George Călinescu în trecere prin Vâlcea

Personal am o animadversiune puternică împotriva localităţilor în plin sezon şi le caut în anotimpul lor dezolant. Îmi plac izvoarele de la Olăneşti curgând numerotate la şi la infinit, fără aerul de spital conferit de pacienţi. Inscripţiile pe copaci, pe pereţii de stâncă amintesc scurtele vacanţe ale vilegiaturiştilor din anii precedenţi.Acum însă natura a apus stăpânire deplină asupra locului, cucii cântă, câte-o bucată de stâncă se prăvăleşte în vale cu inscripţii cu tot, salcâmii răspândesc un parfum pe care cei care vor veni mai târziu nu-l vor recunoaşte.

Dar să las evocarea literară. Fiind vorba de Olăneşti, vreau să observ câteva lucruri noi, petrecute de anul trecut până acum. Întâi s-a schimbat primarul, care e un tânăr din partea locului. Munca voluntară de folos obştesc a produs aici vizibile rezultate. Am văzut două poduri solide, de drugi, peste apa Olăneştilor, poduri anul trecut vechi şi oscilante.

În tot cuprinsul localităţii se lucrează de zor. Mai deunăzi, o cişmea a cărei apă venea de la izvor, era era astupată şi oamenii mergeau departe cu hârdae şi găleţi, pe unde era vreun puţ. Într-o duminică, un stol de tineri din sat, cu cazmale şi târnăcoape au luat-o către deal şi spre seară apa cişmelei curgea susurător. La instalaţiile de băi, la izvoarele 5 şi 19, la fostul hotel de asmeni se lucrează. Se fac cabine şi planşeuri de ciment în faţa izvoarelor pomenite, se tencuieşte, se zugrăveşte, se consolidează povârnişuri şi balustrade, se pun răsaduri de flori în parc. Un mare număr de vile din partea citadină a localităţii vor primi cu începere de la 1 iunie vreo mie de asiguraţi ai Casei Asigurărilor Sociale. Foarte frumos. Oamenii muncii să cunoască şi ei binefacerile odihnei şi ale curei, să locuiască şi ei într-o odaie bună, să bea ape, să facă băi, să respire aer bun şi să fie primiţi cu omenie. Evenimentul nu are numai importanţă imediată, pentru cei în cauză, ci o însemnătate educativă, e deschiderea porţilor spre viaţa civilizată pentru toată lumea.

Vilegiaturiştii obişnuiţi vor găsi numeroase vile şi case curate şi chiar de gust aparţinând localnicilor. Aceştia vor fi deci în măsură să aibă un venit mai mare, îmbunătăţindu-şi, astfel, nivelul de viaţă. Posibila speculă a restaurantorilor va fi jugulată printr-un restaurant de stat, deschis tuturor. Ideea restaurantelor de stat în localităţile de odihnă estivală, mai de seamă, mi se pare o experienţă ce trebuie făcută neapărat în toate staţiunile mari. Specula sălbatecă a improvizaţilor care înţeleg ca din două luni de activitate să agonisească venituri pe un an, comerţul „pe picior” al unor aventurieri trebuie ruinat. Tot astfel ar fi nimerite în staţiunile foarte frecventate pieţile temporare de stat, pentru ca pepenele să nu mai vizeze valoarea diamantului Koh –i- noor.

George CĂLINESCU

Naţiunea, 3 iunie, 1948.

Republicat în: George Călinescu, Însemnări de călătorie, Ediţie îngrijită, prefaţă şi indice de George Muntean. Bucureşti, Editura pentru Turism, 1973, p. 65 – 67.

***

Ion Bălu, în „Viaţa lui G. Călinescu”, apărută la Editura „Libra”, 1994, menţionează prezenţa lui George Călinescu la Olăneşti şi în luna mai a anului 1951,când „trecuse munţii pe o ploaie torenţială, oprindu-se la Mănăstirea Hurezi, indignat de starea deplorabilă a edificiului, de unde a trimis o informare Academiei, propunând măsurile cuvenite de îndreptare. La întoarcere, făseşte acasă un decont în valoare de 101.064 lei, expediat de Editura de Stat pentru Literatură şi artă la volumele Impresii asupra literaturii spaniole şi Enigma Otiliei, apărute la Fundaţii, prima în martie 1946, a doua în decembrie acelaşi an. (p.331).

 „Excursiile de studii ale Institutului de istorie literară şi folclor” au inculcat multora sentimentul că directorul şi „familia” sa alcătuiau un distinct personaj colectiv. Semnificativ rămâne, în acest sens, incidentul din anul 1956, întâmplat la Mănăstirea Hurezi, ce-şi datora, în bună măsură, renovarea tocmai intervenţiei lui G. Călinescu din vara anului 1951. Aşezământul brâncovenesc era unul din obiectivele călătoriei, dar lăcaşul găzduia în acele zile o întrunire a reprezentanţilor tuturor bisericilor ortodoxe din ţară. „După multe dusuri şi venituri, între cancelaria mănăstirii şi autobuzul cu încăpăţânare staţionat la poartă, stareţa, derutată de neobişnuitul situaţiei, a primit drumeţii în curtea exterioară, în chiliile destinate atelierelor de ţesut.” Seara, invitat la cină, directorul a refuzat „ceremonios brutal când i s-a comunicat, după mesajul său ferm de a onora masa din trapeză numai însoţit de colaboratori, că nu poate fi primit ca oaspete decât el. Tot aşa ca şi expresia ochilor, trădând un fior moral pe care căuta să-l anuleze, învârtind mămăliga în ceaunul de tuci sprijinit pe pirostrii deasupra focului de crengi aprins în curte. Venit cu institutul şi solidar cu el, nu concepea să-şi trădeze principiile…”( Cornelia Ştefănescu, La ultimul prag, Secolul XX, VIII, nr. 6. iun. 1969,p. 7)

Felix Sima, Colecţia "Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea".