George ENESCU şi Maria CANTACUZINO în trecere prin Vâlcea

     Măicuţele au cântat frumos, uitându-se discret, dar nu mai puţin curioase la prinţesa aceasta cu faţa aproape invizibilă din cauza voaletei de pe partea dreaptă a capului, care masca cicatricea rămasă de la arsură, oricât se farda.  Povestea  crucii mari de-acolo, de lângă schit, o cunoşteau  toţi din zonă, şi de la oameni sau de la maicile mai bătrâne o aflaseră şi cele tinere, sigur, nu în detaliile aventurii, ci doar că domnul acela mare era cu două femei, când a murit, şi că una din ele conducea maşina, dar nu ştiu cum sărise cu ea în prăpastie.  Câte nu se întâmplă în lumea asta şi uite că doamna aceasta, care e cu adevărat femeia lui, a venit să-l pomenească. Iar bărbatul acesta ce-o însoţeşte, cine-o fi?………E frumos şi distins, însă foarte tăcut şi trist.

     Cât pare de incredibil, nici una dintre persoanele de faţă nu l-a recunoscut pe renumitul compozitor George Enescu, a cărui poză era şi-n manualele de şcoală. Doar preotul foarte bătrîn, care slujise la altar ,la sfârşit, când Enescu a lăsat pe masa din  faţa iconostasului o sumă de bani, chiar lângă tipsia cu coliva de pomenire, preotul nu s-a putut abţine când a fost miruit şi l-a întrebat încet:

   –  Nu vă supăraţi, domnule, dacă cumva vă confund: nu sunteţi marele compozitor George Enescu?

   –  Cum să mă supăr, părinte, dacă tocmai eu sunt acela? Sigur, nu ştiu cât de mare – a zis Enescu şi-a zâmbit luminos.

   –  Apoi, domnule Enescu, păi cum să treceţi aşa pe la noi şi să nu ne daţi voie să vă primim cum se cuvine şi să ne povestiţi de prin lumea în care umblaţi, că multe trebuie să ştiţi. Asta dacă nu vă este cu grabă  şi ne puteţi onora cu un popas, sigur după ce mergem la cruce să puneţi coroana şi să sfinţim cu agheasmă.

   –  Zăbovim, părinte, că tocmai venim  de la înmormântarea reginei Maria la Argeş. Soţia mea, prinţesa Cantacuzino, a fost prietenă bună cu regina.

   –  Aşa, domnule Enescu, aşa, ce regină mare am pierdut! Am săvârşit şi noi aici o slujbă de pomenire, cum făcurăm şi-acum, şi ne-am rugat cu dragoste multă pentru odihna sufletului ei dăruit ţării noastre. Şi-aşa s-a făcut în toate bisericile din ţară şi clopotele au tras de câte trei ori pe zi, cât a durat trecerea ei din viaţă-n moarte. Să ne povestiţi şi nouă cum a fost acolo la Bucureşti. Ei, cuvioaselor măicuţe, ştiţi cine e în faţa noastră?

   –  Compozitorul George Enescu! a zis sfios o măicuţă tânără, de-acolo din grup. Doar are portretul pe perete la şcoală în Tuțulești. L-am văzut eu.

     Foarte isteţ vorbise fetişoara aceea, ca o păpuşă, îmbrăcată în haină monahală de ucenică şi pentru aceasta toate surorile de monahie au privit-o cu simpatie şi-au adus-o în faţă. Enescu s-a apropiat de ea voios şi i-a zis:

 –  Sigur, sunt chiar eu acolo pe perete la şcoală?

 – Sigur – a sărit fata – exact cum sunteţi cu părul căzut pe frunte, chiar aşa!

 –  Atunci, va trebui să mergem să vedem şi noi şi-acolo să vă cânt. Găsim noi o vioară la cineva.

–          Păi, are maica stareţă, că şi dânsa cântă. Nu ne cântă şi nouă după vecernie? a zis tot fătuca aceea cu ochii ca două boabe de piper, jucând în faţa îmbujorată.

     S-au dus la cruce cu coroana, cu coliva, cu preotul şi tot soborul de maici al mănăstirii. Maruca a îngenuncheat pe iarbă, dar repede cineva i-a adus o perniţă şi i-a pus-o sub genunchi, şi-n timp ce preotul şi grupul de maici îşi spuneau cântările, ea a citit pe îndelete cuvintele încrustate pe trunchiul principal al crucii mari din piatră de Albeşti, retrăind într-un film fulgerător toţi cei 30 de ani trăiţi cu acest om care a iubit-o totuşi, aşa cum a ştiut el. În acelaşi timp cu scenele vieţii trăite împreună, cu ochii în lacrimi, citea şoptit cuvintele: Ridicatu-s-a această cruce pe locul unde s-a săvârşit din viaţă la 25 august 1928 de moarte năprasnică Mihail G. Cantacuzino, fiul lui Gheorghe Gr. Cantacuzino, prim-ministru coborâtor prin Constantin Postelnicu şi Dimitrie din neamul împărătesc al Cantacuzinilor, născut în Bucureşti la 30 martie 1867, magistrat primar al capitalei în decembrie 1904 la anul 1907.

     Apoi s-a ridicat, şi-a luat periniţa şi-a mers în spatele crucii şi-a îngenuncheat, după care a citit şi textul de-acolo, ca pe o pomenire. Nu-l mai ştia exact, textul – măcar că a fost de faţă când s-a pus crucea, pe la jumătatea lui septembrie a aceluiaşi an – de aceea îl citea pe îndelete, reluând cuvintele, pentru a nu le mai uita: S-a ales de nouă ori în sfatul ţării ca deputat şi senator, de trei ori ministru al dreptăţii între 1910-1918 a luat parte la cârmuirile ce au dat ţării în 1913 graniţa Dobrogei, iar în 1916-1918 hotarele României mari moştenitor al unor întinse moşii, a înţeles nevoile timpului şi prin sprijinul ce l-a dat în 1917 marilor reforme sociale a fost pildă de abnegaţiune şi de înaltă prevedere politică fiind pururea vrednic de chemarea neamului său şi de zilele mari ce le-a trăit.

     Nu-şi aducea aminte cine a compus textul, oricum, acolo în staff-ul partidului lui, probabil Gheorghe Brătianu, istoricul, deşi ea rămăsese în cap cu ideea că textul a fost compus de marele Iorga. Aşa i se fixase şi nu căutase să şi-o schimbe. Mai acuzabil i se părea că de când fusese pusă crucea, adică de zece ani, n-a mai venit niciodată în acest loc, nici ea, nici copiii. Sau ei vor fi fost, dar nu i-au spus ei. Doar de sfinţii Arhangheli Mihail şi Gavriil au mers la capela de la Bellu şi-apoi la cavou pentru pomenire. În fiecare an, sigur, ea repudiată de aproape toţi Cantacuzinii, iar de cumnată, de Alexandra, chiar blasfemiată.

      Dar acum, parcă toate au trecut în timpul acela etern, cum aşa i se pare că a păşit spre acel timp şi Maria, regina de curând înmormântată. Trăia o stare de totală eliberare de toată viaţa ei de până acum. Se uita la pădurile argintate de soarele zilei, urcând până spre vârfurile munţilor, la toată deschiderea văii Oltului, şi la crucea mare înfiptă aici, şi ea integrată eternului loc şi eternului timp. S-a întrerupt din gânduri doar când Enescu a venit şi-a prins-o de braţ pentru a veni la tipsia cu colivă pentru veşnica pomenire. Însăşi cântarea, foarte frumos rostită de maici şi preot, n-a schimbat lumina aceea nouă din sufletul ei. Nici lacrimile ce-i picurau pe mâini, nu le simţea ca fiind ale unei dureri prezente, ci ale unei eliberări pe care o aştepta de mult, ale ieşirii dintr-o negură în care se cufundase să piară.

     Cu eliberarea ce i se aşezase profund în suflet, toată amiaza şi-apoi până seara, a fost voioasă şi foarte apropiată cu toţi, mai ales cu măicuţele, părând dornică s-o cunoască pe fiecare şi să-i afle povestea vieţii. Cele mai multe veniseră aici pentru a despovăra familiile numeroase, dar erau şi cele lovite de răutate fără margini a unor oameni, două chiar scăpate de îngerul păzitor tocmai când voiau să se omoare. Câteva erau licenţiate şi alesesără drumul mănăstirii la câţiva ani după ce se izbiseră de vâltorile lumii. Toate aceste informaţii, sigur, nu intrând în amănunte, le-a dat stareţa, o femeie la şaizeci de ani, distinsă, licenţiată în Litere la Bucureşti, de loc dobrogeancă. Le-a spus că ţine tot felul de lecţii cu măicuţele tinere, iar pe unele chiar le învaţă să scrie şi să citească, fiind venite de la ţară, de prin toate colţurile ţării, mai ales din Moldova şi din Maramureş. De fapt, încearcă să le facă viaţa plăcută, să înveţe unele meserii, să fie ca la şcoală. Le duce pe rând şi-n excursii, le încredinţează diferite răspunderi, iar pe cele mai instruite, să predea în şcolile din zonă şi la alte mănăstiri, unde nu sunt cu pregătire. S-a întâmplat ca unele să rămână acolo la mănăstirile unde au predat – de exemplu la Mănăstirea dintr-un Lemn. S-a întâmplat – cazuri mai rare – ca unele să ceară dezlegare de întoarcere în viaţa laică. Ea, ca stareţă, le-a dat-o, dar s-a întâmplat ca după o vreme să vină şi să ceară să fie reprimite. Şi aşa mai departe, o mănăstire e un mic univers uman. Pentru a trăi în el, trebuie să-l faci plăcut, interesant, chiar dorit.

     Stareţa le vorbise cu însufleţire despre schitul ei, lăsându-i să înţeleagă că forma aceasta de viaţă nu e o fugă de lume, ci un mod de înţelegere a ei, de acceptare şi de a-i fi de folos. Copiii din satele din împrejurimi le erau în atenţie, şi pentru cei săraci înfiinţaseră o cantină şi-un cămin. De acestea se ocupau cel mai mult şi de aceea aveau foarte mult de lucru la grădină, la creşterea păsărilor, a oilor şi caprelor, pentru alimente. Cu alte cuvinte, munca le e darul cel mai scump şi cu aceasta îşi liniştesc sufletul, şi chiar şi patimile, a accentuat maica stareţă surâzând, cum că nici ea n-a fost scutită de ele.

     Era foarte deschisă şi plăcută maica stareţă, Teofana, Maria Dragomirescu, ca mireană, şi dornică de a sta de vorbă cu oameni aleşi. După ce au servit prânzul, conduşi chiar de măicuţa ucenică, s-au dus în sat în Tuțulești, l-au adus pe directorul şcolii şi-acolo pe un perete din coridor, între alte portrete de oameni mari, era, într-adevăr, şi-al lui George Enescu. Aşa cum spusese fata, cu şuviţa de păr căzută într-o parte, o poză pe care şi-o făcuse la Foto Julieta în Bucureşti şi care devenise cea mai răspândită. Directorul, un învăţător tânăr, care se recomandase Ion Bulbeş, se fâstâcise de tot. Era singur, n-apucase să mai cheme vreun alt cadru didactic, nici copii, doar vreo trei fetiţe şi doi băieţei, pe care-i culesese de pe uliţă, desculţi şi doar cu cămăşuţele pe ei, şi ciufuliţi şi mânjiţi de cireşe pe la gură, dar cuminţi şi voioşi de ce vedeau. Totuşi, într-un moment când oaspeţii n-au observat, dascălul i-a trimis pe copii în sat să spună părinţilor şi oricui întâlnesc, să vină iute la şcoală să-l vadă pe marele compozitor George Enescu. Cine? întrebau copiii din ochi. Atunci învăţătorul le-a scris pe o hârtie şi cu ea în mână, copiii au zbughit-o fluturând-o ca pe un steag. În nici o jumătatede ceas, cât au mai vizitat şcoala, proaspăt zugrăvită şi aranjată cu tablouri şi flori, cât au mers şi-n curtea din spate şi pe terenul de sport, felicitându-l pe tânărul director pentru vrednicia lui, măcar că nu era din partea locului, ci de la Vale, de la Câmpie,venit aici cu trimitere după absolvirea Şcolii Normale de Învăţători din Craiova, s-au pomenit cu un grup de săteni, bărbaţi şi femei, tineri, fete şi băieţi, şi copii, cu diblaşul satului în frunte, care, de îndată ce şi-au făcut ei apariţia, a şi început să cânte primele măsuri din Rapsodia I a ilustrului compozitor. Sigur, era o transpunere pentru vioara lui, aşa cum o înţelesese şi o reţinuse el. Apoi s-a oprit şi-a zis:

  –  Ni-ţi ierta, domniile-voastre, că noi cântăm ca pe-aici, cum am învăţat de la părinţi, n-avem şcoli, da' cântăm la nunţi şi la hore şi botezuri şi la morţi. Cum veţi fi auzit şi dumneavoastră şi-apoi le-aţi pus în cele ce se cântă acum în lume. Apăi, am venit să vă vedem de-adevăratelea. Mare cinste ne făcurăţi. Să trăiţi şi să duceţi faima în lume. Că unul e dumnealui, măi, oamenilor, care ne duce faima în lume. Auzitu-m-aţi?!

     Tăceau toţi, oarecum jenaţi că Niculae Căpraru, violonistul din satul lor, vorbise cam mult, da' deştept altfel, n-a spus prostii, şi nu e nici aghezmuit. Enescu s-a apropiat de el, i-a cerut vioara, care suna destul de bine, şi-a zis tuturor:

  –  Aveţi meşter bun aici pentru struna asta. Aşa aveau şi în satul meu din Bucovina, când eram copil. De la ei, de la aceşti lăutari pricepuţi, am învăţat şi eu cântările. Cam aşa!

     Şi-a cântat lăutăreşte şi cu vioara şi cu vocea ,,Copiliţă de la munte", apoi ,,Ciobănaşul", apoi ,,Banul Mărăcine" şi ,,Brâul pe doi" şi ce i-a mai venit în minte, ca apoi să o dea pe Bolero-ul lui Ravel şi Marşul nupţial din Lohengrin, să vadă ce se întâmplă. Stăteau toţi neclintiţi, şi-abia când el i-a întrebat: ,,V-a plăcut?", au început să bată din palme, întâi sfios, cu teama că greşesc, apoi mai tare, toţi cei de faţă şi măicuţe şi poporeni.

     Apoi s-au despărţit şi s-au întors la schit. Seara, după cină, le-a căntat cu vioara stareţei, apoi a cântat corul lor cântări religioase, între care un psalm a cărui turnură melodică n-o mai auzise. Oricum, era tipicul grecesc, dar modificat, un fel de adaptare făcută, probabil, chiar de stareţă. Apoi s-au retras pentru odihnă, chiar acolo în camera de oaspeţi de la schit.

     Erau obosiţi şi-abia aşteptau să se vâre în paturi, când el i-a zis:

  –  Azi s-a întâmplat ceva cu tine. Ce e în sufletul tău?

  –  E lumină, dragul meu Pinx! Multă, multă linişte. M-am regăsit pe mine mai de demult. Dar mai e ceva: simt o eliberare, o desprindere de ceva greu, ce m-a apăsat şi m-a derutat. Cum de ajunsesem aşa, pur şi simplu, nu pot să-mi explic. Nu, nu înseamnă că nu-mi asum totul, dar ceva m-a depăşit, şi-aş vrea să-l desluşesc, deşi, nu ştiu la ce mi-ar folosi. Azi m-am eliberat şi de Mihai şi de un timp care parcă nici n-a fost al meu. Stranie schimbare se petrece cu mine. O să rămân aici să mă călugăresc. N-ar fi o soluţie? a zis Maruca zâmbind şi întorcâdu-se să-l sărute şi să-i spună ,,Noapte bună". Cuvintele le-a zis rar, aproape şoptit, fiindcă era deja adormită. Cu ochii mijind de somn, el şi-a făcut semnul crucii pe piept, ca în fiecare seară, şi-a zis în gând textul ce şi-l făcuse singur, ca o rugăciune: ,,Mărire Ţie, celui ce ai zămislit lumea, şi-ţi mulţumesc, Părinte, pentru tot ce mi se întâmplă minunat şi pentru puterea ce mi-o dai în lucrul meu. Mărire Ţie, maică a lui Iisus, mărire Ţie, Dumnezeul meu!"

     Nu s-au trezit decât în zori când tot locul acela se umpluse de sunetele de toacă, ce le chema pe măicuţe la Rugăciunea de dimineaţă. S-au uitat pe fereastră şi-au recunoscut-o pe ucenica Daria, după cum îi aflaseră numele. I-au făcut cu mâna şi ea a lovit atunci mai tare în blana de lemn, semn că îi salută şi ea. Începea, astfel, o nouă zi. Ei au fost poftiţi pentru dejun la ora 10, după care şi-au luat rămas bun de la maica stareţă, făgăduind să mai treacă pe-aici şi să devină sprijinitori materiali ai schitului. Într-adevăr, ajunşi la Sinaia, au expediat suma de 30.000 lei Schitului Cornetu, respectiv în contul acestuia de la Banca Albina, sucursala Călimăneşti, după cum făgăduiseră şi luaseră adrese, iar maicii stareţe o scrisoare în care îi mulţumeau, încă o dată, pentru ospitalitate, şi-o asigurau că donaţia va fi repetată şi că ei înşişi vor reveni. De fapt, această revenire o făgăduise chiar Maruca, la plecare. Spontan, spusese acest lucru, simţind că orice revenire în aceste locuri o ţine lângă soţul ei Mihai, dar altfel de cum fuseseră când trăia el. Era o trăire în împăcare şi iertare.

     Cât priveşte banii dăruiţi, cu aceştia maica stareţă dădea drumul la lucrările de extindere a căminului cu o aripă nouă şi cu o sală mai mare pentru atelierul de ţesut covoare. Intenţia era să înceapă şi refacerea picturii originale, care abia se mai vedea din cauza fumului de la lumânări. De asemenea, Enescu a trimis suma de 50.000 lei şcolii din satul Tuțulești, personal directorului Ion Bulbeş, pentru a se construi încă o aripă cu două săli de clasă, fiindcă directorul îi spusese că trebuie să lucreze în două schimburi, fiind copii mai mulţi, şi singura sală de clasă nu-i putea cuprinde. Nu era loc pentru bănci.

Nota autorului:

     Întrucât cartea aceasta este mai mult un roman – deci o poveste – şi nu o riguroasă reconstituire ştiinţifică a unor biografii sau exegeze de artă, considerăm că prezentarea unei ample bibliografii, pe care am consultat-o, nu-i serveşte prea mult cititorului. Eventual pentru o confruntare sau o completare a cunoştinţelor. Dar adevărul artistic nu se poate lipsi de ficţiune şi sursă documentară.                                                                                           

Felix Sima, Colecţia „Personalităţi naţionale şi internaţionale în trecere prin Vâlcea”