Friederika RENNER-POP despre Rudolf RENNER, Leca MORARIU, Traian CANTEMIR/ Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”

Şcoala primară, gimnaziul şi liceul le-a urmat în oraşul natal, ca şi cursurile Universităţii din Cernăuţi. În 1922 şi-a luat licenţa în literatura germană, geografie şi istorie.

Din 1924, îl găsim ca profesor suplinitor la Liceul real al Comunităţii (germane) evanghelice din Bucureşti.

Din 1 septembrie 1928, devine profesor titular la catedra de limba germană a Liceului „Alexandru Lahovari” din Râmnicu – Vâlcea, unde a funcţionat până în anul 1960, când s-a pensionat.

A fost căsătorit de două ori, cu colege profesoare şi a rămas văduv de două ori. Din a doua căsătorie, cu Maria Renner (n. Puchin), a avut doi copii: Friederika şi Werner, absolvenţi de Politehnică, în prezent – ambii pensionaţi.

A participat la ambele Războaie Mondiale: în Primul Război a fost mobilizat când era încă elev de liceu, dar a căzut prizonier în Serbia. În cel de-al Doilea Război Mondial a fost, iniţial, concentrat în interiorul ţării, în judeţul Satu – Mare, apoi la Târnăveni şi Alba – Iulia, iar în martie 1942 a fost mobilizat pe frontul de Răsărit.

Despre personalitatea profesorul Rudolf Renner, ar fi multe de povestit. Spirit enciclopedic, manifestând un intere deosebit pentru orice noutate, a fost desemnat, în repetate rânduri, omul cu cea mai vastă cultură din oraşul de pe malurile Oltului.

A fost o persoană pentru care cultura a reprezentat cel mai important lucru şi a ştiut să se bucure, în măsura posibilităţilor, de toate plăcerile oferite de cultură – literatură, teatru, muzică clasică, film…

Întotdeauna citea din mai multe cărţi pe parcursul aceleiaşi zile: o carte de beletristică din literatura universală, una din literatura română, una de filosofie şi, de multe ori, o carte într-o altă limbă decât cele două pe care le stăpânea perfect – germana şi româna – şi anume engleză sau franceză. Cumpăra toate noutăţile editoriale oferite şi păstrate, special pentru el, de librarul de la colţul străzii, la venirea acasă.

La data venirii sale în Râmnicu – Vâlcea, acest oraş avea o elită culturală deosebită, completată, în lunile de vacanţă sau de concediu, cu cei plecaţi, în majoritatea lor, la Bucureşti, care, întorşi spre odihnă în locurile natale, aveau discuţii de înaltă factură cu cei rămaşi acasă.

Oraşul Râmnicu – Vâlcea a dat multe nume celebre în cultura ţării, între care unele l-au avut ca profesor de limba germană pe domnul Rudolf Renner. Dintre aceştia, el era mândru de a fi fost dascălul actualului  preşedinte al Uniunii Scriitorilor din România, criticul literar Nicolae Manolescu, a distinsului profesor la Facultatea de Geologie – Victor Corvin Papiu, al marelui actor Dem Rădulescu – „Bibanul”, ca şi al apreciatului profesor de limba şi literatura română şi universală Constantin Gibescu.

Deşi foarte intrasigent ca profesor, ştiu că a fost apreciat de elevii şi părinţii lor. Când mergea pe stradă, nu reuşea să-şi mai eşeze pălăria pe cap, căci la tot pasul întâlnea oameni care îl salutau cu un deosebit respect: „Bună ziua, domnule profesor”. Poate, mulţi nici nu-i cunoşteau numele, dar ştiau că este profesorul de germană de la Liceu.

Când prima promoţie, a cărei diriginte a fost, a serbat cincizeci de ani de la terminarea liceului, a fost invitat să ţină discursul festiv; a făcut o incursiune filosofică în literatura germană, pornind de la numele unei flori, „Nu mă uita” (în limba germană: „Vergissmeinnicht”), mult apreciată de cei prezenţi.

Pentru că era nelipsit de la toate spectacolele prezentate de teatrele din Bucureşti sau din alte localităţi şi la concertele simfonice (venite în turneu la Râmnic), biletele i se aduceau acasă.

  A avut şi alte activităţi: decenii de-a rândul a făcut parte din conducerea Comunităţii germane din Râmnic, urmând tradiţia familiei: tatăl său, Johann Renner, fusese liderul Comunităţii germane din Cernăuţi.

În perioada cât a fost profesor suplinitor la Liceul german din Bucureşti – unde a predat geografia şi istoria – cu elevii acestei şcoli a organizat multe drumeţii în diverse masive muntoase din ţara noastră: Radna, Ceahlău, Făgăraş, Retezat, dar şi o croazieră, cu vaporul pe Dunăre, cu vizitarea capitalelor prin care trece, până la vărsarea ei în mare.

Avea un mare interes pentru o mulţime de sporturi, urmărind competiţiile de mare anvergură – Olimpiadele sau Campioanatele europene su mondiale din diferite sporturi. Făcea statistici cu rezultatele obţinute de sportivii români participanţi. În biblioteca sa, se găsesc multe cărţi cu tematică sportivă, fapt care arată locul pe care l-a ocupat sportul  în preocupările sale.

 În ultimii ani de viaţă, pe care i-a trăit la Ploieşti, la fiica sa, a urmat un program de viaţă riguros, care i-a caracterizat întreaga existenţă: multă lectură, de diversă factură, mişcare – mers pe jos, cel puţin două ore zilnic, indiferent de vreme – spectacole, în special concertele săptămânale ale Filarmonicii locale, transmisiuni sportive.

S-a stins discret, aşa cum a trăit, înconjurat de cei dragi, la 10 noiembrie 1982.

M-am născut în Râmnicu –Vâlcea,  în urmă cu 64 de ani. Pe atunci, oraşului i se spunea “Râmnic” (-De unde eşti ?  -Din Ramnic. -Unde te duci? –La Râmnic). A devenit “Vâlcea”mult mai tarziu, în timp, probabil când a devenit judeţ…

Părinţii mei erau profesori, ca urmare s-au ocupat constant de educaţia mea şi a fratelui meu, Werner Renner. De la ei am învăţat să deosebesc  răul de bine, să fiu modestă, orice rezultate aş avea în viaţă, iar când încep un lucru – să-l duc până la capăt şi să caut mereu să am satisfacţia lucrului bine făcut şi … multe altele.

Dar nu despre ei  vreau să vorbesc  în cele ce urmează, ci despre alţi oameni  minunaţi, persoane de excepţie, pe care viaţa  mi i-a scos în cale în anumite etape şi care m-au ajutat să evoluez .Consider că a fost un privilegiu deosebit faptul că am fost, o perioadă, în preajma unor  profesori, adevăraţi dascăli, care pentru mine constituie şi astăzi  modele de profesionalism şi de comportament în viaţă.

Voi începe cu perioada când eram la grădiniţă – grădiniţa de pe “Strada Lenin” pe atunci, astăzi  “Calea lui Traian”, în curtea bisericii  “Toţi  Sfinţii”. Deşi au  trecut mulţi ani de atunci, am în memorie multe amintiri încă vii, pentru că, probabil la acea vârstă atât de fragedă, au avut un impact deosebit asupra mea. Nu sunt sigură că tot ce voi relata s-a întâmplat întocmai, dar aşa  s-au întipărit în memoria mea sau aşa le-am perceput eu. Rog pe cei care sunt contemporanii mei, colegii de grădiniţă, şcoală elementară sau liceu să mă scuze dacă ei nu sunt de acord cu  amintirile mele.

Cred că pe la 5 ani am început să merg la balet, la orele pe care doamna prof. Valeria Şuteu le ţinea la Palatul Culturii, astăzi  Palatul de Justiţie. Trebuie să spun că mergeam cu oarecare teamă la început, căci d-na profesoară era foarte exigentă şi ne punea să exersăm de multe ori până era mulţumită de execuţie. De la dânsa am învăţat ce importantă e mişcarea şi, mai apoi, dansul pe care l-am îndrăgit nespus. Şi astăzi, de câte ori am ocazia, dansez cu cea mai mare plăcere. Din păcate, d-na prof. Valeria  Şuteu  s-a mutat  la Iaşi  atunci când eu intram la şcoală şi am încheiat, astfel, capitolul “balet”. Trebuie să spun că pe d-na profesoară am reîntalnit-o după ani de zile, când m-am hotărât, împreună cu câţiva buni colegi, să devenim studenţi la Iaşi. Mergeam să dau examen de intrare la Politehnica din Iaşi, la Facultatea de chimie industrială, însoţită de mama mea într-un oraş în care nu fusesem niciodata nici eu, nici mama şi unde nu aveam altă cunoştinţă decât pe d-na prof. Valeria Şuteu. Mama îi scrisese o scrisoare, rugand-o să ne ajute cu cazarea şi sfaturi într-un oraş necunoscut, la care d-na profesoară ne-a raspuns scurt: ”Coborâţi  gara Nicolina .Vă aştept cu drag, Vali”.

Cu acest semn benefic, am pornit încrezatoare la drum şi la tot ce a urmat. Casa d-nei profesoare a devenit şi casa mea pentru cei cinci ani de facultate. În casa din cartierul ”PodulRoş“ am mers de  câte ori  mă simţeam singură şi-mi era dor de părinţi, de Râmnic sau aveam nevoie de un sfat. Doamna Valeria a fost pentru mine ca o a doua mamă care, între timp, a devenit “o bună prietenă mai mare”. Acolo am găsit poze de la diverse serbări cu colectivul de la balet şi am depănat multe amintiri despre Râmnic. Am terminat facultatea şi am părăsit Iaşul  meu drag, dar am păstrat mereu legătura cu d-na profesoară.

Soarta a făcut ca, peste ani, fiul meu, Felix, să dorescă să urmeze medicina tot în oraşul studenţiei părinţilor lui – Iaşi .Şi iarăşi am ajuns, cu el şi apoi el singur, ca tânăr medicinist,  la “tanti Vali”, unde a găsit întotdeauna un sfat bun, o atmosferă caldă şi, sigur, altceva decât la cantina facultăţii. De câte ori mă gândesc la această fiinţă minunată, căreia îi sunt atât de recunoscătoare pentru sprijinul pe care mi l-a dat în viaţă, pun mâna pe telefon şi vorbim minute întregi. Acum, când a trecut de vârsta de 90 de ani, când îi aud la telefon glasul, îmi transmite un optimism pe care cuvintele nu-l pot descrie. Deşi  viaţa a încercat-o greu de tot, a rămas aceeaşi intelectuală distinsă, preocupată de tot ce înseamnă cultura. Citeşte enorm, de multe ori îmi recomandă diverse lecturi, care au captivat-o, ascultă muzică simfonică şi este o fină  cunoscătoare a muzicii de calitate.

Cu dânsa poţi discuta despre orice din orice domeniu. La Iaşi s-a specializat în gimnastica recuperatorie şi, la vremea când eu eram studentă, pregătea lucrări de specialitate pe care le susţinea la simpozioane  în străinătate. Işi prelucra singură fotografiile pacienţilor, cu modificări ale coloanei vertebrale datorită accidentelor etc. De la dânsa, probabil, a preluat pasiunea pentru fotografie fiul ei Alexandru. Trebuie să spun că Alexandru Şuteu  a fost operator la Televiziunea Română şi a lucrat alături de distinsul realizator Tudor Vornicu.

Ar fi multe de povestit  despre  d-na prof. Şuteu, despre cum mi-a influenţat  viaţa şi atitudinea în faţa obstacolelor din viaţa mea şi nu ştiu şi mă întreb cum aş fi fost eu, ca persoană, dacă nu aş fi cunoscut-o.

Tot în perioada când mergeam la balet, am avut ocazia să întâlnesc o altă persoană deosebită, lângă care am petrecut  multe clipe plăcute. Dar, să încep  cum am ajuns să o cunosc. Într-o zi, la ora de balet, într-o pauză, o fetiţă cu bucle s-a aşezat la pian şi a cântat o mică melodie. Am fost atât de impresionată de felul în care işi mişca degetelele pe clape, că din acel moment am ştiut că doresc şi eu să învăţ să cânt la pian. Drept care la masă, în loc să mănânc,  mişcam şi eu degetele cum văzusem la fetiţa cu bucle. Părinţii mei, la început, s-au făcut că nu observă, dar văzând că la fiecare masă repetam figura, m-au chestionat  şi atunci i-am rugat să mă ducă şi pe mine la lecţii de pian. Şi aşa am ajuns la doamna profesoară Octavia  Lupu – Morariu care, la vremea aceea, dădea lecţii de pian la  Sindicatul Învăţământului de pe Str. Lenin (acum cladirea aceea nu mai există). Am luat lecţii de pian cca 8 ani, iniţial în particular, apoi în cadrul Şcolii de Muzică înfiinţată la Râmnic când ajunsesem în clasa a III-a şi, în final, particular din nou un an, căci nu dorisem să merg la un liceu de muzică din alt oraş.

Pe doamna Octavia Morariu o văd şi acum cu ochii minţii: cu o frunte deosebit de înaltă şi un zâmbet cald. Fusese o frumuseţe în tinereţe, dar şi atunci când am cunoscut-o eu –  te impresiona  în mod deosebit. Nu avea  studii pedagogice; studiase pianul la Viena pentru plăcerea proprie, dar cum soarta o făcuse să plece din Bucovina, din oraşul Cernăuţi şi să ajungă în micul oraş de pe malul Oltului, din lecţiile de pian pe care le dadea se intreţinea. Era soţia profesorului Leca Morariu, filolog de mare anvergură, profesor la catedra de filologie a Facultăţii de Litere din Cernăuţi. Domnul  profesor Leca Morariu nu reuşise să ocupe un post de profesor la  liceul “Alexandru Lahovari”din Ramnic (?), aşa încât şi dânsul dădea lecţii particulare de violoncel. Nu aveau copii, dar iubeau copiii nespus şi aveau mare înţelegere pentru elevii lor. Părinţii mei nu aveau posibilităţi să-mi cumpere un pian dar au împrumutat o pianină de la biserica germană de pe str. G-ral  Praporgescu.

N-am să povestesc aici ce progrese am făcut în anii petrecuţi (cu ore de două ori pe săptămână), alături de profesoara mea de pian, ci mai ales ce pedagog deosebit a fost şi ce alte activităţi am făcut împreună cu dânsa.

Am fost o elevă constiincioasă, nu aveam un talent deosebit, dar îmi plăcea să exersez şi să cânt corect la lecţii, ca d-na profesoară să mă mângâie pe cap şi să spună: “a fost bine”. Mi-a ales întotdeauna piesele care mi se potriveau (aveam mâna mică, abia cuprindeam o octavă) şi care necesitau o interpretare mai sensibilă. Pentru că dădeam şi examene şi concerte, unde cântam fără partitură, se întâmpla ca uneori să ai un “lapsus” şi să nu ştii mai departe ce note să cânţi. De la d-na profesoară am învăţat să nu ne pierdem în astfel de momente cu firea şi să reluăm ultimele măsuri de atâtea ori, până depăşim momentul critic. ”Nu te opri, cântă mai departe si, la un moment dat, îţi vei reaminti”. Asta  mi-a folosit mult în viaţă. În momente mai dificile, pe care nu credeam ca le voi putea depăşi, mi-am zis: “nu am voie să mă opresc, trebuie să merg înainte”. Pe lângă faptul că am învăţat să cânt multe din piesele care şi astăzi constitue “bis-uri” la concertele de pian susţinute de mari pianişti, lecţiile de pian m-au introdus în minunata lume a muzicii clasice. Pentru mine, a merge la un concert simfonic este cea mai placută ”distracţie” la care nu am renunţat niciodată când am avut prilejul să o fac, fie că a fost la Iaşi, Ploieşti, Bucureşti (Ateneu sau Sala Radio) şi, mai nou, la Oradea.

Dar, de la d-na prof. Octavia Morariu am mai învăţat ceva: să iubim natura şi drumeţiile. Era mare amatoare de plimbări în natură şi, cum soţul dânsei era mai în varstă şi nu mai putea să o însoţească , ne lua pe noi, elevii dânsei, în aceste mici excursii. Am fotografii  de pe dealul  Petrişor, din pădurile de pe dealurile din Goranu sau de la Mănăstirea Stânişoara. Una dintre colegele mele de atunci a urmat conservatorul si a  fost profesoară de pian la Şcoala de muzică din Râmnic.

Eu nu am considerat că am destul  talent pentru a face o carieră muzicala, aşa că, după absovirea şcolii, am început să iau lecţii cu d-na prof. Morariu acasă la dânsa. Am avut astfel ocazia să cunosc mai îndeaproape această familie de intelectuali de mare clasă si, de multe ori, după lecţii, rămâneam să stăm de vorbă. Domnul profesor îmi citea, câteodată, câteva rânduri din cărţile la care lucra (şi care au rămas neterminate) sau îmi recomanda lecturi potrivite vârstei mele. Aveau o bibliotecă impresionantă, pe doi pereţi mari, până la tavan. Şi noi aveam acasă o bibliotecă mare, tatăl meu cumpăra veşnic cărţi, pe lângă cele în limba germană pe care le adunase în tinereţea lui. Casa familiei Morariu respira numai a cultură, niciodată nu se plângeau de greutăţile vieţii şi ce modest trebuiau să trăiască. Trebuie să amintesc aici că d-nul profesor Leca Morariu era un nepot de soră al compozitorului  Ciprian Porumbescu şi, pentru că era în posesia multor manuscrise de-ale compozitorului, mă lăsa să le copiez numai la ei acasă şi, astfel, am studiat câteva dintre piesele pentru pian scrise de Ciprian Porubescu. Cel mai mult am îndrăgit o lucrare intitulată “Sara pe deal” în care, la început, este o melodie ce imită sunetul  buciumului. Apoi, domnul profesor s-a îmbonăvit şi zăcea numai în pat… Într-o seară de iarnă, când terminasem lecţia de pian, m-a strigat, am intrat în dormitor şi m-a rugat să-i cânt ceva de Ciprian Porumbescu. M-am aşezat la pian şi am cântat “Sara pe deal”, apoi am plecat acasă. În noaptea aceea avea să închidă ochii pentru totdeuna. Şi, cum în viaţă nimic nu este întâmplător, ultimele acorduri  pe care le-a auzit au fost din opera lui Ciprian Porumbescu, despre a cărui viaţă şi creaţie tocmai scria o carte (ce a rămas neterminată, din ce ştiu eu).

La scurt timp după decesul d-lui profesor Leca Morariu, soţia lui a părăsit  oraşul Râmnicu –Vâlcea şi s-a mutat la Suceava, unde s-a deschis o casă memorială pentru cel ce a fost un mare cărturar -prof. Leca Morariu. Am aflat mai multe amănunte când, peste ani de zile, am făcut o călătorie cu familia mea în Bucovina, să vizităm mănăstirile  atât de celebre. Am făcut un popas şi în localitatea natală a lui Ciprian Porumbescu – Stupca, am vizitat casa  memorială şi mormântul compozitorului. Stând de vorbă cu muzeografa casei memoriale, am aflat  mai multe despre legătura familiei Morariu cu compozitorul şi am aflat că nici  profesoara mea de pian nu mai era în viaţă.

În anul 1962, am intrat la liceu – am ales  liceul  “Nicolae Bălcescu“ ( pe atunci), pentru că majoritatea colegilor mei de clasă din şcoala elementară  au mers acolo şi, în plus, era tot pe str. Lenin, pe care o “bătusem“ de la grădiniţă, şcoala elementară şi şcoala de muzică.

Am fost repartizată în clasa a VIII-a A, unde diriginte  era d-nul profesor Traian Cantemir (ce noroc pentru cei ce l-au avut profesor!). Mă simţeam, la început, dezavantajată de faptul că în clasă aveam colegi ce făcuseră şi clasele V-VII în acest liceu, cunoşteautoate amplasamentele din această cladire ce mi se părea enormă la vremea aceea, plus pe toţi profesorii. Îi simţeam degajaţi, erau ca la ei  acasă.

În cele ce urmează, voi scrie despre minunatul profesor de limba şi literatura romană, dascalul pentru care am avut cea mai mare admiraţie si respect în toţi anii de liceu – Traian CANTEMIR.

Era  o persoană sobră, când zambea – foarte rar, dealtfel – zâmbetul său era subtil, de multe ori trebuia să priveşti mai atent dacă era de plăcere sau uşor ironic, în anumite situaţii. Dar ce te frapa din prima clipă la d-nul profesor  erau ochii… Toată figura sa era cuprinsă în privire. Când se uita la tine, cu acei ochi pătrunzători, parcă te sfredeleau şi ştia precis dacă vei putea răspunde la întrebarea adresata, dacă te-ai pregătit pentru lecţie,încât în astfel de situaţii nu-ţi rămânea decât să-ţi pleci  privirea.

Orele de română erau puţin atipice. Domnnul profesor preda mult pe lângă cunoştinţele din manual, şi intr-o formă foarte atractivă. Nu cred să fi fost o mai mare linişte în clasă, în timpul liceului, decât la orele de română. Nu ridica niciodată tonul, era suficient să se oprească din explicaţii şi să se uite în  stilul caracteristic câteva clipe, ca toţi să amuţim. Cred că nu greşesc dacă spun că toţi ne pregăteam serios pentru aceste ore, de ruşine să nu putem răspunde la întrebări şi, mai mult ca sigur, din respect pentru cel ce făcea orele atât de interesante. Trebuie să completez că, datorită domnului profesor Cantemir, în clasa a X-a, când elevii erau separaţi în clase de  “uman “ şi “ real”, pentru prima dată în istoria liceului, clasa A a devenit clasa de “uman”, întrucât mai mult de jumătate din elevi au optat pentru această variantă. Ca diriginte, a ştiut să“sudeze” colectivul atât de  puternic, încât şi astăzi, după 40 ani de la terminarea liceului, cei din clasa A sunt cei care se implică cel mai mult în organizarea  întâlnirilor colegiale care, de acum 5 ani, au devenit anuale.Dar despre aceşti colegi atât de sufletişti  voi scrie, pe larg, mai tarziu.

Trebuie să mai scriu şi despre ţinuta  domnnului profesor Cantemir. Întotdeauna “la patru ace”, cu costume sobre, impecabile, cu cravate asortate şi, bineînţeles,cu pălărie. Când te întâlneai cu dânsul, işi scotea  pălăria atât de rapid şi cu un gest atât de larg, încât tu abia atunci salutai şi rămâneai cu senzaţia că tu ai fost cel salutat.

Ajunsese să ne cunoască pe fiecare destul de bine. Mie mi s-a întâmplat o situaţie foarte nostimă, aşa o privesc acum, dar la vremea respectivă am receptat-o ca pe o mică tragedie. Aveam de făcut o compunere cu titlul “Toamna în Zăvoi”. Trebuie să mărturisesc că nu prea aveam înclinaţii spre astfel de teme şi, fiind în vizită la o veche prietenă, Mihaela T. (care nu mai este, din păcate, printre noi) m-am plâns despre ce mai am de lucrat acasă, pentru a doua zi. Ea nu era eleva d-nului Cantemir şi mi-a propus pe loc să mi-o compună ea. Eu, în schimb, trebuia să-i rezolv trei probleme la fizică. Ne-am apucat de lucru şi am avut o minunată compunere de  câteva pagini. A doua zi, am fost pusă să citesc compunerea. Pe faţa donului profesor nu se mişca nici un muşchi….A trecut la alt elev, lecţia s-a terminat şi m-a chemat la catedră. Mi-a spus: “Nu ţi-am pus nota, pentru că nu ai scris tu compunerea. Nici nu te pedepsesc, dar să nu se mai întâmple….” Asta mi-a fost o mare lecţie de viată: să faci totul în viaţă cum poţi tu, cu puterile tale, e mai valoros decât să-ţi însuşeşti  munca altuia, chiar dacă este mai de calitate…. Şi, cu toate complexele  mele pentrucapacităţile literare pe care le posedam, am ajuns,  datorită dascalului meu, prof. Traian Cantemir şi cunoştinţelor predate, atât de deosebite de cele din manual – olimpică pe ţară la…..Limba si literatura română. Cred că atunci a fost foarte mândru de mine, căci m-a felicitat şi mi-a strâns mâna…..

În clasa a XI-a, domnul profesor a plecat la Bacău, ca decan al Facultăţii de  filologie şi, astfel, ne-am despărţit… Aveam să-l revăd după foarte mulţi ani, la Iaşi, cu doi ani înainte de a trece în altă lume în care, sigur, va fi la fel de apreciat şi stimat .

După cum am mai spus, fiul meu, Felix, a urmat tradiţia  părinţilor săi şi a petrecut anii studenţiei tot la Iaşi. Terminase Facultatea de medicină şi urma să depună  jurământul lui Hipocrat. Cum acesta era un eveniment deosebit în tradiţia Facultăţii, se serba ca atare, cu un spectacol care m-a impresionat deosebit, în  sala Teatrului Naţional.

Dupa –amiaza,  am fost în vizită la familia Cantemir, cu prietena mea din Iaşi, profesor Valeria Şuteu, care era o bună prietenă  a soţilor Cantemir. Ne-a întâmpinat doamna Tatiana Cantemir, căci domnul profesor era bolnav şi stătea într-un fotoliu. Şi-a adus aminte de mine şi m-a chestionat  despre profesia mea, realizările profesionale, familie etc. Eu abia am reuşit să-l întreb câte ceva, mai mult voiam să ştiu ce face acum, ca pensionar, cu mintea perfect în funcţiune şi cu aceiaşi  ochi ageri şi pătrunzători, dar un pic mai obosiţi…..Mi-a spus, cu preabinecunoscuta-i modestie: ”mai scriu câte ceva”. Dacă nu aş fi citit cartea profesorului Nicolae Ciurea-Genuneni, apărută în toamna lui 2011, carte despre viaţa şi opera acestui mare cărturar care a poposit  pentru o bună parte din viaţă pe plaiurile vâlcene, n-aş fi aflat ce activitate prodigioasă a avut în perioada petrecută la Bacău şi, mai apoi, ca pensionar atât de activ în Iaşi. M-a bucurat şi faptul că a continuat activitatea de cercetare  despre românii din Istria, iniţiată de profesorul Leca Morariu, al cărui asistent fusese la Facultatea de filologie de la Cernăuţi. În preocuparea sa de a publica materiale folclorice culese din zona Vâlcii, pe care cred că a plăcut-o mult, a ştiut să antreneze colaboratori  tineri pe care i-a sfătuit şi i-a lăudat, dovedind încă o dată  talentul său de mare pedagog….