Evoluția proprietății în Râmnicu Vâlcea

În veacurile IX-XIII, în jurul Râmnicu­lui se va forma şi dezvolta o formaţiune politică românească, cnezatul lui Farcaş. La începutul secolului al XlII-lea, Râmnicul era oraş, în limitele organizării medievale.

Datorită unor condiţii excepţionale. Râmnicul a apărut în apropierea puternicei aşezări geto-dace de la Buridava şi a castrului roman de la Stolniceni. Pentru a se dezvolta, a beneficiat de poziţia geografică, care-i oferea condiţii de apărare, bogăţia resurselor naturale (sare, lemn, peşte), con­diţii avantajoase de exploatare precum şi posibilitatea de a le valorifica prin comerţ intern şi extern.

Râmnicul, ca toate aşezările de tip ur­ban din Evul Mediu s-a aflat în stăpânirea domniei. Mircea cel Bătrân menţionează într-un act din 1389 că Râmnicu era „oraşul domniei mele”. Ca oraş domnesc, în seco­lele XIV-XV s-a aflat printre centrele ur­bane de frunte ale ţării. Oraşul era format din vatra oraşului, ocupată cu prăvălii şi case, curţi şi grădini, formând centru ora­şului, un teren agricol înconjurător, con­stituind hotarul târgului, cu ogoare, fîneţe, livezi, vii, heleşteie, aparţinând orăşenilor; un ocol, cuprinzând mai multe sate şi că­tune subordonate dregătoriilor domneşti. Vatra oraşului se afla în nord (vestul actu­alului municipiu), fiind situată la poalele Capelei, având ca limite biserica „Buna Vestire”, bărăţia Catolică, la nord Episco­pia şi în centru, piaţa triunghiulară de tip medieval, pe care râmnicenii o numesc „Terasă”. Aici, se încrucişează drumurile nord-sud şi est-vest, şi anume Calea lui Traian şi concurenta ei, Calea Dorobanţi­lor, azi general David Praporgescu, cu strada Calea Călăraşilor, azi Ştirbei Vodă, care ramificându-se ajunge la Olt şi pe uliţa care ocoleşte parcul central „Mircea cel Bătrân”. În acesată zonă sunt străzile cele mai dese şi bisericile cele mai vechi. Mai târziu oraşul a înglobat: Ţigănia, Cetăţuia şi Priba. În acelaşi timp s-a dezvoltat şi Târgul din vale, născut din satul Uliţa, extins mai apoi peste aşezările: Licura, Inăteşti (1868), Troian, Copăcelu, Stolniceni, Arhanghel, Râureni şi Ostroveni.

Râmnicul medieval a integrat în habi­tatul citadin Uliţa şi Licura, într-o perioadă lungă de timp. în Evul Mediu, satele Troianu, Copăcelu şi Stolniceni vor rămâne în afara oraşului, păstrând însă o perma­nentă legătură prin relaţiile de schimb, sta­bilite încă de la începuturi între oraş şi sat. Oraşul se arăta călătorului străin venit din­spre Transilvania, nu ca o fortăreaţă, ci ca o aşezare liniştită, larg aerisită.

Alegerea Râmnicului ca sediul al curţii şi cancelariei domneşti s-a datorat atât vitalităţii economice a oraşului, cât şi legătu­rilor lui directe cu capitalele Ţării Româ­neşti: Curtea de Argeş, Câmpulung Mus­cel, Târgovişte şi Bucureşti. Voievozii au făcut din Râmnic reşedinţă domnească de refugiu, deschizând oraşului un timpuriu trafic, ce avea să se confirme de-a lungul secolelor. Printre voievozii care au trecut sau au întărit ocine, case şi locuri în oraş şi în zona actualului municipiu se numără Dan I, Mircea cel Bătrân, Vlad Dracul, Vlad Ţepeş, Basarab cel Tânăr Ţepeluş, Vlad Călugărul.

În 1534, Râmnicul avea deja un scaun de judecată, dovadă certă a constituirii unui Sfat orăşenesc, cu judeţ şi pârgari. Oraşul nu a ajuns niciodată la autonomie com­pletă, rămânând subordonat puterii centrale sub raport juridic şi parţial sub raport eco­nomic. Urbea vâlceană a beneficiat de pri­vilegiile proprii comunităţii de acest fel şi anume dreptul de autoadministrare prin sfat ales de orăşeni, dreptul de a hotărî asupra unor străini în hotarul oraşului, asupra calităţii de oameni liberi, acordată tuturor orăşenilor, indiferent de stratificarea bazată pe avere în interiorul comunităţii.

În catagrafia întocmită în a doua jumă­tate a secolului al XVII-lea, de generalul Bauer sub numele de „Mémoires historique et géographique sur la Valachie”, oraşul Râmnic apare ca fiind o reşedinţă episco­pală, ce avea o mănăstire, 5 biserici din pi­atră, o capelă (schit), 4 mori şi vii. Râmni­cul mai era şi reşedinţa ispravnicilor jude­ţului Vâlcea. Bauer înfăţişează oraşul ca fiind aşezat pe malul drept al Oltului, tra­versat de la nord la sud de principalul drum comercial ce venea de la Sibiu trecând prin Brezoi, Călimăneşti, Bogdăneşti, mergând aproape paralel cu Oltul, care în dreptul schitului Cetăţuia trecea atunci pe un pod de lemn, iar pe râul Râmnic (Olăneşti) prin vad, îndreptându-se pe la Valea Răii spre Râureni şi Drăgăşani.

Pe harta din 1790-1791, întocmită sub comanda colonelului austriac Specht, ora­şul Râmnic apare pentru prima dată având un contur mare de circa 6 km, extins nu numai la poalele dealului Capela dar şi pe Valea apei Râmnicului în amonte. Oraşul era plasat pe un platou ale cărui margini dinspre est erau abrupte şi consolidate cu cărămidă, la o distanţă de circa 800 de metri, departe de malul Oltului. Harta mai arată că oraşul se întindea spre sud până la apa Râmnicului, iar spre nord pe numai o treime din distanţa Cetăţuia şi apa Râmni­cului. Oraşul este înfăţişat pentru prima dată cu gospodăriile locuitorilor de-a lun­gul câtorva uliţe paralele de la apa Râmni­cului către nord întâlnindu-se într-o piaţată în faţa incintei episcopiei. Se pot distinge astfel 4 uliţe paralele. Pornind de la est spre vest constatăm că pe prima uliţă sunt notate 22 de gospodării, pe cea de-a doua 18 gos­podării, pe a treia 17 case iar pe a patra, uliţa principală, pe unde trecea drumul co­mercial erau 30 de gospodării, dispuse pe ambele laturi. În total pe hartă erau menţi­onate circa 120 de gospodării. La acestea se mai pot adăuga câteva construite dincolo de apa Râmnicului spre Valea Răii unde începuse să se extindă atunci oraşul. Pe apa Râmnicului, orăşenii aveau două mori. Pe o rază de circa 15-20 km de oraş erau numeroase aşezări umane, cea mai apropi­ată şi mai mare fiind oraşul Ocna. La Valea Răii, viile erau cultivate pe o suprafaţă de circa 70 ha. Pădurile se întindeau până în marginea Râmnicului dinspre vest şi până la malul Oltului pe malul stâng. La sud de oraş era localizată lunca inundabilă a Ol­tului.

Harta din 1857 indică faptul că în vatra oraşului cuprinsă între bisericile „Sf. Gheorghe”, .Adormirea Maicii Domnului”, „Sf. Dumitru” şi Episcopie sunt trasate mai multe uliţe pe care le putem recunoaşte ca fiind viitoarele străzi: Carol I, Mihai Bravu, Călăraşilor, Dorobanţilor, Tudor Vladimi- rescu, Ştirbey Vodă, Doamna Florica.

Din punct de vedere administrativ, lo­cuitorii erau împărţiţi în anul 1867 în cinci mahalale sub denumirea bisericilor: Cuvi­oasa Parascheva, Sf. Gheorghe, Toţi Sfinții, Maica Precista, Sf. Dumitru, numite după hramurile bisericilor aflate în aceste cartiere.

La 6 octombrie 1899, în urma şedinţei de consiliu s-a stabilit că oraşul se com­pune din 8 circumscripţii: circumscripţia 1 cuprindea strada Traian, circumscripţia 2 cuprindea străzile Dorobanţilor, Carol I şi Mihai Bravu, cirrcumscripţia 3 era situată pe strada Călăraşilor, circumscripţia 4 cuprindea străzile Sf. Gheorghe, Tabaci şi Abatorul, circumscripţia 5 cuprindea bulevardul Tudor Vladimirescu, străzile Gării, Principesa Maria, Doamna Florica, Radu de la Afumaţi, Toţi Sfinţii, Viitorului şi Speranţa, circumscripţia 6 cuprindea cătunele Troian, Ostroveni şi Arhanghel, circumscripţia 7 cuprindea cătunele Buda şi Inăteşti şi circumscripţia 8 străzile Capela şi Herescu şi cătunele Priba, Furnicari şi Dealul Malului.

Oraşul a cunoscut activitatea mai multor instituţii. Prin aplicarea Regulamentului Organic s-a înfiinţat Magistratul oraşului Râmnicu Vâlcea, devenind, mai apoi, în 1864 Primăria comunei urbane Râmnicu Vâlcea. Pe parcursul anilor aceste mahalale se vor modifica din punct de vedere terito­rial, datorită creşterii numărului populaţiei.

Din punct de vedere administrativ, în anul 1868, în perimetrul oraşului, a fost inclus şi teritoriul comunei Inăteşti; în acest mod s-au lărgit hotarele Râmnicului peste râul Olăneşti.

Sursa: Dicționarul istoric al localităților din județul Vâlcea, vol. I – Orașele, Sitech, Craiova, 2009,p.31-33.