FORTIFICAREA SPIRITUALĂ A GRANIŢEI DE VEST ÎN PERIOADA INTERBELICĂ

 

Pe episcopul Nicolae Popovici al Oradiei, regele îl considera, alături de oştire şi şcoală, cea mai de căpetenie putere a românismului, iar Episcopiile de la graniţă nişte „cetăţi de care trebuie să se spargă valurile duşmane. Eşti ostaş al Domnului, dar să nu uiţi niciodată că eşti acolo şi ostaş al neamului tău”[3]. Regele îl îndemna pe cel mai tânăr episcop investit, în cea mai tânără eparhie, să fie vrednic şi să preţuiască pilda înaintaşilor, precum Roman Ciorogariu, primul episcop ortodox al Oradiei, care a fost una din figurile de legendă. Prin rana dobândită de la duşmanii ţării, Roman Ciorogariu a devenit un martir al neamului şi a rămas, cu toate suferinţele fizice, ferm hotărât, să stea neclintit la datorie, aşezându-se astfel la rând cu marii părinţi ai începuturilor bisericii. Pe o asemenea cale vie trebuia Nicolae Popovici să slujească interesele neamului pentru luminarea sufletului şi a minţii, întărirea trupească, „iată drumul pe care trebuie să călăuziţi biserica şi slujitorii ei. Mergeţi cu binecuvântarea Celui de Sus şi păstoriţi întru Domnul, pentru întărirea neamului”[4].

O misiune aparte revenea Episcopului Armatei Partenie Ciopron[5], cel care era conducătorul sufletesc al oştirii, acela care, în timpul războiului, pe front, a învăţat bucuria şi suferinţa soldatului. La investirea sa, regele preciza: „Nu eşti episcop ca ceilalţi, nu eşti Episcop cu eparhie, ci unul în a cărei grijă ţara a pus întărirea sufletească a acelora care cu piepturile lor sunt chemaţi să apere hotarele ţării”[6]. Faţă de această misiune, tânărul episcop al armatei se angaja să slujească precum  o făcuse pe front, a alungat cu arma pe duşman. De aici înainte, cu arma „cuvântului evanghelic – secondat de preoţii militari – voi predica ostaşilor români, de la un capăt la altul al ţării: credinţa în Dumnezeu, credinţă şi supunere Regelui, iubirea de patrie, disciplină necondiţionată”[7]. Încrederea şi marea responsabilitate care revenea episcopilor din eparhiile de la marginea ţării, precum aceea de fortificare morală a poporului, era dificilă datorită lipsurilor materiale de tot felul. Dintre toate, lipsa bisericilor era cel mai adesea resimţită. Din păcate, situaţia financiară a bugetului statului din acea perioadă nu permitea alocarea fondurilor pentru noi zidiri.

Tenacitatea şi simpatia de care se bucurau, în rândul poporului, episcopii de Caransebeş, Arad, Oradea, Maramureş şi Cluj, pentru a ne referi numai la Eparhiile de pe frontiera de Vest a României, au creat o stare complementară, la brâul de piatră şi fier, – după cum numise primul ministru Gheorghe Tătărescu cazematele liniei fortificate Carol II, – menite a păzi în contra duşmanilor din afară. Pentru ca forturile celui de-al doilea brâu, al eparhiilor de la graniţă, acea adevărată „linie Maginot”, să devină sistem operativ, preşedintele Frăţiei Ortodoxe Române (în continuare: F.O.R.) Sextil Puşcariu, cerea guvernului „să ridice cât mai neîntârziat şi ultimul fort care ne lipseşte încă în Apus şi pe care îl cerem de atâţia ani: Episcopia de Timişoara”[8], acel scut de apărare naţională pe graniţa de vest.

Participanţii la Congresul al IV-lea F.O.R. apreciau rolul şi însemnătatea episcopiilor ortodoxe din vestul României, care se confundau practic cu interesele neamului. Legătura spirituală şi trăinicia lucrărilor de fortificaţii era condiţionată de asanarea zonei de minorităţile care dominau numericeşte şi care nu manifestau loialitate faţă de regimul românesc. Săpate în pământ, prin iscusinţa inginerilor, cazematele „ne vor apăra cu adevărat numai atunci când în dosul lor nu se găsesc oameni fără legătură cu acest pământ. Pe o adâncime de câţiva zeci de kilometri brâul de piatră şi fier va trebui evacuat de orice minoritar, iar în locul lor trebuie aduşi colonişti români ortodocşi”[9].

Într-o asemenea împrejurare, construirea de biserici în coloniile româneşti înfiinţate în lungul graniţei de apus era o necesitate. Semnificativă, în acest sens, este scrisoarea preotului paroh Florian Bereteanu, din colonia Regina Maria – (astăzi, Avram Iancu) – , care constatase decăderea morală, datorită lipsei bisericii, a celor trimişi de statul român să facă dintr-un „simplu hotar despărţitor, graniţă de suflete înspre vestul revizionist”[10]. Dându-şi seama că ridicarea unei biserici în colonia care purta frumosul nume de Regina Maria prezenta un interes naţional şi ortodox şi văzând cum turlele bisericilor din comunele vecine (maghiare) se înălţau sfidând parcă sărăcia bieţilor colonişti români, 1300 de suflete, siliţi să-şi facă rugăciunea într-o modestă şi neîncăpătoare casă închiriată, s-au decis să-şi îndrepte apelul către inimile milostive. Pentru a-i face pe colonişti folositori scopului naţional, părintele intervenea pe lângă episcopii de Oradea, Arad, Cluj şi Caransebeş, în sprijinirea colectării sumelor necesare ridicării unei biserici de piatră, în care să poată primi mângâierea sufletească necesară şi credinţa eroică a strămoşilor. Pentru a suplini lipsa fondurilor adunate, ban cu ban, preotul a angajat în regie proprie unele lucrări[11].

Cele mai înălţătoare momente din viaţa bisericii erau acelea ale sfinţirii locului şi ale târnosirii bisericilor, în prezenţa credincioşilor. În mod regulat, înalţii ierarhi ai bisericii erau însoţiţi de comandanţii garnizoanelor, de ostaşii din zonă şi de credincioşii din parohie. Unitatea dintre biserică, şcoală şi armată era de neconceput în eparhiile din vestul ţării, care resimţeau cel mai tare graniţa confesională şi naţională. Scrisoarea unui preot tânăr către preotul bătrân, semnată Ion, îndemna la ridicarea prin biserică şi şcoală a gradului de cultură şi a mentalităţii poporului. Rosturile finale se vedeau atunci când se făcea proba bărbăţiei. „Oricât de multe şi trainice ar fi cunoştinţele tehnice, strategice ale unei armate, nu sunt de ajuns pentru câştigarea biruinţei. Sufletul ostaşului trebuie să fie bine pregătit, căci acela face pe eroul purtător de biruinţă”[12]. Câtă dreptate avea Ion, deşi nu era strateg militar, înţelesese că numai moralul, voinţa de a lupta şi gradul de pregătire nu pot fi cunoscute de inamic. Pregătirea morală, religioasă şi pentru apărare se făcea zi de zi în şcoală şi biserică, dar în mod deosebit la sărbători. Serbarea celor 3072 de credincioşi ortodocşi din Sânicolaul Român şi-a găsit marea împlinire, pe 30 august 1936, atunci când s-a auzit din nou dangătul clopotului nou sfinţit. În timpul dominaţiei austro-ungare, clopotul acestei parohii a fost rechiziţionat. Credincioşii au adunat un sfert de milion pentru a avea trei clopote mari, pe care le-au gătit cu flori de câmp şi au ţinut să le sfinţească episcopul Nicolae. După explicarea semnificaţiei clopotelor, ca santinele vii ale credinciosului, înaltul ierarh a trecut la îmbărbătarea tuturor prin trezirea conştiinţei naţionale şi credinţa în veşnicia hotarelor de vest ale neamului. Într-o asemenea atmosferă, înaltul ierarh a îndrumat credincioşii spre păstrarea tradiţiei, a datinilor şi a insistat asupra portului popular, ca mândrie a românilor peste hotare. Sărbătoarea satului a fost întregită de reprezentaţiile artistice ale premilitarilor din localitate, manifestare socotită de interes naţional. Sfaturile către premilitari veneau a susţine concepţia exprimată de regele Carol al II-lea potrivit căreia Ungaria trebuia să înţeleagă că revizuirea frontierelor avea să aibă consecinţe dezastruoase. Pentru acele vremuri grele erau pregătiţi şcolarii – de biserică ca buni credincioşi, iar de armată ca apărători. Se crease o astfel de stare de spirit încât printre săteni circula vorba că pe unguri îi batem şi cu premilitarii.

Duminică, 6 iunie 1937, a fost o zi de frumoasă sărbătoare pentru suflarea românească din capitala Bihorului. Evenimentul a adunat şi a însufleţit o impresionantă mulţime de credincioşi din urbe şi din aşezările mărginaşe, dimpreună cu oficialităţile locale, la slujba sfinţirii primului lăcaş bisericesc ortodox, de după marea unire, din curtea Spitalului Central din Oradea[13]. Întemeiată din iniţiativa venerabilului episcop Roman Ciorogariu şi a directorului Spitalului Central, dr. Romulus Costa, membru în Adunarea Eparhială a Episcopiei Oradiei, şi ridicată prin efortul credincioşilor, frumoasa biserică împlinea dorul românilor de a-şi deşerta creştineasca simţire.

Cel dintâi care tălmăcise, în cuvântarea sa, gândurile şi simţămintele care-i animau pe toţi românii locului, a fost arhiereul dr. Andrei Magieru, care, încă de la slujba de sfinţire a pietrei fundamentale, apreciase că manifestaţia religioasă întrecea proporţia punerii temeliei unei biserici şi primea o importanţă mai mare în lumina vremii. Însemnătatea ei întreită era dată de valoarea naţională, a celei dintâi biserici ortodoxe construite în Oradea sub stăpânirea românească, după cum biserica – cetate veşnică şi amintirea celor care au construit-o şi s-au închinat în ea. Marea însemnătate creştinească consta în menirea de a alina dureri, „a usca lacrimi şi a frânge pâinea mângâierii sufletelor încercate ce vor trece prin casa durerii care este spitalul”[14]. Biserica, cu hramul Coborârea Sfântului Duh, era destinată, după cum se menţiona în hrisovul de sfinţire, ”spre mângâierea bolnavilor, spre potolirea suferinţelor şi spre fericirea tuturor celor ce cu credinţă vor intra într-însa”[15]. Pentru acea vreme, o asemenea manifestare românească publică, cu o astfel de amploare, era un lucru cu totul deosebit. S-a ajuns atât de greu la acea libertate deplină încât orice prilej de exprimare a sentimentelor naţionale era trăit ca moment de mare biruinţă şi sărbătoare. Era totodată şi prima biserică de spital care se ridicase în Transilvania. În aceeaşi măsură reprezentase o biruinţă şi un răspuns la agitaţia revizionistă de dincolo de hotare.

În aceeaşi zi, oficialităţile şi mulţimea, au participat şi la dezvelirea monumentului închinat suveranului ţării, ca semn al înaltei favori acordate „de a-l avea ziua şi noaptea în mijlocul nostru ca apărător al fruntariilor” [16], după cum se exprima episcopul Nicolae, cu ocazia sfinţirii lucrării monumentale. Statuia aceasta eterniza primul contact al regelui cu pământul Bihorului, din 7 iunie 1930, când „purtat de aripile sprintene ale unei paseri de oţel, s-a întors în ţară la poporul de care era legat şi prin care” se înfăptuiau toate dorurile şi nădejdile, toate visurile şi aspiraţiile naţionale. Lucrarea era destinată tuturor cetăţenilor, dar mai ales tineretului şcolar, chemat să înveţe „cununa frumoasă a virtuţilor cetăţeneşti şi româneşti, virtuţi prin a căror severă practicare să putem contribui efectiv şi în măsură cât mai mare la binele şi propăşirea scumpei noastre ţări”[17].

În alt colţ de ţară, la Satu Mare, cu prilejul sfinţirii temeliei Catedralei ortodoxe, din 26 octombrie 1937, episcopul Nicolae, însoţit de un sobor de preoţi, în prezenţa unui numeros public, a hirotonit ca protopop pe părintele Ioan Rujdea, adresându-i cuvinte de duh pentru noua misiune. Sfinţirea pietrei fundamentale a bisericii ortodoxe din Satu Mare a fost un prilej de înfrăţire a 50 de protopopi şi preoţi veniţi din toate colţurile şi ţinuturile ţării.

În acea zi, de afirmare a puterilor statului la graniţa de nord-vest, s-a sfinţit şi Palatul administrativ. În viziunea episcopului Nicolae Popovici, Palatul, ridicat prin strădania şi vrednicia cârmuitorilor, trebuia să fie, alături de celelalte instituţii noi, o mărturie puternică şi o piatră de hotar neclintită a stăpânirii româneşti din aceste părţi[18]. În primul rând, şi mai presus de toate, era nevoie să fie un palat al dreptăţii, în al doilea rând un palat al bunăstării economice a românilor de la graniţă şi apoi un palat al culturii româneşti, în care limba şi cântecul, jocul şi hora, portul şi obiceiurile, filosofia şi puterea creatoare, poezia şi arta românească, precum şi toate celelalte forme specifice de întrupare ale sufletului trebuiau scoase din tăcerea şi uitarea osânditoare de altădată. O epocă nouă de „culturalizare şi reromânizare, trebuie să înceapă aici”[19]. Expresia sintetică a episcopului descria o realitate care reclama fonduri pentru o grabnică îndreptare.

După inaugurarea palatului administrativ, toată mulţimea, în frunte cu episcopul Nicolae şi membrii guvernului, oficialităţile locale, ale armatei, justiţiei, şcolii, ligii antirevizioniste, Astrei, Societăţii Femeilor Ortodoxe şi reprezentanţii cultelor locale, au străbătut oraşul, îndreptându-se spre piaţa unde era aşezată impunătoarea statuie a marelui luptător memorandist Vasile Lucaciu. Slujba sfinţirii a săvârşit-o Alexandru Rusu, episcopul greco-catolic de la Baia-Mare, asistat de şase preoţi şi doi diaconi, care a luat apoi, ca episcop celebrant, cel dintâi cuvântul. Lumea se aştepta la o evocare vibrantă a măreţei figuri reprezentative a neamului românesc, a tribunului Vasile Lucaciu. Dar vorbitorul a precizat că testamentul lui Vasile Lucaciu n-a fost împlinit integral, în sensul său dublu: politic şi religios. S-a realizat numai unirea politică a românilor, nu şi cea religioasă, pe care Vasile Lucaciu ar fi săpat-o în inscripţia de pe frontispiciul bisericii zidită de el în Şişeşti: "Pro S. Unione Omnium Romanorum".

Discursul nu a fost bine primit de întreaga asistenţă, fiind rostit de pe poziţia de interes a bisericii greco-catolice. La un praznic atât de mare, toţi slujitorii bisericii trebuiau să se închine unui singur altar, al neamului. Acest altar, din lăuntrul hotarele ţării, chema a cuprinde în jurul lui – mai presus de orice deosebiri – pe toţi românii. De aceea, glasurile dezarmonice, din acele momente, nu trebuiau să-şi aibă izvor în conştiinţa confesională, ci în adâncurile iubirii de neam.

Au intervenit apoi episcopul Nicolae al Oradiei şi ministrul Valer Pop pentru înlăturarea interpretării acelei inscripţii, arătând că însuşi Vasile Lucaciu, spre a preîntâmpina orice răstălmăcire a "uniunei sacre", în sensul unei uniri religioase cu Roma Papală, a afirmat, la sfinţirea bisericii, că se gândea numai la sfânta unire politică a tuturor românilor. Episcopul ortodox, după slăvirea eroului naţional, i-a îndemnat pe români să meargă la statuia lui Vasile Lucaciu, pentru a învăţa: „Ce este iubirea de neam! Ce este credinţa în idealul neamului! Şi ce înseamnă jertfa adusă pentru împlinirea acestui ideal”[20].

În cronica eparhiei de Oradea, sfinţirea bisericilor a reprezentat o mare sărbătoare şi o împlinire culturală şi spirituală. Se înregistra, cu bucurie, o reală concurenţă între sate pe chestiunea ridicării de biserici. Răzbunând trecutul de asuprire şi întuneric, noua spiritualitate ortodoxă a Bihariei, în cadenţa avântului şi a jertfelniciei, presăra, prin sate, puncte de lumină creştină şi cetăţui de veşnicie românească. Se inaugura, în mod vizibil, epoca de creaţie şi independenţă a satului. Cu toate că la sate părea a fi numai mizerie şi suferinţă, iar ţăranul român înduioşea cu figura lui suptă şi haina zdrenţuită, totuşi în sufletul lor posedau neobservate resurse şi îndemnuri care, în împrejurări grele, i-a solidarizat pentru durarea unor opere admirabile. Mai ales pentru biserică nu precupeţeau nici o jertfă, căci vedeau în ea simbolul mântuirii şi al veşniciei. Mai toate vizitele pastorale din Eparhie aveau ca finalitate sfinţirea unei noi biserici, spunea cu bucurie episcopul Nicolae. Câteva relatări sunt relevante pentru epoca şi sărbătoreasca atmosferă.

Cuvintele pline de duh, învăţătură, morală şi înţelepciune, rostite de ierarhii bisericii la acele manifestări, reprezentau îndemn pentru celelalte parohii şi pentru credincioşi. Glasul de bucurie al clopotelor vesteau măreţul act al sfinţirii noilor biserici în satele româneşti. Tălmăcirea liturghiei, pe înţelesul oamenilor, aducea în actualitate lupta şi sacrificiile pentru păstrarea limbii şi credinţei străbune. În atmosfera de sărbătoare de după sfinţirea bisericii din Miheleu, de pildă, din 24 octombrie 1937, tinerii premilitari au executat „marşuri, exerciţii de ansamblu şi cântece patriotice”[21]. Pregătiţi sufleteşte, pentru asemenea praznice, ţăranii întâmpinau pe Vlădica Nicolae, îmbrăcaţi în frumoase costume naţionale, şi-l omagiau cu florile câmpului, împletite în buchete şi exclamări cuviincioase, iar preotul paroh raporta situaţia sufletelor păstorite, botezuri, cununii, decesuri. După tradiţia şi posibilităţile locului, satele primeau pe înalţii oaspeţi cu „banderiu de călăreţi, străjeri şi străjeriţe, porţi de triumf”, inscripţionate cu „Bun venit Prea Sfinte Stăpâne”[22].

Paralel cu zidul de ciment şi fier care se ridica, încercuind ocrotitor hotarul de vest al ţării, sporeau, tot mai mult, un alt fel de întărituri: locaşurile ortodoxe de închinăciune. Dacă încercuirea cu brâul de fier mărturisea în felul lui – milităreşte – hotărârea statului de a-şi apăra independenţa în graniţele fixate prin tratate de pace, ridicarea într-un ritm viu a bisericilor destăinuiau, în alt fel,  aceeaşi dârză hotărâre a românismului de a păstra curată şi nealterată credinţa şi în acelaşi timp era o dovadă a modului cum era perceput procesul de reabilitare a românismului, a instinctului de conservare a sentimentului naţional. Altarul nou zidit în Viile Oradea (astăzi Biserica Albastră), a cărei piatră fundamentală s-a sfinţit, pe 2 octombrie 1938, în prezenţa generalului Dragomirescu, comandantul garnizoanei, şi a celor mai reprezentativi funcţionari ai prefecturii, primăriei, baroului de avocaţi, notari publici, şi asociaţii, cum erau de pildă Frăţia Ortodoxă şi Asociaţia Femeilor Române, a şcolarilor premilitari din oraş. Cel mai larg concurs la zidirea bisericii l-au dat ceferiştii din Oradea şi din ţară, prin colectarea a peste 550.000 lei. În cuvântul său, primarul oraşului, Augustin Chirilă, a evocat obârşia locului şi a felicitat cu recunoştinţă pe aceia care trudeau la zidirea acelui locaş care sporea numărul instituţiilor şi aşezămintelor culturale şi bisericeşti[23]. Hrisovul de temelie pecetluia hramul bisericii: Sfântul mare Mucenic Nicolae, făcătorul de minuni, şi purtarea de grijă a parohului preot Valeriu Ioja, pentru ca să fie locaş de rugăciune pe seama tuturor enoriaşilor cu cuget smerit. Această ctitorie era o nouă dovadă că bisericile din vestul ţării nu se construiau cu pungi bogate, ci cu suflete mari, rămase neclintite în credinţă.

Cetăţile românismului din Bihor sporeau cu fiecare nouă zidire de biserică. Pentru credincioşii ortodocşi din Săcuieni ziua de 25 iunie 1939 a fost una de mare bucurie, prin sfinţirea temeliei bisericii cu hramul Sfinţii împăraţi Constantin şi Elena. Pentru păstrarea hotarelor, spunea vrednicul episcop Nicolae, nu sunt de ajuns „vitejia soldatului şi brâul de piatră şi de fier, căci mai trebuie să adăugăm munca noastră zi de zi şi să zidim altare pentru Biserică şi neam”[24].

La măreaţa sărbătoare de la Tinca, din 17 septembrie 1939, de sfinţire a bisericii, în prezenţa credincioşilor şi a oficialităţilor, care s-a făcut de către episcopul Andrei Magieru (al Aradului) şi Nicolae Popoviciu, însoţiţi de un sobor de 20 de preoţi. Ctitoria noului locaş dovedea că spiritul de jertfă în Bihor a atins „frumuseţe şi strălucire ca nicăieri”[25]. Asemenea întruniri aveau menirea de a transmite mesajul oficial al administraţiei, armatei şi al asociaţiilor culturale, faţă de ideile războinice pornite împrejurul hotarelor. La alţii băteau clopotele a jale şi durere, la noi vesteau bucuria noilor fortăreţe spirituale, zidite în biserici şi purtate în sufletele românilor. Episcopul Nicolae le-a dat tincanilor porunca de a umple frumoasa biserică, la fiecare sărbătoare, căci astfel „dublăm forturile ce se clădesc în aceste părţi şi să fim siguri de biruinţa noastră în aceste vremuri”[26]. Umplerea bisericilor la sărbători şi marile praznice justificau trebuinţa unor biserici din piatră, lucru care era evident, ele aveau menirea de a aduna şi fortifica sufletul credincioşilor, iar o asemenea zidire era mult mai trainică. Apreciind contribuţiile personale şi exemplul oferit pentru realizarea fondurilor necesare ridicării bisericii episcopul Nicolae a propus ca protopopul Ioan Catone, Ludovic Bica, fost senator de Tinca (s-a ocupat şi de renovarea bisericii din Ucuriş), Aurel Fildan, prim epitrop şi Aurel Micluţa Râpa, notar comunal de Tinca (care, în anul 1922, a contribuit la ridicarea bisericilor din Chişlaca, Beliu şi a mai făcut preţioase daruri şi bisericii din Husasăul de Tinca), să fie decoraţi de Ministerul Cultelor şi Artelor ca răsplată a muncii lor pe tărâm bisericesc.

Cu 20 de milioane de lei – rezidentul regal Gheorghe Alexianu – a hotărât să construiască la Sfântu Gheorghe o măreaţă catedrală ortodoxă, a cărei piatra fundamentală s-a sfinţit pe 20 septembrie 1939. O asemenea întreprindere, care dovedea marea dragoste de biserică, a fost salutată de slujitorii altarelor de la graniţa de vest, fiind dată ca pildă şi îndemn pentru locuitorii care aveau posibilităţi.

Pentru românii din Aleşd, ziua de 14 septembrie 1939 a fost una de înviorare sufletească, prin zidirea bisericii ortodoxe din piaţa centrală a oraşului, ridicată într-un ritm excepţional, cu sprijinul armatei, în numai două luni. Hrisovul depus la temelie conţinea datele referitoare la ierarhii bisericii şi a consiliului parohial sub care s-a realizat şi se încheia astfel: „Ziditu-sa această biserică cu truda enoriaşilor ortodocşi din parohia Aleşd şi împrejurimi şi cu prea preţiosul ajutor al ofiţerilor şi ostaşilor, pe locul unde în anul 1904 au murit moarte mucenească 30 (trei zeci) de români, spre a fi locaş de prea mărire a Lui Dumnezeu, de pomenire a Eroilor Neamului şi de mântuire a sufletelor tuturor celor ce, cu frica Lui Dumnezeu, cu credinţă şi cu dragoste, vor intra într-însa, Amin”[27]. Sprijinul substanţial dat de armată în ridicarea acestei biserici îl regăsim în corespondenţa parohiei şi consta în colecte ale Brigăzii 1 Mixte Munte, de 87.121 lei, plus munca prestată. Pentru acea contribuţie, credincioşii ortodocşi din zona Aleşd, au păstrat ofiţerilor şi ostaşilor Brigăzii 1 Mixtă Munte – Sinaia, de sub comanda generalului Petre Bălănescu (preşedinte de onoare al Comitetului), şi şefului de stat major lt. col. Virgil Ignat (preşedintele Comitetului de Construcţie) „cea mai caldă dragoste şi neţărmurită recunoştinţa”[28]. Şedinţa Adunării parohiale ortodoxe române din Aleşd ţinută, la 14 August 1939, în localul Brigăzii Vânătorilor de Munte, de faţă fiind preotul paroh Alexandru Drâmba, şeful de stat major Lt. Col. Virgil Ignat, inginerul Mircea Gogan, (directorul Gimnaziului Industrial din Huedin) şi majoritatea membrilor adunării, au hotărât achiziţionarea mobilierului necesar echipării bisericii, prin abaterea de le regulamentele specifice. Aceasta s-a făcut în vederea edificării complete a bisericii în vreme de 2 luni şi, în baza faptului că delegaţia desemnată de adunarea parohială, prezentându-se la sus numita instituţie şi găsind gata executat iconostasul şi toate cele necesare pentru capela seminarului teologic din Cluj, pe baza planului şi devizului aprobat de episcopul din Cluj, şi aflând acele odoare corespunzătoare şi pentru biserica din Aleşd, a cerut înaintarea ofertei de adjudecare. Comitetul parohial a obţinut aprobarea Episcopiei, prin considerarea situaţiei din Aleşd ca excepţională, deoarece Brigada, cu a cărei concurs se zidise biserica, avea prevăzut termenul de plecare din zonă pe 15 Octombrie 1939, dată până la care a dorit să finalizeze lucrările. Construcţia bisericii, zidită prin dărnicia şi jertfelnicia bihorenilor de pe Crişul Repede şi sprijinul armatei, a început pe 1 august 1939 şi a costat peste un miliard de lei.

Orice turn de biserică era semnul unei cetăţi de pază şi de întărire a sufletelor. Aici se clădeau, în paralel, două feluri de fortificaţii: cele de beton, şi cele duhovniceşti, care pregăteau suflete credincioase, hotărâte şi neşovăitoare, pentru apărarea hotarelor. Cine putea spune care dintre cele „două cetăţi este mai puternică şi mai necesară: betonul sau sufletul? –, se întreba episcopul Nicolae, şi tot el credea – că ele se întregesc şi una fără cealaltă sunt insuficiente, iar împreună sunt inexpugnabile”[29], apreciere care exprima adevăratul crez al celor care militau pentru binele naţional. Acest ideal a fost cu toată convingerea cultivat şi argumentat cu faptele zilnice ale slujitorilor de altare şi ale credincioşilor.

Pornind de la asemenea nevoi spirituale, de motivare a conştiinţei şi de consolidare a vieţii neamului prin credinţă, dragoste de glia în care erau înmormântaţi moşii şi strămoşii, în nădejdea învierii, românii s-au lipit de pământurile lor, au ridicat şi turnuri de biserici şi cazemate de fier şi beton, prin subscripţii publice. O frumoasă biserică s-a ridicat la Tărian, numai din contribuţiile credincioşilor din parohie. Deoarece toţii flăcăii satului erau concentraţi la arme, la hotarul satului oficialităţile au fost întâmpinate de un banderiu de călăreţi, format din tineri premilitari. În predica de la sfârşitul Sf. Liturghii, episcopul a lăudat jertfa şi osteneala credincioşilor, arătând rostul bisericii în viaţa omenească, îndemnându-i s-o iubească şi s-o cerceteze în toate duminicile şi zilele de sărbătoare. A mângâiat pe aceia a căror flăcăi erau concentraţi la arme, pentru a veghea la hotare, i-a îndemnat pe săteni să-şi facă şcoală, cămin cultural şi casă parohială, pentru a fi un sat model şi le-a dat sfaturi de bună gospodărire[30]. După înfiinţarea în 1926 a parohiei din Biharia, păstorire încredinţată părintelui Corneliu Magieru, cele 271 de suflete de români s-au hotărât să-şi ridice biserică în comuna care îşi manifestase spiritul şovin în decursul timpului. Bazele bisericii au fost puse în 1930, prin cumpărarea terenului din centrul comunei, iar fondurile pentru biserică, strânse vreme de şase ani, cărămidă cu cărămidă, prin contribuţia sătenilor şi buna gospodărire a pământurilor bisericii. Costul lucrărilor arhitectonice, de proporţii potrivite, şi a interiorului plăcut a depăşit 536.459 lei[31]. Detaşamentul de ostaşi, în frunte cu mr. N. Negru şi cpt. I. Novacovici, a prezentat onorul ierarhilor şi oficialităţilor civile şi militare participante la sfinţirea bisericii, atât de mult dorită. În predica edificatoare de suflete, înaltul ierarh al Eparhiei de Oradea a apreciat că numai credinţa tare a enoriaşilor le-a dat putere să-şi facă biserică. Şi această zidire era considerată „o cetate pentru înarmarea sufletelor cu virtuţile credinţei, nădejdii şi dragostei şi a conştiinţei româneşti, alături de fortificaţiile pentru înarmarea braţelor ostaşilor noştri păzitori ai graniţei sfintei noastre patrii”[32].

Ştiau opresorii că, dacă, îi iei omului credinţa poţi face cu el ce vrei. Dar nu ştiau că românii nu şi-au vândut nici limba şi nici conştiinţa. Localităţi ca: Săcuieni, Salonta, Aleşd, Ţeţchea, Corniţel, Marghita, Biharia, Scărişoara Nouă şi altele, nu aveau biserici ortodoxe româneşti, până la marea Unire. Nimeni nu ştie cine şi nici ideea cui a fost, dar armata a fost aceea care a început şi chiar a finalizat construcţia unor biserici. Un element de culoare şi cu mesaj către generaţiile viitoare, candelabrul de la biserica din Ţeţchea avea piese din ghiulele de tun şi, ca decoraţii, cartuşe de armă. Au rămas bisericile semn al credinţei şi al nădejdii în unitatea poporului român şi semn al dragostei de Dumnezeu şi de neam. N-a vorbit niciodată armata despre bisericile construite de ea. Vorbesc acestea prin ele însele. Vorbesc bătrânii care au trăit acele vremuri[33].

În baza ordinului nr. 1999/1940, Oficiul Protopopesc Ortodox Român de Oradea transmitea, cu adresa nr. 1009, date sintetice cu privire la acţiunile religioase şi culturale desfăşurate în parohiile din subordine. Din amplul raport rezultă că, în anul 1939, pe raza protopopiatului s-au ţinut 26 cercuri religioase, 7 conferinţe catehetice. Societăţile religioase Oastea Domnului şi Sf. Gheorghe activase cu rezultate frumoase în parohiile: Oradea, Oradea – Ioşia, Oradea – Municipiu şi Oradea – vii. Cu rezultate mai mult sau mai puţin modeste în parohiile: Alparea, Apateu, Diosig, Hidişelul de jos, Şumugiu, Tărian. Munca culturală era susţinută de preotul şi învăţătorul satului. Una dintre cele mai accesibile forme de ridicare a nivelului cultural era aceea a împrumutului de carte. În acest sens, acolo unde nu existau cămine culturale, întreaga activitate se desfăşura de către bibliotecile din parohiile protopopiatului, care s-au înfiinţat în anul 1929, conform tabelului alăturat.

1.	Alparea	225	2.500 lei	17	Mierlău	26	500 lei
2.	Apateu	1641	400lei	18	Mihai Viteazul	105	1.500 lei
3.	Biharia	60	500 lei	19	Nojorid	6	200 lei
4.	Cheresig	265	3.000 lei	20	Oradea	254	2.000 lei
5.	Cheriu	64	1.000 lei	21	Oradea protopopiatul	196	3.000 lei
6.	Seleuş -Sumuj	109	2.000 lei	22	Oradea – Vii, Municipiu,  Ioşia, Velenţa	194	3.000 lei
7.	Diosig	154	2.000 lei	23	Oşorheiu	92	1.000 lei
8.	Episcopia Bihor	6	200 lei	24	Parhida	110	1.000 lei
9.	Felcher	131	2.000 lei	25	Păuşa	64	1.000 lei
10.	Fughiu	31	400 lei	26	Regele Ferdinand	54	1.900 lei
11.	Giriş	83	1.000 lei	27	Rontău	64	1.000 lei
12.	Hidişelul de Jos	23	300 lei	28	Roţiori	76	100 lei
13.	Hidişelul de Sus	64	500 lei	29	Săcuieni	22	1.000 lei
14.	Leş	117	1.000 lei	30	Sântandrei	65	2.000 lei
15.	Chişirid	110	2.000 lei	31	Tărian	108	5.000 lei
16.	Toboliu	130	2.000 lei		TOTAL	4298	42000 lei

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Raportul sublinia faptul că bibliotecile, deşi aveau un număr suficient de cărţi, acestea erau puţin citite. Ţăranii nu citeau nici ziare decât rareori şi în deosebi în zilele de luni la târgul săptămânal, câte un ziar sosit din capitală.

În puţine parohii se citea Gazeta de Vest şi Lumina satelor, dacă preotul parohiei era abonat şi le împrumuta ştiutorilor de carte. Pe la Diosig, Parhida, Săcuieni, ţăranii (unguri) citeau regulat Szabatsag, Estilap, care li se aduceau în sat prin colportori. Despre felul în care lucra iredenta maghiară în apropierea frontierei de vest am arătat în capitolul anterior. Cămine culturale funcţionau în Alparea şi Diosig, dar cu o activitate modestă, în care s-au ţinut, de către preoţi, 47 conferinţe şi 5 producţii culturale. S-au cumpărat pentru folosul bisericii şi al credincioşilor calendare şi cărţi de rugăciuni[34].

                Pe lângă asociaţiile patronate de biserica ortodoxă şi alte organizaţii, ca de pildă, Reuniunea Femeilor Române, Astra sau Casa Naţională au avut iniţiative şi acţiuni culturale, desfăşurate cu scopul întăririi conştiinţei naţionale. Momentele de sărbătoare a zilei de 20 aprilie 1919, a zilei eroilor, sau a zilei naţionale erau tot atâtea ocazii de ridicare a tricolorului şi de cinstire a faptei înaintaşilor.

               Pe lângă asociaţiile patronate de biserica ortodoxă şi alte organizaţii, ca de pildă Reuniunea Femeilor Române, Astra sau Casa Naţională au avut iniţiative şi acţiuni culturale, desfăşurate cu scopul întăririi conştiinţei naţionale. Momentele de sărbătoare a zilei de 20 aprilie 1919, a zilei eroilor, sau a celei naţionale erau tot atâtea ocazii de ridicare pavilionului tricolorului şi de cinstire a faptei înaintaşilor. Despărţământul Astrei Oradea a iniţiat la începutul anului 1938 o acţiune de cunoaştere a realităţilor din zona frontierei de vest. Pentru aceasta a convocat la sediul Casei Naţionale pe toţi acei reprezentanţi ai organelor locale şi culturale care ar fi putut clarifica situaţia reală a românilor. Participanţii la întrunire au făcut aprecieri la adresa realizărilor începute pentru fortificarea sectorului Oradea. Faţă de pericolul revizionismului agitat la graniţa de vest reprezentanţii convocaţi şi-au exprimat îngrijorarea şi au conceput un program de măsuri pentru contracararea acţiunilor complotiste pe teritoriul judeţului Bihor. Soarta românismului interesa, în cele mai mici detalii, pe reprezentanţii de marcă ai intelectualităţii bihorene pentru a interveni la guvern cu măsuri ferme de lichidare a neajunsurilor care duceau la înjosirea omului de rând. În final s-a alcătuit un proces-verbal de consemnare a discuţiilor şi a fost difuzat, prin intermediul Episcopiei Ortodoxe de Oradea, un chestionar la care erau chemaţi să răspundă cu rigoare cei desemnaţi a culege informaţiile pe care Astra înţelegea să le folosească confidenţial. Documentarul întocmit nu răspundea la întrebarea câţi analfabeţi sunt din fiecare sat, dar din acesta, ca şi din alte rapoarte, rezulta o preocupare destul de scăzută, la sate, faţă de carte şi presă. Tocmai pentru ridicarea nivelului cultural activitatea preoţilor era deosebit de importantă.

Vizitele canonice ale episcopilor locului au creat o atmosferă de mare sărbătoare, fiind considerate o cinste pentru colectivitatea satelor, prin prezenţa înalţilor ierarhi. Apreciind raportul cu privire la vizitele întreprinse în Bihor, Sfântul Sinod lua act de strădaniile episcopului Nicolae de a ţine aprinsă la graniţa de vest a ţării „făclia credinţei strămoşeşti şi apreciază râvna pentru combaterea relelor care tind să submineze temeliile vieţii religioase creştine şi ortodoxe în acele părţi”[35] de ţară. Activitatea preoţilor a fost constant orientată pentru însănătoşirea morală a vieţii de familie, prin combaterea concubinajului şi oficierea religioasă a cununiilor civile. În perioada cercetată de noi s-au înregistrat mai multe cununii oficiate în grup. Cu prilejul vizitei canonice a episcopului Nicolae în parohia Ineu, pe 13 februarie 1938, a cuminecat 26 de perechi de căsătoriţi, care se mărturisiseră cu o zi mai devreme, pe care apoi i-a cununat. La finele ceremonialului, care a durat mai bine de două ore, episcopul a spus că numai „ochii sufletului” pot vedea legământul încheiat în acea zi care reprezenta o piatră de hotar în viaţa lor, pentru întoarcerea de pe calea rătăcirii. Căci – spunea marele orator şi cărturar – cine merge pe drumul aspru dar sigur al Evangheliei nu va face niciodată un pas greşit. Rezultatele gesturilor înalte ale ierarhului au găsit repede ecou în sufletele credincioşilor[36]. În parohiile Clit şi Hăşmaş, pe 19 iunie 1938, au fost cununate 17, respectiv 43 de perechi, al căror naş de cununie a fost prefectul de Bihor, colonelul Florescu. În predica ţinută, episcopul Nicolae Popoviciu a felicitat perechile pentru hotărârea luată şi i-a îndemnat să nu părăsească făgaşul creştinesc pe care s-au îndreptat. Naşul, în numele regelui, a răsplătit comunitatea cu un dar de 40000 lei, din care 10000 lei pentru biserică, 15000 lei pentru şcoală şi 15000 lei pentru drumuri. Asemenea dar au primit şi cei din comuna învecinată şi în plus 5000 lei ajutoare de alimente pentru zece familii sărace şi 5 pluguri noi pentru cei mai harnici ţărani. Cu aceeaşi ocazie a fost sprijinită şi iniţiativa de zidire a şcolii şi bisericii din Craiva[37].

Răspunzând la ordinul nr.7/1940 al Episcopiei de Oradea, un amplu raport asupra activităţii pastorale a preoţilor din Protopopiatul de Lunca prezintă starea generală a credincioşilor. Evenimentele războinice, care se derulau în Europa, produsese îngrijorare în rândul poporului. Rămaşi în posturile lor, preoţii[38] mângâiau, cu fapta şi cuvântul, insuflând curaj în sufletele celor care erau gata de plecare pentru apărarea hotarelor. În împrejurările date, preoţimea vorbea despre datoria de apărare şi înălţa rugăciuni către tronul ceresc pentru pace. Orice moment potrivit era folosit pentru ridicarea moralului şi pentru a ţine trează conştiinţa naţională[39]. Pe lângă mângâierea sufletească, preoţii au ajutat pe cei nevoiaşi cu alimente, adunate prin colectă, sau din fondul bisericii. Pentru cinstirea eroilor şi a cimitirelor, preoţii nu osteneau. Biserica neamului, alături de cripta eroilor, au constituit o pilduitoare exemplificare a sacrificiului, a eroismului şi a abnegaţiei, puse în serviciul şi la dispoziţia intereselor neamului.

Preoţii au activat şi în direcţia educaţiei tineretului şcolar şi adult, prin catehizări, prin şcoala de duminică, prin cadrele străjeriei şi pregătirea premilitară. În afara acestor activităţi, preoţii au mai făcut şi o operă misionară, prin cercurile religioase ţinute în toate parohiile. Pastoraţia sufletească a urmărit întărirea credinţei prin societăţile religioase, misiuni pastorale, îngrijirea cimitirelor, cununia, botezul sau spovedania. Cele 4 cercuri religioase, din protopopiatul Lunca, de pildă, au activat, în cadrul Asociaţiei Clerului „Andrei Şaguna”, „Oastea Domnului” şi „Altarul”, sub îndrumarea unui preot bătrân, iar Sfânta Liturgie s-a oficiat în sobor. Predica zilei a fost tălmăcită pe înţelesul poporului iar preoţii ofereau un bun exemplu de comportament moral. Catehizările preoţeşti din şcoli se finalizau cu examen, care reprezenta o adevărată sărbătoare. Străjeria[40], considerată o instituţie de o covârşitoare importanţă pentru educaţia cetăţeanului de mâine al statului şi a credinciosului bisericii, a format o preocupare constantă a preoţimii, care a menţinut strânse raporturi cu armata. Liceul de fete Oltea Doamna şi Şcolile primare din Falanga străjerească a Ţinuturilor Crişurilor, Legiunea Bihor aveau în plan plantarea de salcâmi[41].

Au fost ridicate Pavilioane premilitare în parohiile Chiribiş, Iteu, Marghita, Sălard şi Săldăbagiu, unde preoţii erau prezenţi în fiecare luni de dimineaţa la ridicarea pavilionului, iar sâmbăta la pregătirea specifică străjerilor. În subcentrele parohiale s-a organizat şi pregătirea premilitară[42] după o tematică unitară concepută de comandamentul premilitar şi ordonată de Episcopiei preoţilor din parohii. Între aceste teme cele referitoare la simbolul credinţei, decalogul ca bază a vieţii morale, pildele domnitorilor din trecutul glorios al românilor şi eroismul ostaşilor erau tălmăcite pe înţelesul tinerilor premilitari. Activităţile specifice de pregătire premilitare erau îmbinate cu deprinderile de cântări bisericeşti, la Şcoala de duminica. Preoţii satelor s-au situat în fruntea acţiunilor de binefacere, de ajutorare a familiilor nevoiaşe[43].

Ca urmare a secetei care a lovit Basarabia, la iniţiativa Societăţii Naţionale de Cruce Roşie, Filiala Oradea, prezidată de Valeria Bledea, consilierul eparhial Zaharia Moga, delegat din partea Episcopiei de Oradea, s-a angajat în sprijinirea demersului de colectare a ofrandelor. Ca urmare, răspunzând şi la chemarea făcută de Sfântul Sinod, prin adresa nr. 2732/1.11 1935, de a ajuta pe cei lipsiţi, parohiile bihorene au adunat însemnate fonduri. Liga pentru protecţia copilului – Oradea pentru a trece peste greutăţile de alimentare a copiilor a apelat la sprijinul episcopiei orădene. Preoţii au mobilizat pe săteni pentru a dona cereale, astfel că din comunele bihorene s-au donat şi din fondul de bucate al bisericii pentru a ajuta pe cei săraci. Tot într-o asemenea idee şi în toamna anului 1939, preoţii au intervenit pe lângă regimentele de la frontieră pentru a lăsa nerechiziţionate animalele de tracţiune necesare pentru însămânţările de toamnă, transportul recoltei şi aprovizionarea cu lemne pentru iarnă.

Prezenţa înalţilor ierarhi la sărbătorile naţionale reprezenta un prilej de apropiere şi de împărtăşire de poveţe şi pilde de viaţă pentru tineret. Aşa, de exemplu, a fost şi serbarea restauraţiei la Oradea. Stăvilarul regelui Carol  II[44] – după cum au numit ziarele vremii brâul de oţel şi beton, care încingea ţara, pe drept cuvânt denumit astfel – prin tăria sa ar fi rezistat, după opinia noastră, ca un stăvilar în faţa furtunii. Realizarea acestui obiectiv naţional s-a datorat, în primul rând, iniţiativei regelui Carol al II-lea. Grija suveranului pentru armată şi pentru sistemul de apărare a integrităţii teritoriale a determinat un formidabil efort, menit a asigura ţării un viitor mai liniştit, de prosperitate şi continuu progres.

S-a muncit enorm ca să se pună ţara la adăpost printr-o linie de fortificaţii a cărei eficacitate a fost recunoscută şi de specialiştii din străinătate. Lucrările de mare amploare, al căror costuri depăşiseră 97 miliarde lei[45], au ridicat un front enorm, considerat inexpugnabil, pe care „nici un berbec agresor nu-l va putea străpunge. Pe graniţa de Vest, în deosebi, unde lucrul a început în primăvara anului 1937, fortificaţiile noastre sunt în întregime puse la punct, constituind o minune de tehnică militară”[46].

Când s-a pus prima cărămidă la temelia giganticului lanţ de fortificaţii, puţini îşi închipuiau că, în acele locuri, se vor ridica asemenea paveze naţionale, atât de repede şi de bine executate. Sub directa conducere a Marelui Stat Major a armatei s-au putut realiza acele puternice obstacole, în măsură să oprească orice act necugetat la graniţa de vest. Linia fortificată Carol II nu era o copie a sistemelor de fortificaţii din alte ţări, ci rezultanta unor nevoi şi concepţii autohtone. Această linie a fost lucrată după cerinţele şi proiectele Direcţiei Fortificaţiilor, condusă de colonelul inginer Dumitru Vasiliu, constituind un sistem original de apărare a integrităţii teritoriului, după trebuinţele militare şi finanţele la dispoziţie. Ea însuma un baraj de foc continuu, intens, adânc şi protejat de un baraj antitanc. De-a lungul ei, se înşirau cazematele, moderne replici ale lui „Nautillus”, adevărate „submarine terestre, cazematele adăpostesc grupele de luptă, ce formează un mănunchi de specialişti din mai multe arme”[47]. Cazematele se legau între ele prin şanţuri, asigurându-şi astfel o circulaţie ferită între ele, precum şi o uşoară aprovizionare cu muniţii şi hrană.

Stăvilarul Regelui Carol II era conceput să aducă mari servicii ţării, prin inegalabila sa putere de rezistenţă. Acea construcţie nu numai că putea să zădărnicească eventuale atacuri, ci împiedica până şi proiectarea unor asemenea ofensive. De altfel, planurile de operaţii ungare, concepute în acea perioadă, evitau un atac frontal, iar ofensiva asupra României era prevăzută numai prin manevra largă, pe la nordul şi sudul, acestei linii de fortificaţii. 

În opinia contemporanilor, fortificaţiile nu aveau numai meritul de a feri ţara de acţiuni vrăjmaşe, ci şi pe acela de a întări sentimentul de siguranţă şi de încredere al întregii naţiuni. Linia de cazemate de la graniţa de vest fortifica în cel mai înalt grad credinţa tuturor românilor în triumful dreptei lor cauze. În prelungirea aceleaşi idei, de siguranţă naţională, episcopul Nicolae Popoviciu a avut iniţiativa: de a zidi o mănăstire la Vadul Crişului[48]. Astfel, sărbătoarea zilei de 8 iunie a mai crestat pe răbojul istoric al Eparhiei de Oradea un nou eveniment. Episcopul Nicolae, urmând glasul tradiţiei româneşti, în semn de mulţumire veşnică aceluia de la care, în vremuri grele, ne-a venit de atâtea ori ajutorul izbăvitor, a luat iniţiativa – cu înalta aprobare a regelui – de a zidi o mănăstire pe locul de la Vadul Crişului, spre a veşnici momentul istoric de la 6 Iunie 1930. Ca întâi conducător şi slujitor prin Biserică, episcopul orădean, cu înflăcărata iubire de neam şi de rege, a socotit că evenimentul amintit nu putea fi scos mai bine în lumina istoriei decât durând pe acel loc altar de închinare.

Pentru clarificarea motivaţiei, redăm cuvintele lămuritoare ale însuşi episcopului Nicolae Popoviciu. La scurtă vreme, după ocuparea scaunului vlădicesc de la Oradea, a început să fie preocupat de gândul de a ridica o mănăstire chiar pe locul unde a aterizat regele Carol al II-lea, cu gândul ca să servească ca loc de pelerinaj, locaş de neadormită închinare şi întărire creştinească şi românească pentru preoţii, intelectualii, credincioşii din Eparhia Orăzii şi pentru tineretul „organizat în Straja Ţării”[49]. Prin această iniţiativă, episcopul Nicolae aducea omagiul şi recunoştinţa sa regelui, după cum oferea o pildă de urmat de toată obştea Bihariei, cât şi pentru toţi românii din lungul hotarelor. Primii care au primit cu bucurie iniţiativa au fost proprietarul lanului de grâu în care a aterizat regele, fata Maria Mudura, care i-a oferit apă din urcior, şi locuitorii satului (foto anexa nr. 17). Localitatea lor avea să fie botezată, în epocă, Vadul lui Carol. Deşi s-au adunat unele fonduri, iniţiativa nu a fost materializată, datorită evenimentelor care au urmat.

Realitatea acelor timpuri şi dimensiunea încrederii populaţiei în armată şi în tăria fortificaţiilor rezultă din impresiile exprimate peste ani, de cei care au trăit evenimentele pe frontiera de vest. Majoritatea soldaţilor şi ofiţerilor de rezervă mobilizaţi erau de prin partea locului, selecţionaţi anume pentru a-şi apăra glia. Încrederea în focul încrucişat al mitralierelor şi al tunurilor din cazemate era deplină. Starea de spirit ce se instalase în armată, în perioada execuţiei lucrărilor, a fost indusă populaţiei şi constant întreţinută prin presă şi propaganda oficială. În paralel cu zidirea fortificaţiilor militare, Biserica naţională ridica cel de-al doilea brâu al fortificaţiilor prin pregătirea spirituală şi morală a poporului. Noile eparhii, şi parohii, catedrale şi biserici, zidite în lungul frontierei de vest de la Sighet, Satu Mare, Oradea, Salonta, Arad, Timişoara, reprezentau tot atâtea fortăreţe spirituale.

(Nr. 25475/1939- Darea de seamă asupra progreselor realizate în judeţul Bihor de la unire până astăzi- răspuns la ordinul nr. 21133A./05.12 1939 al ministrului Internelor)[50]. Cu nr. 48900/1939 s-au trimis şi realizările Primăriei Municipiului Oradea. Raportul se referă la: drumuri şi căi de comunicaţii; starea sanitară; şcoli; biserici; agricultură; diverse, astfel „IV. Biserici / Clădiri noi, restaurări, ajutoare acordate etc De la unire şi până azi în comunele din judeţul Bihor s-au construit un număr de 72 de biserici noi ortodoxe române şi s-au restaurat 31 de biserici, în valoare totală de 49.045.000 lei. S-au edificat apoi 8 case parohiale, în valoare totală de 3.750.000 lei. Din totalul acestor sume 16.117.746 lei reprezintă contribuţia benevolă a credincioşilor parohiilor respective, iar restul de ajutoare acordate de către Stat, judeţ şi comune.

În afara acestor realizări mai amintim că Episcopia Ortodoxă Română a fost înzestrată cu 300 Ha sesie episcopală. În anul 1939 i s-a făcut donaţie de către primăria Salonta şi anume 76 jugăre 960 stj. Pătraţi arabil, evaluat în contractul de donaţie  la 1.200.000 lei ce aduce arendă anuală de 35.000 lei. Prefectura judeţului Bihor a făcut de asemenea o donaţie Episcopiei şi anume o clădire cu un teren în suprafaţă de 1 jugăr 12989 stj. Pătrati pentru numita „Cazarma Crişului”, evaluată la suma de 2.160.340 lei. În scopul edificării catedralei a primit ca loc, de la Primăria Municipiului Oradea, imobilul din Bulevardul Regele Ferdinand nr. 11 şi terenul din Parcul Traian, în suprafaţă de 1 jugăr 297 stj. cad. evaluat la 3.000.000 lei. Academia Teologică ortodoxă română a fost împroprietărită cu 30 jug. pământ arabil, iar şcoala de cântăreţi bisericeşti cu 75 jug. cad. pământ. Mănăstirea Izbuc din acest judeţ a fost împroprietărită cu o pădure de 135 ha. Iar în baza legii de înzestrare a mănăstirilor, publicată în M. Of. nr. 46 din 1937 cu 300 Ha pădure. Consiliul Eparhial ort. Rom. a cumpărat în str. Roman Ciorogariu nr.8 din Oradea un imobil cu o suprafaţă de 2325 m. pătraţi cu preţul de 3.310.231 lei, care aduce un venit anual brut de 187.000 lei chirie. În cartierul Viile Orăzii, în nemijlocita apropiere a bisericii ort. rom. de acolo, Consiliul Eparhial a cumpărat 11 parcele locuri de casă cu suma de 492.000 lei. În Bulevardul Regele Ferdinanand nr. 9 a cumpărat o casă cu preţul de 7.500.000 lei care aduce o chirie anuală de 750.000 lei bruto. În str. Episcop Ciorogariu nr. 6 s-a construit o casă de raport pentru suma de 2.800.000 lei, care aduce o chirie anuală de 270.000 lei. În comuna Rontău, în apropiere de Băile Felix, s-a cumpărat de către Consiliul Parohial ort. Rom. imobilul numit „Vila Episcopului Goldiş” cu o grădină de 1 jug. 1120 stj. pătr. pentru suma de 120.000 lei. În Beiuş a cumpărat de asemenea pentru internatul Diacezan de băieţi un intravilan de 1 jugh. 128 stj. pătr. Din rezerva Statului, pentru suma de 2750 lei. Iar pentru internatul Diacezan de fete din Beiuş, s-a cumpărat o casă intravilan de 1 jug. 56 stj pătr. cu suma de 740.000 lei, pe care s-a clădit un internat pentru fete, care costă acum 6.000.000 lei. Graţie situaţiei noi în care s-a putut reface toate neajunsurile vremurilor trecute, în ce priveşte construcţiile de biserici române unite s-a obţinut totuşi rezultate cât se poate de frumoase. S-au construit astfel de biserici greco-catolice noi în comunele: Beznea, Salonta, Topa de Criş, Băiţa, Delani, Remeţi, Stâna de Vale, Dicăneşti, Calea Mare, Drăgeşti, Finiş, Bălăteasa, Gruilung, Holod, Chioag, Gurbeşti, Sălişte, Păuleşti şi Săcuieni. Sunt în construcţie biserici la din Episcopia Bihor, Şauaeu, Fegernic şi Sarcău. Au fost restaurate bisericile din: Cordău, Vintere, şi biserica militară din Oradea. În celelalte comune bisericile existente au fost renovate după trebuinţă”.

            În perioada interbelică părţile de vest ale României Mari au cunoscut aspecte relevante sub aspectul spiritualizării româneşti spaţiului etno-geografic în vădit şi deschis conflict cu spiritul revanşard al iredentei maghiare,de dincolo de frontieră. Alături de măsurile luate de stat prin armată, în sensul creării unei linii fortificate puternice, de nepătruns, în plan spiritual biserica, şcoala şi socitatea civilă au avut rol important în crearea conştiinţei naţionale favorabilă apărării. Semnificative au fost pildele oferite de populaţie în ce privesc subscripţiile şi contribuţiile la realizarea efectivă a liniei fortificate, cât şi gesturile şi exemplul armatei la ridicarea moralului şi a forţei spirituale a românilor

Regele Carol al II-lea, avionul şi săteni care l-au întâmpinat la aterizarea forţată de la Vadu Crişului