în 1850³⁶.

Mobilierul specific al şcolilor vâlcene era ca peste tot: bănci lungi (fiecare dintre ele, pentru 14 elevi, semicercuri, un dulap pentru bibliotecă (în care se ţineau manuale şi cărţi didactice), catedra, tablele (de tinichea) pentru scris etc. Dascălii proveneau dintre cei mai buni şcolari de la Colegiul „Sf. Sava” din Bucureşti, fiind recomandaţi de profesorii de acolo (Eufrosin Poteca, Iosif Genilie ş. a.); pentru a putea preda după metoda lancasteriană, ei urmau două luni de pregătire la colegiu. Regulamentul Şcoalelor stipula susţinerea a două examene – câte unul pe semestru, iar după cel de-al doilea – un examen general („de obşte”), desfăşurat cu multă solemnitate. Fluctuaţia învăţătorilor s-a dovedit destul de mare, întrucât erau prost plătiţi şi nu întotdeauna se bucurau de sprijinul şi de respectul autorităţilor.

În această perioadă, vor exista, în paralel, şi şcoli particulare: între 1846-1849, la Râmnicu-Vâlcea – o şcoală greco-germană, cu 12 elevi, întreţinută de Mărgărit Gheorghiu; la Drăgăşani – din 1836, cu 20 elevi, profesor pe la 1845 fiind Iancu Crăsnaru; la Horezu: în afară de şcoala mănăstirii, care la 1838 încă funcţiona (învăţător, Petre Ionescu), în 1835 se proiectase o şcoală în satul Români; la 2 ian 1836, este atestată o şcoală publică în Beneşti, înfiinţată de Iordache şi Grigore Otetelişanu – unchii după mamă ai lui Petrache Poenaru; la Ocnele Mari, este menţionată documentar, între 1838 – 1847, o şcoală particulară cu 26 de elevi, la care preda învăţătorul ardelean Grigore Căluş. Şcoli asemănătoare au mai fost în Beneşti şi Bărbăteşti³⁷.

Înainte de anul 1838, învăţământului sătesc i s-a acordat o atenţie relativ redusă; astfel, în proiectul pentru seminarii se menţiona că i se va da cântăreţului câte doi lei, pentru a-i învăţa pe copiii satului „carte şi cântări”, iar „potrivit art. 8 din proiectul legiuit în anul 1834”, „fiecare enoriaş să fie dator a da la cutia satului acei doi lei, însă un leu la Sfântu Gheorghe şi altul la Sfântul Dimitrie. 2. Când învăţătorii du pe la sate vor fi să priimească plata lor, adică la sfârşitul fiecăruia din semestrurile Sfântului Gheorghe şi Sfântului Dimitrie, să să înfăţişeze la cutia satului (…). 3. După facerea plăţii, Subocârmuirea va înştiinţa despre acest lucru Ocârmuirea, iar aceasta va comunica Eforiei Şcoalelor”³⁸. Abia la insistenţele lui Petrache Poenaru, în anul 1838 se vor pune în aplicare primele prevederi privitoare la şcoala sătească. Urmările insistenţelor sale se vor reflecta în realitatea că în anii 1838-1843, majoritatea satelor din plăşile şi plaiurile judeţului Vâlcea vor fi asigurate cu candidaţi de învăţători şi şcolile vor începe să funcţioneze, chiar dacă la început, multe dintre acestea îşi desfăşurau activitatea în localuri improvizate, improprii³⁹ Până la această dată, în unele şcoli se practica plata dascălilor de către săteni (pe bază de învoială directă), pentru a le învăţa copiii, cum fusese, de pildă, şcoala ţinută de învăţătorul Petre Ionescu din Bărbăteşti. Această practică va continua şi în anii următori: la 1 ianuarie 1840, subocârmuitorul plăşii Olteţu îi aduce la cunoştinţă ocârmuitorului judeţului că mulţi din candidaţii de învăţători ai satelor din plasă „nu-şi primiseră leul simestrul trecut, de la lăcuitori, arătându-se cu reclamaţie la suptcârmuitor”⁴⁰⁴¹. Cât despre pregătirea învăţătorilor, autorităţile nu numai că nu învesteau nici un fel de fonduri pentru aceasta, dar nu se îngrijeau nici măcar pentru asigurarea modestei sume de doi lei care trebuiau să fie plătiţi de săteni învăţătorului: la 25 mai 1840, Păun Marinescu din Suteşti, Dimitrie Marinescu din Nemoiu, Ilie Petrescu din Zătreni, Ioan Davidescu din Gârdeşti, Radu Ionescu din Creţeni, Ion Totescu din Strejeşti şi alţi candidaţi de învăţători, veniţi la învăţătură la Şcoala Normală din Râmnic, se jeluiesc Ocârmuirii că şi-au luat „fitecare câte un puţintel lucru ce am avut, ca să ne îndeplinim cheltuielile drumului, căci mai mult n-am avut, fiindcă satele cărora le-am învăţat copiii, nu ne-au dat dreptul nostru de doi lei şi porumbul desăvârşit, după anul ce s-au încheiat acum”. Cer de la Ocârmuire ca aceasta să intervină să li se trimită banii respectivi, căci altfel vor fi nevoiţi să plece la casele lor şi să nu mai asculte „porunca profesorului”⁴². Printre cei care puneau cele mai mari probleme achitării acestor bani, erau ţiganii: în iulie 1840, revizorul şcolar Ioan Eliade îi comunica subocârmuitorului plăşii Olteţu că, deşi a fost orânduit un dorobanţ pentru strângerea banilor respectivi, ţiganii din această plasă nu vor să plătească, declarând că „nu se ştiu datori”⁴³. Cu toate aceste greutăţi financiare, la 1838, recrutarea şi pregătirea candidaţilor acoperea o bună parte din cerinţele învăţământului vâlcean. Dintr-o statistică întocmită de D. Serghiad – profesorul Şcolii Normale din Râmnic – şi comunicată de cercetătorul Gh. Pârnuţă, situaţia candidaţilor care frecventau Şcoala Normală din Râmnicu-Vâlcea în luna noiembrie 1838, se prezenta astfel: în Plasa Râmnicului – 13 candidaţi de învăţători, Plaiul Coziei – 14, Plaiul Horezului – 17, Plasa Oltului – 23, Plasa Otăsăului – 14, în total – 99 candidaţi de învăţători⁴⁴.

După ce erau recomandaţi de către sate, în primul rând – de aleşii acestora, candidaţii de învăţători făceau pregătire la Şcoala Publică din Râmnic, care, începând cu anul 1838, a primit numele de Şcoala Normală. Pe lângă pregătirea de aici, candidaţii de învăţători trebuiau să înveţe şi cântările bisericeşti, deoarece duminica şi în alte zile de sărbătoare, aveau obligaţia să cânte în strană alături de elevii lor. Ei frecventau cursurile de învăţători timp de 3-5 veri la rând (câte 4 luni). Într-un cadru festiv, cei care terminau cursurile de pregătire primeau un atestat. În ceea ce priveşte pregătirea învăţătorilor, legislaţia învăţământului prevedea că aceasta putea să se facă şi în şcoli „preparandale” – câte una în fiecare plasă; rolul unei asemenea şcoli, l-a îndeplinit cea din Beneşti.

Înainte de a se construi localuri de şcoală speciale, învăţământul public de la sate s-a desfăşurat (începând cu anul şcolar 1838/1839), ca şi în alte judeţe, în casele de sfat. La 23 septembrie1839, începe construirea de localuri pentru şcoli săteşti, în plaiul Horezului şi în plasa Olteţului, iniţiativă urmată şi de autorităţile altor plăşi şi comune. Dintr-o statistică înaintată Eforiei de către Ocârmuirea Judeţului Vâlcea la 30 decembrie 1839, rezultă că în plaiul Horezu fuseseră ridicate 16 şcoli, în plaiul Coziei – 11, în plasa Râmnicului – 7, în plasa Olteţului – 18, iar în plasa Otăsăului – 2 ⁴⁵. Conform unei statistici întocmite de subprefectul de aici, în 38 de sate din această din urmă plasă, se aflau „şicoale începute din nou”, în diverse stadii de construire: Colibaşi, Runcul, Tighina, Ştefăneşti, Zlătărei, Scundu, Amărăşti, Nimoiul, Cârlogani, Scorbura, Fumureni, Stăneşti, Lungeşti, Creţeni, Izvorul, Voiceşti, Mamura, Guşoieni, Spârleni, Măgureni, Şuşani, Râmeşti, Glăvile, Călina, Prundeni, Gârdeşti, Momoteşti, Bârsanul, Târgul Drăgăşani, Strejeşti, Fişcălia, Orleşti, Aureşti, Ioneştii Mincului, Ioneştii Govorei, Zăvideni⁴⁶.

La 1840, situaţia numerică a şcolilor şi a elevilor se prezenta astfel:

– Plasa Cernii, 19 şcoli cu 453 elevi;

– Plasa Olteţului, 31 şcoli cu 1008 elevi;

– Plasa Oltului, 24 şcoli cu 722 elevi;

– Plasa Râmnicului, 14 şcoli cu 287 elevi;

– Plaiul Coziei, 16 şcoli cu 345 elevi;

– Plaiul Horezului, 21 şcoli cu 519 elevi.

– Plasa Otăsăului, 12 şcoli cu 233 elevi⁴⁷.

La 21 februarie 1840, în 21 dintre cele 27 sat ale plaiului Cozia, exista câte o şcoală, cu excepţia satelor Robeşti, Călineşti, Proeni, Brezoiu, Mălaia şi Voineasa. La rubrica „În ce stare se află fiecare”, în dreptul acestor sate este făcută precizarea: „Toată cheresteaoa pregătită, dar nearidicată în clădire. Şi în primăvară, foarte înlesnitoare a lor aşezare”. Dintre celelalte, doar 3 erau terminate, celelalte fiind „nesăvârşite”⁴⁸.

În luna februarie 1840, „sătenii ot satul Oteteliş” se adresează direct Marii Vornicii, informând că „după poruncile date ca să clădim o şcoală în satul nostru, nefiind în stare şi neavând nici materialurile trebuincioase”, s-au rugat de stăpânul moşiei să-i ajutea şi acesta le-a pus la dispoziţie terenul necesar şi chiar clădire, „într-o zidire ce o avea dumnealui făcută ( . . . ) şi a acolo s-au şi aşezat dascălul şi să strâng copiii noştri de învaţă”; subocârmuirea, însă, îi sileşte să construiască un sediu nou de şcoală, însă ei cer să fie scutiţi de această sarcină, întrucât clădirea dată de stăpânul moşiei este mult mai bună decât ceea ce pot ei face⁴⁹. Prin porunca din 14 febr., Departamentul din Lăuntru se adresează ocârmuirii judeţului, dispunând să se cerceteze jalba respectivă şi dacă petenţii au dreptate, să nu mai fie supăraţi.Un caz oarecum similar este cel al slugerului Alexandru Diculescu, care se angaja, prin jalbă adresată domnului, să cheltuiască, din banii proprii, 100 de galbeni pentru facerea şcolii din satul Budeşti (de Olteţu).

Sprijinirea materială a construirii unor şcoli de către marii proprietari, pe moşiile lor, avea uneori şi reversuri negative; astfel, la 21 iunie 1840, Eforia Şcoalelor încunoştinţează Ocârmuirea Vâlcea despre plângerea învăţătorului Ioan Predescu – învăţătorul din Bârseşti, care se jeluise că proprietarul acelei moşii „nu numai că nu l-ar fi apărat de darea clăcii şi a dijmei, dar că i-ar fi luat şi toate locurile de hrană ce le-au avut”. Se cere ocârmuirii să cerceteze şi să aplice „instrucţiile slobozite din partea cinstitului Departament din Lăuntru”⁵⁰.

Materialele didactice erau, de asemenea, insuficiente: la 8 febr. 1840, T. Serghiade, „Profesorul Şcoalei Normale dintr-acest judeţ Vâlcea”, aduce la cunoştinţa „ocârmuirii locale” că „Pân toate şcoalele comunale dintr-acest judeţ este lipsă de doă table văpsite negru – una care slujeşte pentru a se lucra pă dânsa şi alta de este înaintea băncii de nisip, ca să arate şcolarilor începători literile care urmează a fi scrise pă dânsa”. Cere sprijin pentru procurarea acestor „două lucruri neapărat trebuincioasă (sic!) la înaintarea învăţăturii publice”⁵¹. Printr-un alt raport, din aceeaşi zi, profesorul reclamă că locuitorii satelor (după rapoartele a vreo câţiva revizori ai şcoalelor comunale de prin plăşile acestui judeţ), nu aduc lemnele necesare pentru şcoală, conform obligaţiei ce o au în acest sens, din care cauză, mulţi copii s-au îmbolnăvit de răceală, „şi alţii au fugit”⁵²

Dacă pregătirea profesională a candidaţilor de învăţători se făcea în cadrul Şcolii Publice (ulterior – Şcoala Normală) din Râmnicu-Vâlcea, în speţă – de către profesorul de aici, în conformitate cu prevederile Regulamentului Şcoalelor, activitatea şcolilor din întreaga Oltenie, inclusiv din judeţul Vâlcea, era coordonată şi îndrumată de un revizor şcolar. Şcoala Publică din Râmnicu-Vâlcea a fost vizitată şi controlată de toţi revizorii care au activat în această perioadă: Dimitrie Jianu, Nicolae Simonide şi Ioan Maiorescu („revizorul şcoalelor elementare din România Mică”). Acesta din urmă, în urma vizitei efectuate între 12 şi 14 decembrie 1847, se declară în general mulţumit de modul cum îşi făceau profesorii datoria, menţionând şi câteva neajunsuri: starea unor localuri, sprijinul slab dat de autorităţi, obligarea învăţătorilor de la sate de a cumpăra, din simbria lor, bilete de loterie etc. În scopul îmbunătăţirii organizării şi a calităţii învăţământului, în 1838 s-a luat hotărârea înfiinţării corpului subrevizorilor şcolari (de plasă), selecţionaţi dintre cei mai buni şi mai conştiincioşi învăţători, care aveau obligaţia să controleze (pe lângă profesorul şcolii normale) activitatea de învăţământ sub toate aspectele şi să-l informeze despre constatările lor, inclusiv despre baza materială a şcolilor, pe profesorul şcolii normale. Dintr-o situaţie înaintată de acesta Eforiei Şcoalelor în anul 1843, rezultă că la acea dată, situaţia subrevizorilor era următoarea: pentru plasa Ocolului, subrevizor era Ghiţă Lăzărescu – învăţător din Buleta; pentru plasa Otăsăului – Ghiţă Lăcătuşescu, învăţător la Titireci, ajutat de Gh. Dinescu; plaiul Horezului – Marin Ionescu, învăţător la Mădulari, ajutat de Ion Dinescu; plasa Olteţul de Sus – Ghiţă Popescu, învăţător în Ciumagi, ajutat de Florea Dinoiu; plasa Olteţul de Jos – Tudosie Dinescu, învăţător în Laloşu, ajutat de Gh. Vizantie; plaiul Cozia – Gh. Popescu, învăţător în Bărbăteşti, ajutat de S. Protopopescu; plasa Oltului – „post vacant”⁵³.

Programa şcolilor săteşti era, în general, asemănătoare cu a celor de la oraş, predându-se Citirea, Scrierea, Catehismul legii creştineşti, Aritmetica elementară, Lucrarea pământului şi „Iconomia” casei, un accent însemnat punându-se pe activităţile practice. Începând cu anul 1840 – când, în urma unei porunci a Vorniciei din Lăuntru, Magistratul oraşului Râmnic a fost obligat să prevadă în buget fonduri (câte 200 lei anual) pentru cumpărarea de cărţi -, un rol tot mai însemnat în desfăşurarea procesului instructiv-educativ, în lărgirea orizontului cultural al elevilor, îl vor juca bibliotecile şcolare, care erau puse nu numai în slujba profesorilor şi a elevilor, ci şi a locuitorilor oraşului.

În 1847, prin ofisul (decretul) domnesc nr. 32 privind reorganizarea învăţământului, se va dispune organizarea de şcoli în fiecare sat care va avea peste 50 de familii. Programa şcolară va fi, în linii mari, aceeaşi cu cea din 1838, doar că se va face o nouă distribuire a volumului de cunoştinţe; în ceea ce priveşte manualele, baza o formau tablele lancasteriene de citit, de aritmetică şi de catehism, dar au mai circulat şi alte feluri de manuale. Totodată, Magistratul oraşului – pentru Râmnic şi Ocârmuirea judeţului Vâlcea – pentru întreg judeţul, trebuiau să asigure fonduri pentru procurarea mobilierului şcolar specific, de care multe şcoli duceau lipsă:

Instituţia şcolii va avea o contribuţie substanţială la dezvoltarea conştiinţei locuitorilor, influenţându-i pe revoluţionarii de la 1848. În localitatea Ocnele Mari – unul din centrele principale ale revoluţiei (în principal, prin satul component Râureni, unde şi-a organizat tabăra generalul Magheru) – slujitorii şcolii se vor implica în propaganda făcută printre locuitori de a lupta împotriva obligaţiilor feudale⁵⁴. În 1846, profesorul Costache Codreanu (Toma Serghiescu se mutase „din Vâlcea în Argeş, prilej cu care C. Codreanu a fost numit profesor la Râmnicu-Vâlcea”⁵⁵) va contribui cu 2 galbeni împărăteşti la ridicarea unei statui lui Gh. Lazăr (primul promotor al învăţământului de grad ridicat în limba naţională), paralel cu lista de subscripţie lansată de el în acest scop. Acelaşi profesor – în calitate şi de propagandist oficial al guvernului revoluţionar – le va explica vâlcenilor prevederile Constituţiei Guvernului Provizoriu, cu accent pe emanciparea clăcaşilor şi pe egalitatea instrucţiei. Urmările se cunosc: după înfrângerea revoluţiei, el a fost arestat şi purtat prin frig şi ploi, timp de aproape o lună de zile. Pentru învăţământ, în general, situaţia va fi mult mai vitregă: şcolile se vor închide în toată Ţara Românească, atât din cauza insuficienţei localurilor (acestea fiind cartiruite cu trupele străine de intervenţie), cât şi din cauza lipsei de profesori, dintre care mulţi fuseseră arestaţi.

Redeschiderea şcolilor se va face abia după doi ani, prin ofisul domnesc din 17 octombrie 1850 şi în urma elaborării Programelor învăţăturilor publice, care prevedeau ca învăţământul să se desfăşoare în trei trepte: primare, colegiale şi înalte sau ştiinţifice („speciale”), iar învăţătura să se predea numai în limba naţională – româna. În componenţa Eforiei Şcoalelor vor intra, printre alţii, Ion Florescu şi Petrache Poenaru⁵⁶.

Primele şcoli, particulare, reorganizate după revoluţie în judeţul Vâlcea, au fost în Horezu (sept 1851, învăţător – Petre Ionescu), Ocnele Mari (1851, învăţător – Grigore Căluţă), Drăgăşani (1851, învăţător – Ghiţă Lăcusteanu, urmat, din toamna anului următor, de Nicolae Bălăşescu). În Râmnic, Teodor Pascal va conduce un pension bine organizat. Începând din 1852, Stăncuţa Pascal – soţia lui Teodor Pascal, va conduce, la Râmnic, un pension de fete; din 1854, aici se va deschide un alt pension de fete, cu 11 eleve, condus de Rozina Briot. Un alt pension de fete, va fi deschis în oct. 1858, de către preotul D. Nicolăescu şi soţia sa Elena⁵⁷.

În aceeaşi perioadă, au început să fie reînfiinţate şi şcolile de stat („publice”), prima fiind (la sfârşitul anului 1851) Şcoala primară de băieţi, de la Râmnicu-Vâlcea, unde vor preda institutorii Mihai Georgescu şi Teodor Pascal; şcoala se va deschide în vechiul local – modificat şi adăugit, abia în luna dec.. În 1859, în locul lui Nae Apostolescu va fi numit Sterie Dimitrescu, care va da învăţământului o orientare mai practică. Obiectele de predare erau Citirea, Scrierea, Adunarea şi Scăderea (la cl. I-II), Gramatica („analiza logică”), Geografia, Cosmografia, Contabilitatea, Geometria, Istoria naturală. Din 1863, la această şcoală va funcţiona ca institutor Ion Eliade. O şcoală similară va lua fiinţă la Ocnele Mari, în sept 1860, institutori fiind Ion Coman (la cl. I-II) şi V. Marinescu, la cl. a III-a. În urma stăruinţelor lui Ioan Maiorescu şi Aaron Florian – director al Aşezămintelor Brâncoveneşti, s-a hotărât înfiinţarea unor şcoli de fete, numite „externate brâncoveneşti”, la început – în case particulare închiriate, urmând ca ulterior să li se construiască localuri proprii. În toamna anului 1860, un asemenea externat funcţiona şi la Râmnicu-Vâlcea, cu 53 de eleve. După 1862, aceste externate se vor transforma în şcoli publice de fete. În anuarul şcolar pe anul 1863/1864, în judeţul Vâlcea vor fi prevăzute două asemenea şcoli: la Râmnicu-Vâlcea (cu 27 de promovate din 102 înscrise) şi la Târgul Ocnei (Ocnele Mari) – cu 15 promovate din 45 înscrise⁵⁸.

Şcolile din mediul sătesc se vor deschide abia după un deceniu de la revoluţie, în ciuda faptului că sătenii avuseseră posibilitatea să înţeleagă rolul binefăcător al învăţăturii. De aceea, în multe cazuri, ei luau iniţiativa tocmirii unui învăţător, care punea bazele unei mici şcoli particulare. O încercare de redeschidere a acestui tip de şcoli, a făcut-o episcopul Calinic al Râmnicului, care are la 8 dec. 1855 făcea propunerea de înfiinţare a unor şcoli conduse de preoţi. În aceeaşi perioadă, Eforia, făcea şi ea propuneri pentru pregătirea învăţătorilor necesari, după ce, la 13 dec. 1854, îi propusese domnului redeschiderea şcolilor la sate. Se luase hotărârea ca sarcina pregătirii acestor învăţători să fie încredinţată unui profesor angajat special în acest scop, care urma să să se deplaseze personal pentru a alege câte un candidat din fiecare sat cu cel puţin 100 de familii. Aşa cum rezultă din corespondenţa purtată de revizor cu subprefecturile şi primăriile din judeţ, respectivii candidaţi de învăţători trebuiau să aibă recomandări („acte de moralitate”) scrise, din partea locuitorilor şi de aleşii satelor⁵⁹.

În urma cererii din 19 ianuarie 1857, a ministrului Cultelor şi Instrucţiunii Publice (Nicolae Creţulescu), privind luarea unor măsuri neîntârziate în acest scop, Eforia va hotărî ca pregătirea învăţătorilor să se facă în cadrul Şcolii Normale din Râmnic, prin grija revizorului şcolar, care va fi plătit suplimentar pentru această activitate. Indicaţii despre sarcinile şi condiţiile pe care trebuiau să le îndeplinească revizorii şi învăţătorii⁶⁰, au fost prevăzute expres în Instrucţiunile nr. 2052/1857, aduse la cunoştinţă cu bucurie populaţiei, de către Nae Apostolescu, institutorul superior, şi de unele organe administrative receptive. În luna mai 1857, fuseseră numiţi în Vâlcea 57 de învăţători. Aşa cum rezultă dintr-o adresă semnată de C. I. Lahovari – administratorul judeţului şi de pitarul Luca Pleşoianu – membru al inspecţiei şcolare, urma să se înfiinţeze mai multe astfel de instituţii: în plaiul Horezu – 31 de şcoli, în plaiul Cozia – 24, în plasa Ocolu – 18, Otăsău – 17, Oltul – 24, Olteţul de Sus – 24, Olteţul de Jos – 21; în total, 159 de şcoli în 217 sate⁶¹. Se vor lua măsuri pentru repararea localurilor de şcoală existente, sau pentru construirea altora noi, acolo unde nu mai fuseseră şcoli. Au fost colectate de la populaţie importante sume de bani (atât de la birnici – „contribuabilii” de mai tîrziu -, cât şi de la „privilegiaţi”) pentru întreţinerea şcolilor. În toamna anului 1857, şcolile săteşti s-au redeschis, fiind numit şi revizorul şcolar, în persoana lui C. Manolescu, care se va dovedi un om corect, conştiincios şi exigent. El a urmărit cu interes şi perseverenţă situaţia materială a şcolilor, luând – în limita posibilităţilor de atunci – măsurile ce se impuneau. Concret, în anul şcolar 1859/1860, în judeţul Vâlcea funcţionau 141 şcoli, cu un număr total de 3472 elevi, cifre care în anul următor au crescut la 143 şcoli şi 3968 elevi⁶².

Frecvenţa elevilor este relativ slabă (media – 23 de elevi pe şcoală). Sărăcia cronică a unor săteni era una din cauzele principale: în luna februarie 1865, revizorul şcolar se interesa la prefect dacă nu cumva există în bugetul instituţiei vreun fond pentru ajutorarea copiilor săraci, întrucât învăţătorul din comuna Costeşti îi comunicase că „a dat 5 abecedare şi 1 istorie a patriei la 6 şcolari săraci, cari din cauza mizeriei în care se află, nu i le pot plăti şi întreabă dacă nu este vreun fond din care i s-ar putea restitui costul lor” ⁶³. Fluctuaţia cadrelor este – din cauzele ştiute – la fel de mare ca în perioada antepaşoptistă. Pentru comparaţie: în 1861 existau 143 de învăţători, în 1863 rămăseseră 141, pentru ca în anul şcolar 1863/1864 să fie înregistraţi doar 127 ⁶⁴, penuria de învăţători fiind o altă cauză a lipsei de progres a învăţământului în unele localităţi; o dovadă concretă: în febr. 1865, subprefectul plăşii Olteţu de Jos îi raporta prefectului că şcolile din Lăcusteni şi Diculeşti „nu funcţionează din cauza lipsei de învăţători” ⁶⁵.

Note bibliografice

26. Ion Popescu-Cilieni, Biserici, târguri şi sate din judeţul Vâlcea, Craiova, 1941, pag. 10.

 27. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 181.

 28. N. Iorga, Studii şi documente, pag. 402.

 29. Vezi: Constantin Mateescu, Drumurile lui Anton Pann, Bucureşti, Ed. Sport-Turism, 1981, pag. 72.

 30. Petre Manole, Şcoala Naţională din Râmnic, în „Studii vâlcene”, II, 1972, pag. 161; cf. Corneliu Tamaş, Istoria Râmnicului, Râmnicu-Vâlcea, Editura Antim Ivireanul, 2004, pag. 114, şi Corneliu Tamaş, Vasile Burdoază, Şcoala cu ceas. Monografia şcolii cu clasele I-VIII „Take Ionescu” din Râmnicu-Vâlcea, Râmnicu-Vâlcea, 1998, pag. 28-29.

 31. Direcţia Judeţeană Vâlcea a Arhivelor Naţionale (în cont., DJVAN), Fondul Prefectura Judeţului Vâlcea (în cont., PJV), dos. 1/1840, f. 242.

 32. Corneliu Tamaş, Vasile Burdoază, Loc. cit.

 33. Ibidem.

 34. Ibidem.

 35. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 216, 229.

 36. Monografia Drăgăşani . . . , pag. 135.

 37. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 236.

 38. DJVAN, PJV, dos 1/1840, f. 243.

 39. Vezi Gh. Părnuţă, Din istoria culturii şi şcolii din judeţul Vâlcea (sec. XVI-XIX), anexele III şi IV, în „Buridava. Studii şi materiale”, 2, f. loc şi an, pag. 253-261.

 40. DJVAN, PJV, dos 1/1840, f. 5.

 41. Ibidem, f. 7

 42. Ibidem, f. 171.

 43. Ibidem, f. 240.

 44. Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 262-263.

 45. N. Andrei şi Gh. Pârnuţă, Op.cit., pag. 340.

 46. DJVAN, PJV, dos. 1/1840, f. 2-2v.

 47. Ibidem, pag. 358.

 48. DJVAN, PJV, dos. 1/1840, f.. 72.

 49. Ibidem, f. 24.

 50. Ibidem, f. 211.

 51. Ibidem, f. 16.

 52. Ibidem, f. 30.

 53. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 417.

 54. După C. Tamaş, Istoria Ocnelor Mari, Râmnicu-Vâlcea, Editura Conphys, 1995, pag. 186.

 55. G. D. Iscru, Învăţământul public în satele vâlcene (1838-1848), în „File vâlcene”, Bălceşti pe Topolog, Societatea „Prietenii Muzeului Bălcescu, 1972, pag. 129)

 56. Nicolae Andrei, Gh. Pârnuţă, Istoria învăţământului din Oltenia, vol. II, Craiova, Ed. Scrisul Românesc, pag. 30.

 57. Ibidem, pag. 78-79.

 58. N. Andrei şi Gh. Părnuţă, Op. cit., pag. 144.

 59. DJVAN, Revizoratul Şcolar al Judeţului Vâlcea (în continuare, RŞV), dos. 1/1857-1860, f. 1 şi urm.

 60. N. Andrei, Gh. Pârnuţă, Op. cit., pag. 178-179.

 61. Ibidem, pag. 191.

 62. Ibidem, pag. 182.

 63. DJVAN, PJV, dos. 27/1865, f. 30

 64. Istoria învăţământului din România. Compendiu, Bucureşti, Editura Didactică şi Pedagogică, 1971 (în cont., Istoria învăţământului . . . ), pag. 118.

65. DJVAN, PJV, dos. 27/1865, f. 21.

 

 

Sursa: Enciclopedia judeţului Vâlcea, Editura Fortuna, Râmnicu Vâlcea, 2010 (pag. 383-388). Coordonator: Ion Soare; Autori: N. Daneş, Gh. Dumitraşcu, D. Dumitrescu, Fl. Epure, Em. Frâncu, I.St. Lazăr, Arhim. Veniamin Micle, Sorin Oane, Marian Pătraşcu, Petre Petria, Gh Ploaie, Al. Popescu-Mihăeşti, Silviu Purece, I. Soare, Răzvan Theodorescu. „Volum realizat în cadrul Forumului Cultural al Râmnicului şi apărut sub egida şi cu sprijinul  financiar al Consiliului Judeţean Vâlcea.”